| Descriere | Schitul Cuviosului Antonie
Departe de civilizatie, în inima padurilor din Muntii Cheia, pe o ridicatura în stânga pârâului cu acelasi nume, unde în timpuri stravechi exista un mic iezer (lac de munte) - de la care si-a luat denumirea -, Schitul Iezer este considerat unul dintre cele mai retrase asezaminte monahale din nordul Olteniei. Începuturile acestui sfânt lacas se pierd însa în negura vremurilor secolului al XVI-lea. Un rol important în refacerea schitului, distrus în timp, l-a avut Cuviosul Antonie Schimonahul (1628-1720). La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât canonizarea Cuviosului Antonie de la Iezer, cu ziua de pomenire în data de 23 noiembrie. În prezent, obstea Schitului Iezer, cu hramul „Intrarea în Biserica a Maicii Domnului“, numara 25 de maicute, în frunte cu maica stareta Mihaela Popa, care se nevoiesc în liniste si rugaciune sa duca mai departe traditia monahala existenta aici de atâta vreme.
Primii ctitori ai sfântului lacas de la Iezerul sunt Radu cel Mare si fiul sau, Mircea cel Batrân
Situat la 25 kilometri de municipiul Râmnicu Vâlcea, la schit se ajunge urmând o sosea asfaltata pâna în Cheia, iar de acolo, înca 4 kilometri de drum forestier. Drumul este destul de anevoios. Pe timp de noapte, bezna e parca mai patrunzatoare ca oriunde. Pe de o parte si alta a drumului, sumedenie de copaci înalti si subtiri, cu radacinile iesite din peretii stâncilor, cât sa sustina malul si sa dea impresia de salbaticie. Crengi aplecate de sus, din roca, stau aproape sa cada în cale, de parca ar fi niste soldati care vor cu orice chip sa împiedice înaintarea celor care nu se cuvine sa paseasca în acest tinut. Din loc în loc, sunt ridicate troite îngrijite, primenite cu var alb, curat, semn ca schitul nu este foarte departe. Asa si este. Ziduri masive, proiectate pe un cer luminat de o luna rumena ca o pâine de casa, stau catarate pe un deal abrupt, în care au fost înfipte scari masive, din piatra. Dincolo de poarta din lemn, lucrata de o mâna priceputa de mester, o pata alba - vechea bisericuta - te întâmpina înca de la intrare. Pe de o parte si de de alta, în cerc, sunt însiruite chiliile, care stralucesc de curatenie. E un loc primitor si, daca nu ai cauta sa gasesti sfintenia locului, ai avea impresia ca te afli într-o gospodarie olteneasca, cu pridvoare largi sub ferestre.
Maica stareta Mihaela Popa întâmpina câteva maicute care tocmai au ajuns cu proviziile pentru manastire. „Coborâm în fiecare saptamâna în sat si cumparam toate cele trebuincioase“, rosteste maica stareta, cu pronuntat accent ardelenesc. Maicile, sfioase, dispar în întuneric cu greutatile în mâini.
Trecut greu încercat
Maicile s-au retras atât de încet, încât nici nu stii daca ele chiar au trecut vreodata pe acolo. La fel precum calugarii care au trait aici cu mult timp în urma.
Primii ctitori ai acestui sfânt lacas, pomeniti în pomelnicul aflat azi la Biblioteca Academiei Române, sunt Radu cel Mare (1377-1383) si fiul sau, Mircea cel Batrân (1386-1418). La începuturile secolului al XVI-lea, Iezerul era manastire de calugari si avea ca hram „Obrejenia“, adica „Schimbarea la Fata a Domnului“. Conform dovezilor istorice, se poate sustine ca vechimea acestui asezamânt monahal dateaza cel putin de la sfârsitul secolului al XV-lea.
În timp, acest vechi schit s-a degradat, dar a fost refacut de voievodul Mircea Ciobanul (1545-1559) si sotia sa, Doamna Chiajna, între anii 1552-1554. Pentru ca a ramas necunoscut, acesta l-a coborât mai jos cu 500 m, spre albia râului si i-a schimbat hramul în „Vovidenia“, adica „Intrarea în Biserica a Maicii Domnului“. Atât Mircea Ciobanul, cât si urmasii sai au întarit schitul cu numeroase danii domnesti.
