Pacatul si Iertarea

[Mosh-Neagu]

Ce e pacatul?
Ce e iertarea?

Uneori (de fapt mult prea des) ni se pare ca viata e nedreapta. Obisnuim sa privim in jur si sa luam ca puncte de referinta anumite jaloane din viata altora. Daca am fi corecti cu noi insine, am realiza ca acei "altii" au neajunsuri mai mari ca ale noastre, dar de care noi nu avem cunostinta sau pur si simplu nici nu vrem sa stim. Si spunem precum psalmistul: "Cum, stie Dumnezeu despre asta?"
Cat de usor este sa gresesti in viata, mai ales in anii tineretii cand totul te amuza si ti se pare normal sa "gusti" din toate cate putin, ca doar o viata ai si merita s-o traiesti "din plin".
Omului i se da posibilitatea sa "faca datorii", nu la o banca, ci la Dumnezeu. El poate abuza de creditul in alb pe care-l are, sau dimpotriva, poate face din el un "depozit la purtator". Dar de obicei, omul se tot imprumuta, se tot imprumuta si uita sa mai dea si inapoi, pana intr-o zi cand vine scadenta si i se aminteste ca vistieria lui Dumnezeu, chiar daca este necuprinsa, are si contabili iscusiti (cred ca diavolii sunt in stare sa contabilizeze si nevinovata "cafea de dimineata"), dar si metode de constrangere.

Oare cum e cu pacatul? Il facem, il spovedim si gata, am scapat? Ar fi prea simplu si prea usor sa fie asa, dar cred ca e un pic altfel. Mie mi se pare ca fiecare pacat se aseaza pe trupul nostru precum un tatuaj. Si... nu mai scapi in veci. La un moment dat te cuprind remuscarile si vrei sa te curati, dar nu mai poti. Iti poti curata sufletul, dar imaginea trupului schimonosit de "tatuaje", iti aminteste pentru tot restul vietii cine esti de fapt, ca nu cumva sa uiti si sa te mandresti cu cel ce crezi ca ai devenit peste noapte...

Cu totii nadajduim in iertare si mantuire, dar atitudinea noastra uneori lasa impresia ca mantuirea este o certitudine si deci putem arata catre oricine cu degetul, ca si cum noi am fi "rod ales"...

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Oare cum e cu pacatul? Il facem, il spovedim si gata, am scapat? Ar fi prea simplu si prea usor sa fie asa, dar cred ca e un pic altfel. Mie mi se pare ca fiecare pacat se aseaza pe trupul nostru precum un tatuaj. Si... nu mai scapi in veci. La un moment dat te cuprind remuscarile si vrei sa te curati, dar nu mai poti. Iti poti curata sufletul, dar imaginea trupului schimonosit de "tatuaje", iti aminteste pentru tot restul vietii cine esti de fapt, ca nu cumva sa uiti si sa te mandresti cu cel ce crezi ca ai devenit peste noapte...

Citeam undeva că fiecare păcat te îndepărtează de Dumnezeu, în sensul că deşi poţi să te pocăieşti şi să fii iertat, oricum nu mai poţi ajunge la acelaşi nivel de apropiere de Dumnezeu pe care l-ai fi putut atinge fără să fi comis păcatul respectiv.

Am observat la mine că Domnul îmi aduce din cînd în cînd aminte de păcatele comise mai demult pe care tind să le uit sau să le ascund undeva în străfundul subconştientului.

Mîntuirea (izbăvirea de cel rău) e una, dar desăvîrşirea şi îndumnezeirea sînt mai mult de atît. Dă-ne, Doamne, măcar mîntuirea.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Citeam undeva că fiecare păcat te îndepărtează de Dumnezeu, în sensul că deşi poţi să te pocăieşti şi să fii iertat, oricum nu mai poţi ajunge la acelaşi nivel de apropiere de Dumnezeu pe care l-ai fi putut atinge fără să fi comis păcatul respectiv.

