Marsul vietii la Paris (22 ian. 2012)

[laurastifter]

În prealabil postat de konijiro

Probabil nu mor de foame. Dar atingerea punctului de "stomac plin" e singurul lucru la care aspiram in viata, mai ales cand e vorba de copiii nostri?

Cum ramane cu educatia copiilor (ore de limbi straine, sport, muzica, arte), timpul de calitate petrecut cu ei si dedicat lor (ma indoiesc ca daca ai 10, ba chiar si 5, si ai un job normal, nu ai nici timp, nici energie de ei).

Deci, da, daca atunci cand e vorba de avut copii te intereseaza numarul, nu calitatea vietii pe care le-o poti oferi, te rog, fa tu 10. Un punct de vedere perfect valabil in Evul Mediu, unde daca te nasteai intr-o familie de tarani, faceai copii multi, sa te ajute la camp (plus ca multi dintre ei mureau de mici, asa arata viata cand "Dumnezeu era prezent in fiecare casa"). Cat despre aspiratii, da, ajungea daca aveai ce manca, mai mult nu isi dorea nimeni.

Eu prefer sa am unul sau doi, carora sa le ofer o viata de calitate si sansa de a deveni impliniti pe plan afectiv, educational si profesional. Nu de alta, dar traim intr-o lume unde poti sa oferi copiilor mult mai mult decat un stomac plin (cu paine si cartofi, in cazul unei familii medii din Romania, cu 10 copii).

Deci daca tu vrei 10, fa 10. Cei care vor 2, vor avea 2. Cei care nu vor, nu vor avea. Toti oamenii au drepturi egale cand e vorba de asta.



Nu, Dumnezeu nu ajuta. Fa o excursie prin Africa si vezi cam ce ajutor da acolo, unde oamenii se inmultesc "crestineste" si nu au nici apa de baut.



Sa inteleg ca ai fost tu pe peste tot in lumea asta unde oamenii au fost loviti de diverse nenorociri si le-ai evaluat (ne)credinta? Nu? Atunci de ce faci afirmatii din astea, cu caracter general?

Aţi scris: "Probabil nu mor de foame. Dar atingerea punctului de "stomac plin" e singurul lucru la care aspiram in viata, mai ales cand e vorba de copiii nostri?"

Normal că orice părinte responsabil (mai ales cei educaţi) doresc să le ofere copiilor lor toate condiţiile necesare pentru o dezvoltare fizică şi psihică armonioasă. Normal că este necesar să le putem oferi copiilor noştri şansa de a fi educaţi, de a se dezvolta pe toate planurile existenţei (fizic, intelectual, afectiv etc).
Totuşi, dacă o familie creştină foarte săracă ar avea copii, ce decizie ar trebui să ia, în opinia dvs? Ar trebui să-şi educe copiii în măsura posibilităţilor, sau să-i omoare?
Ce este de preferat între a muri şi a trăi într-o familie de oameni săraci?
Aţi mai afirmat: "(plus ca multi dintre ei mureau de mici, asa arata viata cand "Dumnezeu era prezent in fiecare casa")".
Nu, ci aşa arăta viaţa, când ştiinţa medicinei nu progresase încă atât de mult. Ce legătură are numărul copiilor din familiile medievale cu epidemiile de ciumă din vremea respectivă? :)

Potrivit unui sofism asemănător, cei care vor trăi peste 50 de ani, vor putea spune: "în anul 2012, existau foarte multe accidente rutiere, aşa arăta viaţa când oamenii socializau pe internet". :)
Aţi mai spus aşa: "Cat despre aspiratii, da, ajungea daca aveai ce manca, mai mult nu isi dorea nimeni".
Sigur, toată ştiinţa, toată filosofia antică, toată teologia patristică, toată teologia scolastică medievală, toate operele literare de atunci, de fapt, au fost create foarte recent (probabil, prin sec. al XIX-lea, de când a început să se dezvolte ateismul), dar acest adevăr este ţinut secret. :))
Sper că nu vă supără atitudinea mea ironică, chiar n-aş dori să vă întristez. Am doar intenţia de a vă demonstra faptul că semenii noştri din alte epoci istorice, deşi se confruntau cu situaţii foarte dificile (aşa cum aţi arătat şi dvs, mulţi dintre copii se îmbolnăveau şi mureau etc) ştiau să-şi stabilească idealuri, aveau convingeri, aspiraţii înalte şi nicidecum nu se limitau la a căuta să-şi satisfacă instinctul de autoconservare. Cred că ar trebui să-i respectăm pe cei care au trăit înaintea noastră şi să luăm ceea ce a fost pozitiv în atitudinea şi concepţiile lor de viaţă (de exemplu, modul lor de raportare la Divinitate).

Aţi mai scris aşa: "Nu, Dumnezeu nu ajuta. Fa o excursie prin Africa si vezi cam ce ajutor da acolo...".

Acele situaţii nu se datorează lipsei de ajutor din partea lui Dumnezeu, ci indiferenţei noastre... La fel ca şi în cazul nevoiaşilor din societatea în care trăim: dacă fiecare dintre noi ar ajuta măcar câte un singur sărac (dar asumându-şi în mod serios responsabilitatea sprijinirii acelei persoane), n-ar mai exista săraci în România. Dacă fiecare familie ar adopta câte un singur copil orfan (nu spun de câteva sute, aşa cum reuşeşte Pr. Tănase), toate orfelinatele din ţară ar fi desfiinţate.
Dacă toţi am urma exemplul măicuţelor de la mănăstirea Cristiana şi al multor alţi samarineni milostivi de astăzi, atunci Dumnezeu S-ar preaslăvi întru noi.

O seară frumoasă!