Dupa aceasta perioada de înflorire însa, asupra schitului se abate urgia si este distrus. Toti calugarii sunt ucisi de catre un nemes pagân, care cauta comori ascunse în zidurile manastirii. Locul unde au fost îngropati cei aproximativ 300 de oameni ucisi atunci (calugari si credinciosi ce se aflau la o zi de praznic a manastirii) se cheama, pâna azi, „Crucile Mosilor“ si se afla mai jos de manastire cu 500 m.
În 1692, manastirea se afla „de tot pustie, nelacuind macar un calugar sau alt om pamântesc si biserica fiind surpata de tot“.
În pisania din 1720, se mentioneaza ca schitul a fost terminat în 1567-1568, dupa moartea ctitorului, si ca în 1700 schitul era pustiu si surpat.
Un rol important în refacerea schitului, la începutul secolului al XVIII-lea, l-a avut cuviosul Antonie Schimonahul (1628-1720).
„Dumnezeu nu ne lasa“
Din 1948, Iezerul este transformat în schit de maici cu viata de obste. Odata cu încredintarea conducerii schitului monahiei Irina Calugaru, viata monahala renaste în acest tinut. S-au construit chiliile din aripa de nord, s-a restaurat clopotnita, biserica veche si corpul de chilii din aripa de sud, iar între 1996-2000, cu sprijinul Preasfintitului Gherasim, s-a ridicat Paraclisul „Sfântul Antonie“, sapat în piatra, în pestera, în care acesta vietuise 28 de ani. De asemenea, în perioada 2002-2003, s-a restaurat pictura bisericii vechi.
Din anul 1998, sfântul lacas s-a îmbogatit cu o noua biserica, construita în prelungirea chiliilor. Aici, într-o atmosfera calma, este depusa racla Sfântului Cuvios Antonie Schimonahul, pustnicul care a fugit de lume pâna în maruntaiele Muntilor Cheia si pe care astazi, aceeasi lume, plina de suferinte si necazuri, îl cauta. „Când sunt în astfel de locuri, îmi dau seama cât de mici suntem, cât de neputinciosi, haini si fara de inima. Dumnezeu nu ne lasa. Ne arata lumina prin ochii sai preasfintiti, care sunt aceste manastiri si schituri. Oaze de liniste, de asezare a sufletului“, spune Maria, o tânara pelerina.
În prezent, obstea monahala, cu hramul „Intrarea în Biserica a Maicii Domnului“, numara 25 de vietuitoare, care se nevoiesc în liniste si rugaciune, continuând traditia monahala existenta aici de secole. Si care va mai exista înca, atâta timp cât va mai curge apa limpede a râului Cheia prin fata schitului, care duce cu el, spre sat, duhul curateniei si sfinteniei acestui loc binecuvântat.
„Un Daniil Sihastru al Olteniei“
Nevointele cuviosilor monahi, a oamenilor care au jerfit toata viata lor pentru un singur dor, acela de a fi cu Hristos pentru vesnicie, au rodit sfintenie. Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii, traitor în veacul al XVII-lea, a fost unul dintre monahii care, în smerenie, au lucrat mântuirea lor si a credinciosilor veniti sa le ceara rugaciunea si binecuvântarea. Biografia sfântului, deloc spectaculoasa, ca de altfel a majoritatii sfintilor români, spune mult despre virtutea care fuge de lauda, fiindca aceasta ar împiedica la urmarea mai adânca a învataturii lui Hristos. Între sfintii români care au moaste în Oltenia, Cuviosul Antonie este cel mai cunoscut. Viata lui marturiseste ca Hristos-Domnul este acelasi, bun si minunat azi, ieri si totdeauna.