Am observat la mine că Domnul îmi aduce din cînd în cînd aminte de păcatele comise mai demult pe care tind să le uit sau să le ascund undeva în străfundul subconştientului.

Mîntuirea (izbăvirea de cel rău) e una, dar desăvîrşirea şi îndumnezeirea sînt mai mult de atît. Dă-ne, Doamne, măcar mîntuirea.

Doamne, mainile Tale m-au facut si m-au zidit, dar fiecare zi este o mare provocare. Ca nu stie omul cand se trezeste dimineata, cate incercari i se vor pune dinainte, pe cate le va invinge si de cate va fi invins...
Probabil la Dumnezeu orice este cu putinta si stim ca multi au trecut la lupta intru desavarsire abia dupa ce au constientizat pacatul, smerindu-se si caindu-se amar. Maria Egipteanca, Sf Ap. Pavel, Sf Ciprian si cati altii, care fara povara pacatului n-ar fi avut aceeasi cainta si smerenie, n-ar fi avut revelatia milei lui Dumnezeu la nivelul la care-au avut-o si nici motivatia desavarsirii n-ar fi fost aceiasi. Dar este drept ca pacatul ne indeparteaza foarte mult de mila lui Dumnezeu si de ceea ce-am putea fi daca am evita faptuirea pacatului. Este ca si cum, la nastere am fi asezati intr-un tren care nu merge nici repede, nici incet si care ne poate duce catre destinatia "Mantuire". Faptuind pacatul, ne deplasam in sens opus cu un alt tren cu destinatia "Iad", a carui viteza este raportata la gravitatea pacatului. Ca sa recuperam distanta si timpul alocat vietii noastre, trebuie sa coboram din "trenul pacatului" si sa luam multe accelerate si rapide ale rugaciunii, smereniei, milosteniei, postirii, etc, nadajduind ca intr-o zi vom ajunge macar la punctul de unde am plecat, daca nu cat de cat aproape de unde ar fi dorit Dumnezeu sa ajungem cu "trenul mantuirii".
Pacatul si iertarea... Cateodata se da o asa lupta in sufletul nostru ca suntem la limita deznadejdii. Pe de o parte avem exemplele fiului risipitor, sau a talharului de pe cruce care s-a mantuit in ultimul ceas al vietii, recunoscandu-si pacatele, dar concret, noi ramanem cu "rabdarea lui Iov". Ce "vitel gras", ce "inel pe deget"?... De fapt noua nici nu ne trebuiesc acestea, ci doar sentimentul ca am fost iertati si prezenta harului din cand in cand, ca sa fim incredintati ca n-am ratacit drumul...
... Fiecare zi e o provocare. Fiecare seara, un semn de intrebare: "In ce directie m-am deplasat astazi?"

[Marius22]

Noi numim de obicei pacatul protoparintilor "pacat stramosesc". Este primul pacat savarsit de stramosii nostri dupa trup.

Exista totodata si un grad de "rudenie", un adevarat arbore genealogic, in ceea ce priveste pacatul. Pacatul lor este "stramosul" tuturor pacatelor pe care le-a savarsit si le va savarsi neamul omenesc.

Sa nu uitam ca exista insa si o "lumina stramoseasca" (chipul si asemanarea lui Dumnezeu sadite intru noi) care premerge caderii in pacat.

Iertarea pacatelor o dobandim in masura in care ne unim cu Dumnezeu-Omul , Hristos, Care, in iconomia mantuirii noastre, nu numai ca a vindecat firea umana , ci a indumneiet-o, ducand-o in "sanurile Tatalui". Hristos ne descopera adevaratul nostru Tata. Daca Adam ne-a unit cu pacatul, El, ca nou Adam, lipsit de pacat, ne impaca cu Tatal si ne uneste dupa har cu dumnezeirea. Ne spune ca prin pocainta, in Biserica, devenim din fii risipitori, fii preaiubiti ai Tatalui.

