Psihologie - întrebări

[ioan67]

Dialogul de aici, Sophia, mi-a adus iarăşi înaintea ochilor minţii, ca pe o prioritate, problematica învăţării.
Firesc, mai întâi, întrucât psihologii studiază în foarte multe feluri activitatea de învăţare umană. Majoritatea cursurilor noastre din facultate (cu atât mai mult studiile şi formările ulterioare) abordau (şi) învăţarea. Activitate de foarte multe feluri, care nu se reduce nicicum la învăţarea şcolară, aceea pe care o confundăm noi cu instrucţia mai mult sau mai puţin educogenă, din şcolile de pretutindeni.
Se pare că omul este, pur şi simplu, destinat pentru învăţare. Adică pentru reorganizarea permanentă a cunoştinţelor şi modalităţilor de prelucrare a informaţiilor astfel încât, la o nouă experienţă cu acelaşi tip de situaţie-stimul să nu mai repete o greşeală sau, pur şi simplu, să câştige ceva în planul eficienţei, al satisfacţiei etc.
În general, noi zicem că atunci când omul nu mai învaţă e deja bolnav. S-a petrecut ceva rău în sufletul său, s-a "blocat" o resursă sau un proces, are o problemă care îl scoate din firescul devenirii lui şi care îi ameninţă mai întâi adaptarea.

În mod curios, însă, învăţarea e privită şi ea, astăzi, în chipuri tot mai ciudate. Deşi Domnul i-a făcut pe primii oameni ca să înveţe. Şi primul rateu l-au dat la examenul de după păcat când, în loc să îşi cerceteze eroarea şi să ceară sfat pentru devenire, ei au negat căderea şi au dat vina unul pe altul, inclusiv pe Dumnezeu (măgăruşul de Adam a făcut asta, reproşîndu-I Domnului că i-a dat-o pe Eva...). Nu ştiu dacă această blocare a devenirii/învăţării e o consecinţă strictă a păcatului sau e şi un indiciu că unde-şi bagă dracul coada nici măcar să învăţăm nu mai putem, cert e că învăţarea a devenit înalt comentabilă şi contestabilă. Oamenii se simt, parcă, jigniţi atunci când sunt invitaţi să înveţe! Adulţii, mai ales, au impresia că s-a terminat cu învăţarea, care era exclusiv treaba aia nesuferită din timpul şcolarităţii, şi se grăbesc să devină ei înşişi învăţători. Pretind multe în schimbul vreunei oferte de învăţătură, umblă cu nasul pe sus şi se cred deştepţi-foc, se luptă între ei pentru primatul în planul învăţătoresc, fac bălăceală mare... De parcă ei, învăţînd pe alţii şi pe ei înşişi, fac altceva decât un lucru firesc, pus în firea omului încă de la început de către Bunul Dumnezeu.

*
Aș vrea să mă opresc aici doar asupra învățării prin participare, în relația iubitoare cu semenii. Nu mă voi referi la toată învătarea socială (domeniu imens, cercetat de psihologia socială), ci numai la ... graviditate, naștere și alăptare.
Mă opresc asupra acestor 3 evenimente/etape, deoarece ele arată clar demnitatea excepțională a învățării, prioritatea ei în viața omului.
Medicii şi unii psihologi au adus deja nenumărate dovezi că omul învaţă să trăiască încă din primele clipe de viaţă intrauterină. Toate procesele biochimice care au loc în intimitatea placentei sunt o comunicare între mamă şi copil, care solicită pe acesta din urmă să dobândească noi şi noi mecanisme de supravieţuire şi dezvoltare. Programul lui genetic adaptativ se activează şi lucrează strict în relaţie cu mediul oferit de organismul mamei lui. Nimic nu decurge de la sine ci, după cum s-a tot înţeles, este o continuă solicitare căreia puiul trebuie să îi facă faţă - altmiteri se îmbolnăveşte şi, eventual, moare. Acest proces este însă asistat şi influenţat nu doar de mamă, ci şi de alţi oameni - medicii, mai întâi. În anumite situaţii, medicii intervin pentru a solicita organismul care se dezvoltă spre a depăşi obstacolele (diverse disfuncţii, boli etc.). Dar nu numai copilul învaţă, ci şi mama! Şi corpul şi sufletul ei se adaptează la noua relaţie, proces pe care îl cunosc toate femeile care au purtat un copil în pântece. Multe se petrec în timpul gravidităţii... Mii şi mii de transformări, care antrenează deja alte şi alte persoane (familia etc.) şi care nu fac altceva decât să îi solicite pe oameni la învăţare, la restructurare, la modificări mai mult sau mai puţin substanţiale în modul de a fi. Este o sărbătoare a vieţii, una colectivă, precum este şi o aventură uneori extrem de solicitantă.

Momentul naşterii este, încă mai mult, o luptă unde se vede mai clar că omul e o fiinţă programată pentru învăţare, pentru căutarea şi descoperirea soluţiilor, pentru comunicare şi cooperare. Naşterea este un fenomen de excepţie în viaţa omului, când toate programele rulează la parametri excepţionali. Fără o plasticitate remarcabilă şi fără o libertate în rearanjarea multor variabile, naşterea poate fi o catastrofă. Înveţi să trăieşti sau mori! - pare a fi legea. Şi, uneori la modul spectaculos, aici se desfăşoară una din cele mai emoţionante colaborări omeneşti: pruncul, mama, doftorul etc. îşi unesc eforturile şi speranţa, resursele toate, pentru ca om nou să iasă în lume!...:) E un efort care, atunci când e încununat de triumf, aduce una din cele mai mari bucurii omeneşti... Pesemne că şi-n ceruri e bucurie mare. Sper...

Cât priveşte alăptarea, aceasta merită un comentariu aparte. Deocamdată reamintesc un lucru bine ştiut: fără a învăţa cum să îşi pună, adecvat, în practică instinctul suptului, pruncul moare de foame.