Monahul Antonie de la schitul Iezerul Vâlcii a trait pe vremea domnitorului muntean Matei Basarab (1632-1654) si a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Nicolae Iorga îl socotea „sfântul românesc al secolului al XVII-lea, un fel de Daniil Sihastru al Olteniei, ctitorul de iznoava al schitului - adica cel care a reconstruit, a refacut pe cheltuiala sa lacasul de cult de la Iezer“.
La 64 de ani a parasit comertul pentru „negustoria cea sufleteasca“
S-a crezut, initial, despre el ca ar fi aromân la origine, din orasul Ianina, Grecia. Cercetarile întreprinse de istorici însa au descoperit ca cel care a devenit mai târziu cel mai cautat schimnic din pustia Muntilor Capatânii s-a nascut în jurul anului 1628, într-unul din satele aflate la poalele Carpatilor. În biografia sa, scrisa de ucenicul sau, ieromonahul Nicolae, este mentionat ca, pâna la 64 de ani, ca mirean, pustnicul de la Iezerul s-a ocupat cu comertul. Dupa aceasta vârsta a parasit negotul, alegând „negustoria cea sufleteasca“. De aceea a îmbratisat viata calugareasca, fiind tuns în monahism la Schitul Iezerul din Vâlcea.
Dorinta de a spori în nevointele pustniciei l-a facut sa ceara binecuvântare din partea episcopului Ilarion de Râmnic, pentru a merge în Athos. Ierarhul, cunoscând ca Antonie este monah îmbunatatit si de mare folos celorlalti nevoitori din schit, l-a sfatuit sa renunte la gândul sau. Ascultându-l pe arhiereu si „bucurându-se foarte de a locui în pustie“, smeritul calugar a ramas în tara si, mai întâi, a pornit la repararea bisericii schitului si a corpului de cladiri de pe latura de apus a incintei. „A dat din prisoseala negustoriei tot, neoprind pentru sine nici macar un ban“. Dar râvna dumnezeiasca l-a facut, în 1690, sa paraseasca manastirea si sa se retraga mai sus, în pustia muntelui. „Neavând loc unde sa se poata ruga si poftind sa fie mai îndeletnicit, singur, ca sa poata lucra împotriva celui maestru“, Cuviosul Antonie, a luat binecuvântare si a sapat, cu mâinile sale, timp de trei ani de zile, un mic paraclis în stânca versantului dinspre rasarit de schit.
Nevointele sale, greu de imitat
Ziua, cuviosul lucra, iar noaptea priveghea si se ruga cu mâinile înaltate la cer, varsând multe lacrimi. A scobit în piatra doua încaperi, una de rugaciune, unde se afla un mic altar, si alta de lcuit. În acest paraclis el citea zilnic rânduiala slujbelor, iar, la sarbatori mari si în posturi, câte un ieromonah de la schit venea si savârsea Sfânta Liturghie. Odata terminat micul lacas sapat în piatra, Cuviosul Antonie l-a înzestrat cu catapeteasma, icoane si toate cele necesare savârsirii slujbelor bisericesti, iar episcopul Ilarion de Râmnic l-a sfintit. Neîncetata rugaciune, cugetarea la cele dumnezeiesti, citirile din cartile Sfintilor Parinti au facut ca batrânul monah sa ajunga la o adânca sporire duhovniceasca. Nevointele sale erau greu de purtat chiar si pentru monahi încercati. Cuviosul purta un brâu din verigi de fier, mânca numai pâine si apa dupa ceasul al noualea din zi. Nu dormea niciodata pe pat, ci doar se rezema putin, pentru odihna multelor sale osteneli. Hainele sale erau simple si putine.
Auzind ca pe muntele Capatânii se afla un calugar cu traire înalta, multi credinciosi, preoti si calugari au început sa-l caute pe fericitul sihastru, pentru a-i cere sfatul si rugaciunea. Cuviosul îi primea pe toti cu dragoste, odihnindu-le sufletele zdrobite, hranindu-i cu merindele cuvintelor dumnezeiesti.