Noi sa facem insa ce tine de noi, sa ne pocaim si sa parasim pacatul, pentru ca Tatal sa faca ceea ce Il bucura cel mai mult, adica sa vindece, sa curete urmele pacatelor, sa dea fiilor Sai vesmant de lumina in Imparatia fagaduita lor.

[Florin-Ionut]

Greşim, ne contrăm, ne mai şi certăm, dar la urmă ne decidem să ne împăcăm. Dar dacă celălalt refuză în repetate rînduri scuzele şi nu vrea să ierte? Mai putem să ne rugăm în condiţiile în care supărarea fratelui stă între noi şi Dumnezeu? Mai avem îndăzneala să ne împărtăşim în condiţiile astea?

Vorbesc ca unul care mă aflu acum în situaţia respectivă.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Greşim, ne contrăm, ne mai şi certăm, dar la urmă ne decidem să ne împăcăm. Dar dacă celălalt refuză în repetate rînduri scuzele şi nu vrea să ierte? Mai putem să ne rugăm în condiţiile în care supărarea fratelui stă între noi şi Dumnezeu? Mai avem îndăzneala să ne împărtăşim în condiţiile astea?

Vorbesc ca unul care mă aflu acum în situaţia respectivă.

Teoretic, iertarea trebuie sa vina neconditionat. Iertam indiferent daca cel ce a gresit isi cere vreodata iertare sau nu. Multi isi cer iertare cu totul formal, facand un compromis cu propriul orgoliu, ori fiindca nu-i impartaseste preotul, ori fiindca individul cu pricina are o anumita autoritate si drept de decizie asupra activitatilor noastre zilnice, ori pur si simplu de ochii lumii, sa dea bine la public... Toate aceste variante sunt un dezastru in calea mantuirii noastre si nici nu stim de ce pe timp ce trece, lucrurile se complica si mai mult in jurul nostru. Oricat am incerca sa fim corecti si am fugi de pacat, fiecare dintre noi greseste zilnic. Cu ce "tupeu" putem sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne ierte, din moment ce noi ne impietrim inima pentru cel care a gresit voit sau nevoit?
Prin ce treci tu acum, am trecut cu ceva ani in urma. Erau doua persoane cu care eram in conflict, iar asta de ani multi, pe cand nici macar nu eram casatorit. Un inginer (casatorit si cu doi copii) s-a hazardat sa faca niste afaceri necurate, desi in principiu era un baiat foarte cumsecade. Fiind unul dintre apropiatii lui si cu posibilitatea de a "vedea" fiecare pas pe care-l facea, l-am sfatuit in nenumarate randuri sa se astampere fiindca va sfarsi prost, dar n-a ascultat. Cand a fost descoperit, a intervenit prin relatii la procuror, iar acesta foarte transant mi-a propus sa iau vina lui asupra mea, fiindca el e insurat, iar eu nu... Daca procurorul m-ar fi ajutat sau nu, in timpul procesului sa scap basma curata, asa cum sustinea, eu nu stiu ce sa spun, dar nu am suportat ideea de a deveni o astfel de victima, mai ales ca il avertizasem de multe ori, chiar si in prezenta a zeci de martori. Pentru refuzul meu categoric, acel inginer, care in mod normal imi fusese mai mult decat un amic apropiat, m-a urat ani multi si atunci cand ma mai intalneam cu el, intorcea capul in alta directie si nu-mi raspundea la salut.
O alta persoana de care mi s-a facut mila atunci cand mi-a cerut cu lacrimi in ochi ajutorul, a ajuns sa intre incaltat in sufletul meu, cautand sub orice forma sa-mi faca rau. Dumnezeu a oranduit sa-si taie craca de sub picioare, dar pentru asta tot pe mine ma facea vinovat. Si acesta la randul lui refuza sa-mi raspunda la salut, cand ne mai vedeam intamplator. Anii au trecut, iar eu am inceput incet-incet sa ma apropii de biserica. Cand m-am spovedit, am spus parintelui doar in trecere despre faptul ca sunt doua persoane carora eu nu cred ca le-am gresit, dar ei refuza sa-mi raspunda la salut, iar parintele mi-a dat dezlegare la Sf Impartasanie. In mod ciudat, in acea zi, la Sf. Liturghie, au venit exact in acea biserica cei doi, care nici nu se cunosteau unul cu celalalt si care in mod normal nu prea ii vedeai pe la biserica. Atunci mi s-a parut ca Sf Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea acelei biserici, a mijlocit pentru mine intr-un fel minunat. Astfel incat, inainte sa spuna parintele: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!", am mers la fiecare dintre ei si mi-am cerut iertare pentru tot ce n-am facut bun pentru ei, iar ei, nu mai aveau in ochi nici cea mai mica umbra de ura sau rautate. De-atunci, ne salutam fara rezerve.
Daca in adancul inimii iti doresti sa fii un om corect si impacat cu toata lumea, Dumnezeu va orandui in felul lui unic. Tu doar sa ai incerdere si sa te smeresti.

