Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

În prealabil postat de sophia

ma refer la iubirea de aproape?

Iubirea de aproapele.
O diferenta exista totusi intre iubirea pe care I-o datoram lui Dumnezeu, spre deosebire de iubirea de aproapele: pe Dumnezeu trebuie sa Il iubim cel mai mult. Aceasta este prima porunca.

În prealabil postat de sophia

Dreptatea omeneasca este altfel decat cea de la Dumnezeu, se spune. Exact nu stiu si nu pricep. Aici este lupta interioara: sentimentele si gandirile tale versus credinta.

Diferenta este ca dintre omul needucat, care face ce il taie pe el capul si ajunge inevitabil la "inchisoare", caci modul lui de gandire este egoist, gresit si lipsit de iubire: si omul educat de Biserica, care ne invata cum sa ne comportam, cum sa gandim despre ceilalti, mai ales despre dusmani, ce sa facem cu saracii, cu bolnavii si per total ne invata cum sa Il iubim pe Dumnezeu, facandu-I Lui pe plac, chiar daca acest lucru inseamna sa nu ne facem voia noastra.
Dar unii nu invata niciodata si li se pare ca tot ei au dreptate. Ei bine, nu au!

[sophia]

În prealabil postat de Miha-anca

Iubirea de aproapele.
O diferenta exista totusi intre iubirea pe care I-o datoram lui Dumnezeu, spre deosebire de iubirea de aproapele: pe Dumnezeu trebuie sa Il iubim cel mai mult. Aceasta este prima porunca.


Diferenta este ca dintre omul needucat, care face ce il taie pe el capul si ajunge inevitabil la "inchisoare", caci modul lui de gandire este egoist, gresit si lipsit de iubire: si omul educat de Biserica, care ne invata cum sa ne comportam, cum sa gandim despre ceilalti, mai ales despre dusmani, ce sa facem cu saracii, cu bolnavii si per total ne invata cum sa Il iubim pe Dumnezeu, facandu-I Lui pe plac, chiar daca acest lucru inseamna sa nu ne facem voia noastra.
Dar unii nu invata niciodata si li se pare ca tot ei au dreptate. Ei bine, nu au!

Pai tocmai aici este problema: lupta intre Voia lui si voia noastra sau a celui de langa noi.
Si tocmai ca lupta asta este mai puternica la cel "educat de Biserica" cum spui tu, pentru ca celuilalt oricum nu-i pasa de Voia Domnului.
Dar celui educat de Biserica ii pasa de voia tuturor. Si atunci cum facem?

Si uneori nici nu putem diferentia bine ce si cui sa facem.
Preotul nostru ne spunea la o predica tocmai faptul ca dreptatea noastra difera de cea a lui Dumnezeu. E un alt mod de viziune.

Exemplul cel mai concludent este pilda cu fiul risipitor.
Daca acest caz ar fi dus la un judecator, acesta ar decide ca fiul cel mic are dreptate si poate ar imparti altfel lucrurile. In fata lui Dumnezeu, desi el a fost ascultator si bun el pierde si castiga fiul risipitor (inel, vitelul cel gras si etc.).

Un judecator omenesc, la tribunal, face dreptatea omeneasca. Dar in fata lui Dumnezeu poate ca este gresit.
Omul are doua masuri: sufletul/mintea lui, si/sau legile.
Dumnezeu are un alt mod de a vedea/rezolva disputele.

Si dificultatea vine atunci cand am vrea sa fie dreptate din toate punctele de vedere si sa fie multumit si om si judecator si Dumnezeu.

Raman la parerea mea: credinta nu este usoara. Tocmai pentru ca trebuie sa faci multe impotriva voii sau/si ratiunii tale, sa ierti pe cei care te-au ranit, sa iubesti dusmani, sa renunti la multe.
Trebuie sa (poti) sa fii total lipsit de voie, suflet, de viata, ca sa indeplinesti acestea.

Si daca conform Voii Domnului trebuie sa faci nedreptate altui om? Te imparti in mai multe...

"Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" - o cerinta a lui Dumnezeu.
Si totusi este o neconcordanta aici.
Daca iubesti pe aproapele tau in acest fel, atunci pe care treapta este el, pe care tu si pe care este Dumnezeu in sufletul tau?
Tare ma tem ca de fapt Dumnezeu nici nu se pune in ecuatie. El nu cere iubire pentru sine, ci spune ca ceea ce faci aproapelui ii faci lui. EL nu se pune pe o treapta separata.
Daca iubeste pe aproapele nu inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu mai intai.

[cristiboss56]

În prealabil postat de sophia

Raman la parerea mea: credinta nu este usoara. Tocmai pentru ca trebuie sa faci multe impotriva voii sau/si ratiunii tale, sa ierti pe cei care te-au ranit, sa iubesti dusmani, sa renunti la multe.
Trebuie sa (poti) sa fii total lipsit de voie, suflet, de viata, ca sa indeplinesti acestea.

