Cum ajung la Tine, Doamne?

În prealabil postat de Tomita

Eram copil si mi-am dorit intr-o zi mult inghetata dar nu aveam bani si nu am spus la nimeni.
Peste jumatate de ora un vecin mi-a oferit inghetata desi nu mi se mai intamplase asa ceva niciodata. Coincidenta era cam mare. M-am gandit: mi-a stiut Cineva gandul.Ma ducea mami la biserica si incet-incet am mai invat cate ceva numai ca a ma apropia prea mult de Dumnezeu nu a fost nicodata o prioritate. Am zis ca o sa am o familie si servici si 2 copii si am sa ma duc duminica la biserica dar mai mult de atat nu vedeam.
Planurile au cam inceput sa se spulbere si am inceput si eu sa imi doresc altceva si acum parca am intrat in ceata...ar trebui sa fiu mai optimista...parca nu ma pot apropia mai mult (de fapt m-am si indepartat pentru ca nu am tinut post) si nici n-am vreo idee cum se pot aranja lucrurile mai bine.
Stiu doar ca faptul de a renunta la multe obiective/dorinte si incercarea mea de a indrepta lucrurile pentru ca am analizat din punct de vedere crestin situatia m-au transformat vizibil intr-o persoana ceva mai buna si asta sper sa nu se schimbe..mai am mari progrese dar rezultatul "apropierii de Dumnezeu" e modul meu de a fi (ceva mai atenta la ce spun, mai atenta la cei din jur si mai afectata de neputintele noastre)...numai ca nu prea reusesc sa raman pe "linia de plutire" (daca exista asa ceva).

Mi-a plăcut întâmplarea cu îngheţata şi gândurile tale cele bune :-) Dumnezeu să îţi vină mereu în întâmpinare!

[Hartford]

Pe mine necazurile m-au apropiat de Dumnezeu si inca ma apropie si mai tare.

În prealabil postat de Hartford

Pe mine necazurile m-au apropiat de Dumnezeu si inca ma apropie si mai tare.

Vă doresc să aveţi bucuria rezolvării problemelor şi alte multe bucurii, care de asemenea să vă apropie de Dumnezeu!

Sănătate pentru toată familia să vă dea Dumnezeu şi Maica Domnului!

[Mosh-Neagu]

"Necazurile"... Intre teorie si practica e o prapastie adanca, sau un simplu suspin. Necazurile ne calesc, sau ne trimit in ghearele disperarii, iar de aici si pana la "Imbratisarea mortii", mai e o chestiune de clipe mai putin binecuvantate... Nu-i usor sa accepti un necaz care ti se pare nedrept. De obicei te revolti, te eschivezi, faci apel la toate cunostintele de rang inalt, iar ultimul lucru care iti mai vine in minte, dupa ce toate celelalte s-au si te-au epuizat, este acela de a-ti pleca genunchii in rugaciune. Atunci plangi singur, te caiesti pentru ce-ai facut si promiti sa te schimbi daca vei fi iertat si viata isi va recapata cursul de altadata... Si pe nesimtite, viata isi reia cursul, iar tu deja nu-ti mai amintesti cum era cand erai disperat, constrans sa faci compromisuri dureroase... Si ajungi nu numai sa nu mai pleci genunchii in rugaciune, dar nici macar sa mai multumesti pentru sansa care ti s-a mai dat...
"Cum ajung la Tine, Doamne?" Singur, nimeni nu ajunge. Iar noi VREM sa fim lasati de capul nostru. Visam sa ne mantuim, dar "duhul lumii" ne copleseste. Intotdeauna vrajmasul va pune in rationamentul nostru un "daca", pe care in percepem ca un obstacol de netrecut. Iar asta fiindca ne dedicam atat de putin din timpul nostru, in rugaciune curata. Practic, vrajmasul dispune de timpul unei intregi zile, cand ne poate aduce in fata ochilor imagini dintre cele mai inselatoare. Ca sa ai un dialog cu Dumnezeu, trebuie sa "te rupi" de cele lumesti, sa cobori in adancul sufletului tau si sa intelegi ca totul este efemer, doar Dumnezeu e vesnic; nimic nu ne apartine... Nici macar propria noastra viata!...

[Hartford]

În prealabil postat de Annyta

Vă doresc să aveţi bucuria rezolvării problemelor şi alte multe bucurii, care de asemenea să vă apropie de Dumnezeu!

Sănătate pentru toată familia să vă dea Dumnezeu şi Maica Domnului!

Multumiri cu intarziere la fel iti doresc si eu sanatate pace si liniste in familia ta.

În prealabil postat de iosif

Nu putini si-au pus aceasta intrebare existentiala. Multi dintre ei au aflat raspunsul, multi nu l-au aflat.Ce v-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu?