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Oare cum e cu pacatul? Il facem, il spovedim si gata, am scapat? Ar fi prea simplu si prea usor sa fie asa, dar cred ca e un pic altfel. Mie mi se pare ca fiecare pacat se aseaza pe trupul nostru precum un tatuaj. Si... nu mai scapi in veci. La un moment dat te cuprind remuscarile si vrei sa te curati, dar nu mai poti. Iti poti curata sufletul, dar imaginea trupului schimonosit de "tatuaje", iti aminteste pentru tot restul vietii cine esti de fapt, ca nu cumva sa uiti si sa te mandresti cu cel ce crezi ca ai devenit peste noapte...

Cu totii nadajduim in iertare si mantuire, dar atitudinea noastra uneori lasa impresia ca mantuirea este o certitudine si deci putem arata catre oricine cu degetul, ca si cum noi am fi "rod ales"...

Nu-mi pot imagina ca Dumnezeu ne iarta, dar ne mai lasa semnele pacatului. Ne pune insa la incercare in mod repetat, pana cand, prin rezistenta noastra la pacat, locul ranit de pacate se cicatrizeaza si devenim rezistenti la alte pacate de acelasi el.
Am citit ca un pacat iertat de Dumnezeu este acela, pe care ajungem sa il uram din toata fiinta noastra

[zaharia_2009]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Ce e pacatul?
Ce e iertarea?

Uneori (de fapt mult prea des) ni se pare ca viata e nedreapta. Obisnuim sa privim in jur si sa luam ca puncte de referinta anumite jaloane din viata altora. Daca am fi corecti cu noi insine, am realiza ca acei "altii" au neajunsuri mai mari ca ale noastre, dar de care noi nu avem cunostinta sau pur si simplu nici nu vrem sa stim. Si spunem precum psalmistul: "Cum, stie Dumnezeu despre asta?"
Cat de usor este sa gresesti in viata, mai ales in anii tineretii cand totul te amuza si ti se pare normal sa "gusti" din toate cate putin, ca doar o viata ai si merita s-o traiesti "din plin".
Omului i se da posibilitatea sa "faca datorii", nu la o banca, ci la Dumnezeu. El poate abuza de creditul in alb pe care-l are, sau dimpotriva, poate face din el un "depozit la purtator". Dar de obicei, omul se tot imprumuta, se tot imprumuta si uita sa mai dea si inapoi, pana intr-o zi cand vine scadenta si i se aminteste ca vistieria lui Dumnezeu, chiar daca este necuprinsa, are si contabili iscusiti (cred ca diavolii sunt in stare sa contabilizeze si nevinovata "cafea de dimineata"), dar si metode de constrangere.