Greu este sa fim normali . . . !
Spui , sa faci multe impotriva voii si ratiuniii tale !Pai , asta trebuie sa facem zi de zi pe cararea asta ingusta a pocaintei , caci alta cale nu-i , sau poate e , dar n-are legatura cu credinta ortodoxa ! Totusi nu inteleg de ce spui ca trebuie sa fi lipsit de suflet , de viata , pentru a fi pe drumul cel bun ?Cum vine treaba asta ? ? ?

[sophia]

În prealabil postat de cristiboss56

Greu este sa fim normali . . . !
Spui , sa faci multe impotriva voii si ratiuniii tale !Pai , asta trebuie sa facem zi de zi pe cararea asta ingusta a pocaintei , caci alta cale nu-i , sau poate e , dar n-are legatura cu credinta ortodoxa ! Totusi nu inteleg de ce spui ca trebuie sa fi lipsit de suflet , de viata , pentru a fi pe drumul cel bun ?Cum vine treaba asta ? ? ?

Pai citeam pe aici pe forum, poate chiar prin citatele voastre ca omul profund ortodox trebuie sa renunte la sine, la lume, la tot. Sa nu mai fie el, sa se predea lui Dumnezeu cu totul. Asa am inteles eu.
Ori toate astea pentru mine inseamna...sa nu mai fie om, ci sfant, duh, dumnezeu.

Oare numai sfinții au fost chemați la sfințenie? Nu toți ar trebui să fim? Iar până nu suntem sfinți suntem păcătoși, adică despărțiți de Dumnezeu. Putem fi și într-o altă stare?

[sophia]

În prealabil postat de N.Priceputu

Oare numai sfinții au fost chemați la sfințenie? Nu toți ar trebui să fim? Iar până nu suntem sfinți suntem păcătoși, adică despărțiți de Dumnezeu. Putem fi și într-o altă stare?

Eu cred si asa inteleg, ca sfintii sunt si alesi de Dumnezeu. Nu toti sunt chemati. Au o putere speciala pe care Dumnezeu le-o da. Imi spunea asta si un preot.
Nu stiu daca toti trebuie sa fim sfinti. Daca asa am fost prevazuti de Dumnezeu.
Numai unii au chemare pentru preotie, sau monahism, numai unii au haruri deosebite de la Dumnezeu (clarviziune, vindecari etc.)

As indrazni sa spun ca exista si alta stare. Sfintia este extrema pozitiva, pacatosenia este extrema negativa. Poate ca totusi sunt oameni care nu sunt sfinti, dar nici foarte pacatosi. Putem fi cu Dumnezeu si daca nu suntem perfecti.
Ne straduim si El ne vede si ne stie. Nu toti suntem sfinti, dar nici criminali sau diavoli. Mai facem pacate mai marunte. Si ramanem totusi cu Dumnezeu.
E greu de pus un marcaj.
Talharul acela de pe cruce, de langa Iisus, numai cu un cuvant a ajuns la alta stare. Era pacatos, a ajuns in Rai. Nici n-o fi fost asa de rau, ca altfel nu s-ar fi schimbat. Caci cel rau era celalalt talhar.

De acord că există o gradație, că putem fi mai mult sau mai puțin păcătoși, însă chemarea la sfințenie ne-o adresează Mântuitorul tuturor: “Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este! (Matei 5, 48), dar încă din Vechiul Testament ne adresase Dumnezeu chemarea: „Fiți sfinți, precum sfânt sunt Eu”.

De altfel, sfințenia este starea de înviere, iar Hristos pentru asta a venit: ca să fim vii. Atâta vreme cât ne opunem sfințeniei, ne opunem Vieții celei adevărate, nu o primim, alegem să rămânem în moarte.

Monahismul și preoția sunt, într-adevăr, două chemări specifice, nu sunt pentru toată lumea, pentru că nu toți trebuie să fie preoți și nu toți sunt chemați să se sfințească în singurătate. Ceilalți trebuie să se sfințească în lume - cu familie sau fără, dar lucrând și trăind după voia lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât trăim după voia noastră, refuzând sistematic chemările lui Dumnezeu, nu ne vom sfinți și nu vom învia. Iar dacă nu înviem acum, nu vom învia nici în veci.

Ai spus bine: „ne străduim”. Dacă într-adevăr suntem sinceri în strădania noastră de a ne asemăna lui Dumnezeu, suntem pe calea cea bună, chiar dacă moartea ne va găsi nedesăvârșiți. Dar dacă ne mulțumim cu starea noastră mediocră și nu mai căutăm să ne împotrivim păcatului, nu ne vom mântui, fiind deja morți sufletește, căzuți în nesimțire duhovnicească.