„Nu te întrista, caci sunt în odihna cea vesnica“
În bisericuta din pestera a vietuit Sfântul pâna la sfârsitul vietii sale, coborând la schit numai duminica si în unele sarbatori, pentru a asculta Sfânta Liturghie si a primi Trupul si Sângele lui Hristos. Prin rugaciune i s-a descoperit sfârsitul vieti sale pamântesti. Astfel, cu patruzeci de zile înainte de plecarea sa la cer, a chemat la sine pe ucenicul sau cel mai iubit, ieromonahul Nicolae, caruia i-a spus: „Sfârsitul mi s-a apropiat. Dupa mutarea mea la cele vesnice, sa pui trupul meu în groapa pe care am sapat-o la usa pesterii“. Si asa, la 23 noiembrie 1720, a adormit întru Domnul Cuviosul Antonie. Dupa îngroparea sa, s-a aratat în vis de mai multe ori ucenicilor sai, în biserica, cu o cruce stralucitoare la piept, iar într-una din vedenii a mângâiat pe ucenicul Nicolae, mâhnit de moartea duhovnicului sau: „Nu te întrista pentru ducerea mea din aceasta lume, ci mai mult bucura-te ca sunt în odihna cea vesnica. De aici ma voi ruga pururi pentru voi“.
Dupa 1720, pestera a fost, în continuare, locuita de ucenici ai Cuviosului Antonie, care, înainte, salasluisera în chilii.
Nu a dorit sa i se dezgroape moastele
Pentru ca era cunoscut prin viata sa dumnezeiasca, multi au dorit sa caute moastele Cuviosului Antonie. Mai cu seama monahii au încercat sa-i scoata osemintele si sa le pastreze jos, în biserica schitului unde credinciosii veneau sa i se închine. Cronicarul Chiriac Râmniceanu, stranepot al Sfântului, a cercetat, pe la 1812, pestera de la schitul Iezerul, unde a gasit un sihastru, pe ieroschimonahul Stefan. Acesta, nevoitor de 50 de ani în acel loc, a oprit pe ruda Sfântului sa-i dezgroape moastele, spunând ca s-au aratat semne înfricosatoare celor care au avut astfel de gânduri. Mai târziu, pe la jumatatea secolului al XIX-lea, mai exact, în 1867, însusi Sfântul Calinic de la Cernica, Episcop de Râmnic pe atunci, a vrut si el sa dezgroape moastele. Dar, cu o noapte înainte de sosirea episcopului la schit, tavanul pesterii s-a darâmat si o stânca imensa a cazut pe mormânt, piatra putând fi vazuta si astazi. Episcopul a renuntat la dorinta sa. Cuviosul Antonie voia sa ramâna în smerenie. De abia în vremurile din urma s-a facut dezgroparea sfintelor sale moaste. Un calugar a sapat pe lânga stânca si a scos o parte din ramasitele pamântesti ale Sfântului, pe care le-a asezat într-un sicrias, în pestera. În anul 1955 ele au fost transportate cu procesiune jos, la manastire, în ideea canonizarii.
„Cuviosul Antonie, care a însetat dupa Hristos-Domnul“
Astazi, vizitatorul care se încumeta sa urce prin hatisuri cei trei kilometri care despart pestera de schit poate vedea parti din zidul de la intrare, doua nise sapate în stânca afumata, care serveau, probabil, de proscomidiar si sfânta masa, cu o cruce incizata între ele si câteva litere chirilice. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât asezarea Cuviosului Antonie în rândul sfintilor în sedinta din 20 iunie 1992. În Tomosul Sinodal de canonizare era mentionat ca, „prin viata sa, Cuviosul Antonie de la schitul Iezerul, care a însetat dupa Hristos-Domnul «ca cerbul dupa izvoarele apelor», s-a facut pilda de traire tuturor iubitorilor de Dumnezeu prin lepadarea de sine, prin rugaciune neîncetata, postiri si privegheri de toata noaptea, iar acum se roaga pentru pacea a toata lumea. De darul sfinteniei dobândite de el s-au bucurat si se bucura toti cei care se roaga lui.“ |
Momentan, nicio fotografie nu a fost adaugata acestui grup.
;){kind=spacer}
Raporteaza acest Grup