Oare cum e cu pacatul? Il facem, il spovedim si gata, am scapat? Ar fi prea simplu si prea usor sa fie asa, dar cred ca e un pic altfel. Mie mi se pare ca fiecare pacat se aseaza pe trupul nostru precum un tatuaj. Si... nu mai scapi in veci. La un moment dat te cuprind remuscarile si vrei sa te curati, dar nu mai poti. Iti poti curata sufletul, dar imaginea trupului schimonosit de "tatuaje", iti aminteste pentru tot restul vietii cine esti de fapt, ca nu cumva sa uiti si sa te mandresti cu cel ce crezi ca ai devenit peste noapte...

Cu totii nadajduim in iertare si mantuire, dar atitudinea noastra uneori lasa impresia ca mantuirea este o certitudine si deci putem arata catre oricine cu degetul, ca si cum noi am fi "rod ales"...

Citind postarea din deschidere, mi-a placut modul cum este formulata si m-am gindit sa postez si eu ceva in cel mai serios spirit ortodox .
Dar imediat mi-am adus aminte de cohorta marturisitorilor falsi, dupa ureche, si mi-am schimbat gindul . Deci am sa postez aproape serios dar alambicind si denaturind usor invatatura si marturisirea ortodoxa . Asadar :

Frate draga, pai orice pacat am fi facut noi , este destul ca sa ne pocaim si gata... suntem iertati . Si daca suntem iertati, pe cale de consecinta , ni se sterge si pacatul . Si daca si pacatul ni s-a sters ne si impartasim cu Sfintele . Si daca suntem si impartasiti ... iete , gata raiul !!! Asta in mod sigur ! Cine indrasneste sa contrazica invatatura crestina, sa intervina !
Pai nu ne spune , nu stiu care sfint parinte, ca nici macar nu suntem noi in stare sa gresim atit de rau si mult cit poate Dumnezeu sa ne ierte ?!?! Si asta nu este minciuna !
Si la urma urmei care mai este rostul lui Dumnezeu decit iubirea nemarginita fata de zidirea sa ? Pina la urma tot ne va ierta si ne va lua la El in rai . Si stim asta sigur , mai ales ca El insusi ne-a invatat sa iertam aproapelui cite 70 de 7 ori (sau invers), si daca noi facem asa care suntem mici pai atunci El, nu este clar ca ne iarta totul .
Degeaba incerci tu frate sa spui ca pacatele ramin precum tatuajele pe om deoarece sfintele canoane si sfintii parinti care le-au intocmit nu au mintit cind au spus ca un pacat marturisit , deslegat si iertat , este gata ... s-a dus la gunoi, nu mai exista, am tras apa si am scapat de el ! Cum sa ramina asa, o umbra a lui pe trupul nostru ?
Nu, nu, eu nu cred asta ! Eu cred in iubirea si puterea de iertare a lui Dumnezeu mai ales ca suntem zidirea Sa si mai ales ca El este culmea Iubirii.
Dupa sfinta spovedanie suntem curati ca lacrima caci atunci ce sens ar mai avea aceasta taina daca ar da rateuri !
Se poate sa gindim asa ?!

Iar apropos de binomul pacat-iertare , putem spune despre iertare ca daca noi iertam gresitilor nostrii (precum in ,,Tatal nostru") cu siguranta si Tatal Ceresc ne va ierta totul . Pai si ce , noi nu iertam totul aproapelui nostru pina la urma ?!?!

Deci chestia cu pacatele ar fi fost grava daca nu ar fi existat Dumnezeu , dar cum El exista atunci automat a intervenit si cea cu iertarea si lucrurile s-au reglat de la sine si putem spune cu siguranta ca Raiul este sigur al nostru !


