Confuzia dogmei catolice si ecumenismul ortodox

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de catalin2

http://www.infosapientia.ro/LinkClic...id=103&mid=436

" Biserica şi creştinii necatolici
15. Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu
mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii
sub conducerea urmaşului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai
multe puncte de vedere. Există, într-adevăr, mulţi care cinstesc
Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul
şi în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul29, sunt însemnaţi cu
Botezul prin care sunt uniţi cu Cristos, ba chiar recunosc şi primesc
şi alte sacramente în Bisericile sau comunităţile lor bisericeşti. Mulţi
dintre ei se bucură şi de episcopat, celebrează sfânta Euharistie şi au
o evlavie deosebită faţă de Fecioara Născătoare de Dumnezeu30. La
acestea se adaugă comuniunea în rugăciune şi în alte binefaceri spirituale
şi chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile şi
harurile sale lucrează şi în ei prin puterea sa sfinţitoare şi i-a întărit
pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui."

Deci, observăm un gradient: creştinii se află într-o situaţie cu atât mai bună cu cât comunitatea lor eclezială este mai aproape de Biserica Catolică. Toţi sunt botezaţi, fiindcă altfel nu i-am putea numi creştini. Unii au mau mult decât atât şi beneficiază de celelalte Sfinte Taine, sau chiar de descendenţă apostolică. Mai sunt creştini (acatolici) care au evlavie la Maica Domnului.

Mai observăm că acest pasaj practic afirmă că:
-botezul este valid, chiar dacă este săvârşit în afara Bisericii Catolice. Se ştia acest lucru şi dinainte de Conciliul Vatican II, nu e nimic nou.
-Duhul Sfânt este ceea ce îi face pe unii dintre creştinii acatolici să meargă în credinţă până la martiriu. Altfel, spus, Duhul Sfânt operează şi în afara Bisericii Catolice. Iarăşi se ştia acest lucru şi este evident din citirea Scripturii, precum şi din simpla logică, chiar fără a citi Sf. Scriptură.

Biserica şi necreştinii
16. În sfârşit, cei care nu au primit încă evanghelia, se raportează
în diferite moduri la poporul lui Dumnezeu. În primul rând acel
popor căruia i-au fost date testamentele şi făgăduinţele, şi din care
s-a născut Cristos după trup (cf. Rom 9,4-5), popor ales, iubit pentru
părinţii lui: căci Dumnezeu nu-şi ia înapoi darurile şi chemarea făcută
(cf. Rom 11,28-29). Însă planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia
care îl recunosc pe Creator, şi printre ei în primul rând pe musulmani
care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, adoră împreună cu noi
pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de
apoi. De asemenea, Dumnezeu nu este departe nici de aceia care, în
umbre şi chipuri, caută un Dumnezeu necunoscut, căci el dă tuturor
viaţă, suflare şi orice lucru (cf. Fap 17,25-28) şi ca Mântuitor voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1 Tim 2,4). Într-adevăr, aceia
care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica sa,
îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub
impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul
conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică. Providenţa divină
nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care, fără
vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaştere limpede a lui Dumnezeu şi
se străduiesc, cu ajutorul harului divin, să ducă o viaţă dreaptă. Tot
ceea ce este bun şi adevărat la ei este socotit de Biserică drept o pregătire la evanghelie şi un dar al aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţa. Dar foarte adesea oamenii, amăgiţi de cel rău, au
rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna,
slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului (cf. Rom 1,21.25)
sau, trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume, se expun la
disperarea absolută. De aceea, pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea
acestora, Biserica, amintindu-şi de porunca Domnului: „Predicaţi
evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,16), se îngrijeşte cu zel de dezvoltarea misiunilor.

Asadar, din cate inteleg, BC e doar o cale mai buna, in rest se poate mantui oricine. Misiunile sunt necesare pentru cei ce se "expun la disperare absoluta".

Acuma, eu nu am susţinut niciodată că documentele Conciliului Vatican II sunt exemple de claritate în exprimare. Vedem o foarte mare grijă în alegerea cuvintelor, care ar putea fi rezultatul unui proces îndelungat de dezbatere în Comiţii în care au existat puncte de vedere deosebite. Nu e de mirare, de aceea îi zice "Conciliu", fiindcă unii zic una, iar alţii alta: dacă toţi ar spune una şi bună, noi nu am mai avea nici o nevoie de concilii. Uneori, această grijă a alegerii cuvintelor şi aşezării în fraze poate ajunge până la lipsă de claritate. În această privinţă, există deosebire stilistică între documentele Conciliului Vatican II şi cele ale magisteriului anterior. Este un fenomen care nu e specific acestui Conciliu, ci felului actual al exprimării oamenilor, lucru care merită dezvoltat cu altă ocazie. Deocamdată, să observăm că aceeaşi deosebire (formulare mai "alambicată", mai multă grijă de a nu da sentinţe, fraze mai lungi, circumstanţiate, un mai mare număr de documente şi lungime mai mare a lor) o vedem şi dacă citim o carte de botanică sau una de drept din zilele noastre, faţă de una scrisă în secolul al XX-lea. Veţi înţelege mai uşor făcând altă comparaţie: între tomurile de "Teologie dogmatică ortodoxă" a Pr. Stăniloaie şi "Dogmatica" Sf Ioan Damaschin, care încape în orice buzunar şi acoperă cam aceeaşi materie.