Cum spui în titlul topicului, fiecare Îl iubește altfel pe Dumnezeu. Sfințenia tocmai asta înseamnă: să-L iubești pe Dumnezeu. Și nu doar din gură, evident, ci cu întreaga viață. Dacă-L iubești nu vei suferi păcatul, care I se opune, care te desparte de El, care este ne-iubire, moarte.

Dar tocmai în asta ne constatăm cel mai mare păcat, când ne dăm seama că nu-L iubim, de fapt. Și nu-L iubim pentru că nu-L cunoaștem. Iar de vrem să-L cunoaștem, asta o facem și citind cuvintele Lui, și rugându-ne (adică dialogând cu El), și, mai ales, lucrând după voia Sa („lumină poruncile Tale sunt”).

De aceea, mântuirea nu este un dar care ne așteaptă sau nu la sfârșitul vieții, ci este comuniunea cu Dumnezeul cel Viu, care trebuie realizată acum și aici. De aceea „în ce stare vei fi găsit (la sfârșitul vieții), în aceea vei fi judecat”: vom fi găsiți vii – ne vom mântui; vom fi găsiți morți – așa vom fi pentru veșnicie, incapabili de a mai spori în iubire, pentru că ne-am oprit demult.

[AlinB]

În prealabil postat de sophia

Eu cred si asa inteleg, ca sfintii sunt si alesi de Dumnezeu. Nu toti sunt chemati. Au o putere speciala pe care Dumnezeu le-o da. Imi spunea asta si un preot.
Nu stiu daca toti trebuie sa fim sfinti. Daca asa am fost prevazuti de Dumnezeu.
Numai unii au chemare pentru preotie, sau monahism, numai unii au haruri deosebite de la Dumnezeu (clarviziune, vindecari etc.)

Confuzi latura "miraculoasa" a sfinteniei cu sfintenia care este in esenta, desavarsire morala sau in orice caz, drumul catre aceasta.

"Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este."
Matei 5:48

As indrazni sa spun ca exista si alta stare. Sfintia este extrema pozitiva, pacatosenia este extrema negativa. Poate ca totusi sunt oameni care nu sunt sfinti, dar nici foarte pacatosi. Putem fi cu Dumnezeu si daca nu suntem perfecti.

Discutabil.
Daca te complaci in asta, nu.
Iar topicul asta pana la urma despre asta se pare ca este: complacere, autojustificare.

Ne straduim si El ne vede si ne stie. Nu toti suntem sfinti, dar nici criminali sau diavoli. Mai facem pacate mai marunte. Si ramanem totusi cu Dumnezeu.

Pai da, poti fi hot sau mincinos, atat timp cat nu esti criminal sau diavol, e bine, nu?
Ramai alaturi de "Dumnezeu". Unul imaginar.

E greu de pus un marcaj.

Cand nu vrei, da.

Talharul acela de pe cruce, de langa Iisus, numai cu un cuvant a ajuns la alta stare. Era pacatos, a ajuns in Rai. Nici n-o fi fost asa de rau, ca altfel nu s-ar fi schimbat. Caci cel rau era celalalt talhar.

Pana in acel moment, rai erau amandoi.
Pe urma, unul din ei a luat o decizie care i-a schimbat viata, si anume si-a recunocut pacatele.
Tu se pare ca esti pornita mai degraba sa le justifici.

[Lucian008]

În prealabil postat de sophia

Eu cred si asa inteleg, ca sfintii sunt si alesi de Dumnezeu. Nu toti sunt chemati. Au o putere speciala pe care Dumnezeu le-o da. Imi spunea asta si un preot.
Nu stiu daca toti trebuie sa fim sfinti. Daca asa am fost prevazuti de Dumnezeu.
Numai unii au chemare pentru preotie, sau monahism, numai unii au haruri deosebite de la Dumnezeu (clarviziune, vindecari etc.)

Asta este o mare prostie si nicidecum o invatatura a Bisericii. Nimeni nu este predestinat. Sfintenia este rezultatul conlucrarii harului primit de la Dumnezeu, dat fiecaruia intr-adevar dupa putinta si a faptelor noastre. Dar toti suntem "destinati" si avem ca scop sfintenia.
Apoi, ca unii sfinti au primit harisme speciale este cu totul o alta discutie. Si in nici un caz nu este o discutie despre predestinare sau ca Dumnezeu i-a ales doar pe ei sa fie sfinti. Nu. El ne-a ales pe toti, dar noi nu L-am ales pe El.

În prealabil postat de sophia

Pai citeam pe aici pe forum, poate chiar prin citatele voastre ca omul profund ortodox trebuie sa renunte la sine, la lume, la tot. Sa nu mai fie el, sa se predea lui Dumnezeu cu totul. Asa am inteles eu.
Ori toate astea pentru mine inseamna...sa nu mai fie om, ci sfant, duh, dumnezeu.

Si sfantul, cat este in viata, este tot om, nu duh.
Ai intalnit in calea ta un om, care e duh?!?