NB : 1. intr-un registru f.f. serios frate, imi poti spune cite erezii am strecurat eu in postarea mea ??? si ca mai ales asemenea greseli se fac pe forum zilnic cu nemiluita !
2 in functie de evolutia discutiilor pe thread am sa dau insa si un raspuns serios care va viza faptul ca desi iertate si deslegate pacatele, ele lasa totusi o amintire pe sufletul omului asa cum lasa petele de singe pe halatul alb si nespalat bine... pete eterne. Aproape toti sfintii au avut asa ceva(evident , gravitatea depindea de la unul la altul) si pt aceasta si le-au plins toata viata ! De pacate ne vatamam mereu dar de umbra lor nu mai scapam nici o data , lucru hotarit de Dumnezeu spre multa noastra smerenie !

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de zaharia_2009

Citind postarea din deschidere, mi-a placut modul cum este formulata si m-am gindit sa postez si eu ceva in cel mai serios spirit ortodox .
Dar imediat mi-am adus aminte de cohorta marturisitorilor falsi, dupa ureche, si mi-am schimbat gindul...

Frate Zaharia, de ce-l lasi pe "ala" sa te batjcoreasca? Fara nicio ironie iti spun: tu ai tot ce-ti trebuie, dar de un lucru se pare ca vrei sa te lipsesti. Oare nu-ti este de ajuns cate bobarnace iti da Dumnezeu (si sa nu spui ca nu-i asa ca stii tu mai bine)? Din punctul meu de vedere, in fata Lui, eu sunt cel mai pacatos. Nenorocirea ta este ca din punctul tau de vedere, tot eu sunt cel mai pacatos... "Cohorta marturisitorilor falsi" ne cuprinde si pe noi, chiar daca nu recunoastem. Nu-i zi sa nu-L tradam, fie cu un gand, fie cu o vorba, fie cu o fapta rea, fie cu o fapta buna pe care - desi putem - n-o facem, fie cu o fapta buna pe care o facem, dupa care o punem pe "youtube"...
Daca cineva renunta sa citeasca in intregime mesajul tau, numai fiindca nu-i place cum intorci din condei, poate ramane cu o falsa parere despre sufletul tau. La final te-ai apropiat foarte mult de esential, desi nuanta pe care-am incercat eu s-o scot in evidenta se voia a fi alta.
Multumesc oricum tuturor, fiindca ati incercat sa va implicati. Nu prea "va cunosc", dar imi sunteti dragi si cei buni si cei mai putin buni si stiu ca teoretic exista toate premisele ca cei mai putin buni de astazi, sa devina cei foarte buni de maine, chiar daca fratele Zaharia are un pitic in preajma care-i sopteste altceva. Nu el e de vina, ci piticu'...

Revenind la ale noastre oite ( cam multe nazdravane), eu, in nebunia ratacirilor mele telectuale, voiam sa spun ca ceea ce ne tine aproape de Dumnezeu este tocmai memoria pacatului. Da, este adevarat ca ne spovedim, tinem un canon sau 20, stam intr-un picior sau vindem toata averea si o dam saracilor, da, ni se sterg pacatele, dar smerenia ne-o da cainta pentru tot ce-am facut rau, nu mandria pentru ce facem bun. De aici asemanarea cu trupul tatuat care ne tine memoria treaza pentru ceea ce suntem cu adevarat in viata asta de care ne-am batut joc atata amar de vreme. Cand indraznim sa ridicam privirea peste umar, inchipuindu-ne ca suntem "vaccinati", deja "piticu'" mai face o mazgalitura pe trupul nostru imaculat de... taciune.
Imi cer iertare daca nu pot fi foarte coerent in logica. Trag nadejde sa ma fi facut inteles.
Doamne'ajuta.

[AndreiM]

Frate Zaharia, oare ne pocaim cu adevarat, oare plangem noi la fiecare pacat si fiecare suspin e rugaciune intru iertarea noastra?
Uite, mie unul mi-e greu sa ma iert pe mine insumi.