Acuma: faţă de un text care nu străluceşte în claritate, avem întotdeauna mai multe chei de înţelegere. Una ar putea fi cheia în care citiţi dv: cheia rupturii faţă de magisteriul anterior. Alta, cheia pe care o folosesc eu, este aceaa a continuităţii. Vedem şi în acest text un gradient: una sunt cei care se închină mai puţin evident Creatorului decât Creaţiei, aşa cum sunt hinduşii. Alta sunt cei care sunt monoteişti, precum musulmanii, alta sunt evreii. Singura noutate este abandonarea denumirilor clasice de "infides" şi "perfides", adică "necredincioşi" ("păgâni") şi "rău-credincioşi", în timp ce categoriile au rămas. În aceeaşi logică, noi nu mai obişnuim să îi numim pe fraţii ortodocşi "cerularieni" sau "greco-schismatici", ci îi numim aşa cum le place lor să se numească: ortodocşi. Cam asta reflectă noutatea fundamentală a Conciliului Vatican II. Ce NU afirmă pasajul citat ? Aici un răspuns este mai evident decât la întrebarea ce anume afirmă. Ei bine, pasajul citat nu afirmă că cineva, dacă i s-a predicat Evanghelia şi moare nebotezat, ar putea ajunge direct în Rai, la Ospăţul cel Veşnic. Nici pomeneală. Spune de o chemare universală, dar la ce anume sunt chemaţi oamenii ? La Evanghelie. Vedem în ultimul mare paragraf că există două categorii de nebotezaţi:

Prima categorie e aici: Într-adevăr, aceia
care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica sa,
îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub
impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul
conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică.

Deci, aceştia se pot mântui chiar şi fără botez. Este ceea ce spune Biblia, iar noi nu putem face afirmaţii contrare Bibliei.

A doua categorie este aici: Providenţa divină
nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care, fără
vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaştere limpede a lui Dumnezeu şi
se străduiesc, cu ajutorul harului divin, să ducă o viaţă dreaptă. Tot
ceea ce este bun şi adevărat la ei este socotit de Biserică drept o pregătire la evanghelie şi un dar al aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţa.
Aceştia sunt oamenii în cartierul (blocul) cărora s-a predicat Evanghelia, dar nu i-au dat curs. Oricâte atenuante le aduce acest text, nicăieri nu afirmă că aceştia se vor mântui fără botez. Faptele lor bune, "viaţa dreaptă" spune textul, reprezintă lucrare a Duhului ÎN VEDEREA primirii Evangheliei şi nu ÎN LOCUL primirii Evangheliei.

Dl Erethorn, acela pe care aţi ajuns, se pare, a-l abhora v-ar fi dat, probabil un răspuns mult mai scurt decât al meu. Cred că v-ar fi spus că nu poţi fi condamnat dacă nu ai fost citat. Dacă eşti citat, a ajuns citaţia la tine, dar nu i-ai dat curs, atunci da, poţi fi condamnat.

Mă întrebaţi, cu altă ocazie: bine-bine, dar atunci la ce mai sunt bune citaţiile ? Pentru ce Biserica mai caută să-i convertească pe oameni, dacă ştie că ignoranţii se pot mântui, pe când cei cărora li s-a predicat, dar nu s-au botezat "în apă şi în Duh" nu se pot mântui ? Altfel spus: dacă Biserica ştie că cel căruia i s-a dat vestea şi alege să nu fie botezat nu se mai poate mântui, pe când înainte de a i se predica Vestea se putea mântui, atunci pentru ce să se mai predice, ca să facă rău oamenilor ? Răspunsul îl auziţi la fiecare Sf Liturghie răsăriteană: fiindcă Dumnezeu voieşte ca toţi "la lumina adevărului să ajungă" şi asta i-a poruncit Bisericii să facă: să predice adevărul. Ca să ne continuăm paralela juridică: dacă eu aş fi complet alienat şi aş face un lucru în mod obiectiv foarte rău, să spunem că aş ucide pe cineva, niciun rege din lume care este drept nu mă va condamna, ci mă va ierta în baza faptului că sunt inocent. Dar, nu ar fi mai bine să cunosc ce e OK şi ce nu e OK, şi, cunoscând, să aleg binele ? Orice rege bun, asta îşi doreşte de la supuşii săi.