A trecut timp de cand rataceam ca o oaie pierduta,lasata-n voia nebuniei ei.Nu aveam nici cea mai vaga intentie,nici cel mai mic imbold,nici cea mai slaba dorinta sa-l caut pe Dumnezeu.Nu facusem nimic in viata mea care sa ma indreptateasca sa cer acordarea milei Lui.Absolut nimic.Cu atat mai putin mi-as fi dorit sa aud ce are de spus sau sa fac ceea ce ne-a cerut.Daca ar fi fost o samanta buna pusa-n mine,fie si intro clipa nestiuta,aceea samanta era demult ingropata.O parte din acesta atitudine inca exista in mine.Imi aduc aminte ziua cand am simtit nevoia sa-l caut,cum nu simtisem niciodata in toata viata mea.O zi ca oricare alta, fara nimic,aparent, special in ea, fara mari despicate, rugaciuni precum tunetul sau revelatii cutremuratoare.Ca si cum ai fi dormit mult timp si te scoli brusc,te speli cu apa pe fata si vezi ca a rasarit soarele.Nu stiu nici macar azi ce a fost atat de deosebit in aceea zi dar nimic nu a mai fost precum inainte de atunci.A trecut ceva timp dar inca retraiesc cu sufletul aceea zi.Cred ca a fost mila si dragostea Lui,nimic altceva.Cel putin din partea mea nu era nimic altceva,eram mort in pacate,cum spunea Apostolul Pavel.Doar cine chiar a trait in pacate si a fost readus la viata intelege ce a vrut sa spuna Pavel.Daca nu te trezesti nu ai cum sa vezi cum erai,spre ce te indreptati.Poate mi-as fi dorit ca intoarcerea mea la Dumnezeu sa fi fost intr-un mod mai conventional,care sa nu ma faca sa-mi pun atatea si atatea intrebari.Dar EL a hotarat altfel si desi mi-as fi dorit foarte mult,enorm,sa spun ca o meritam,ca facusem si eu ceva bun,nu pot spune asta.Multi oameni de-a lungul timpului mi-au dat diferite explicatii pentru acel moment.Altii mi-au spus ca ma inselam,ca era doar o iluzie.Unii mi-au spus ca a fost un miracol cu unul ca mine.Eu cred ca doar Dumnezeu stie raspunsul si nici un om nu poate sti toate judecatile Sale.

Nu am putut niciodata sa-i multumesc asa cum ar fi trebuit,nu am putut niciodata sa traiesc asa si-ar fi dorit EL.Spectrul acestui posibil esec ma urmareste permanent,parca am ezitat sa prind cu toata puterea si dorinta mana ce mi-a intins-o.Parca mi-a fost frica de drumul plin de spini ce se arata in fata.Poate vroiam si drumul stramt dar si mersul fara Cruce-n spate.Cu toate acestea,in ciuda acestor aspecte care l-ar indreptati pe orice om la o judecata aspra impotriva mea,mila Lui nu a incetat niciodata sa-mi fie alaturi.Nu stiu de ce,poate inca mai asteapta putin cu toporul judecatii pus la radacina mea.Trec zile si nopti si nu aduc rod,decat poame mediocre,moarte,superficiale.Nu stiu de ce ne iubeste atat,sunt putini intre noi care sa inteleaga o farama din acesta dragoste,iar eu nu ma numar printre ei.Dar singurul lucru pe care-l stiu este ca intr-o zi ca oricare alta dragostea Lui m-a ridicat din impietrire.Care au fost motivele,de ce pe mine si de ce atunci nu stiu sa spun.Cel mai mult ma urmareste ideea ca exista posibilitatea infioratoare sa nu raspunzi la o dragoste atat de mare dar imi spun ca daca a existat o asemenea dragoste capabila sa te ridice din morti si daca chiar vrei sa o cauti,cu siguranta nu te va parasi niciodata.

Cred ca a fost si este inca o sansa data,la fel cum da fiecaruia,intr-un anumit mod,asa cum numai judecata Lui o poate face,stiind cat de diferiti suntem ca oameni,ca personalitate,dar avand pentru fiecare o zi si o chemare la EL.Depinde de fiecare ce va face apoi,eu mai am mult de lucru si ramine de vazut daca aceea zi imi va sta la Judecata-n fata sau va fi frumosul tarm de pe care am plecat in cautarea Imparatiei.

[Eugen7]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

A trecut timp de cand rataceam ca o oaie pierduta,lasata-n voia nebuniei ei.Nu aveam nici cea mai vaga intentie,nici cel mai mic imbold,nici cea mai slaba dorinta sa-l caut pe Dumnezeu.Nu facusem nimic in viata mea care sa ma indreptateasca sa cer acordarea milei Lui.Absolut nimic.Cu atat mai putin mi-as fi dorit sa aud ce are de spus sau sa fac ceea ce ne-a cerut.Daca ar fi fost o samanta buna pusa-n mine,fie si intro clipa nestiuta,aceea samanta era demult ingropata.O parte din acesta atitudine inca exista in mine.Imi aduc aminte ziua cand am simtit nevoia sa-l caut,cum nu simtisem niciodata in toata viata mea.O zi ca oricare alta, fara nimic,aparent, special in ea, fara mari despicate, rugaciuni precum tunetul sau revelatii cutremuratoare.Ca si cum ai fi dormit mult timp si te scoli brusc,te speli cu apa pe fata si vezi ca a rasarit soarele.Nu stiu nici macar azi ce a fost atat de deosebit in aceea zi dar nimic nu a mai fost precum inainte de atunci.A trecut ceva timp dar inca retraiesc cu sufletul aceea zi.Cred ca a fost mila si dragostea Lui,nimic altceva.Cel putin din partea mea nu era nimic altceva,eram mort in pacate,cum spunea Apostolul Pavel.Doar cine chiar a trait in pacate si a fost readus la viata intelege ce a vrut sa spuna Pavel.Daca nu te trezesti nu ai cum sa vezi cum erai,spre ce te indreptati.Poate mi-as fi dorit ca intoarcerea mea la Dumnezeu sa fi fost intr-un mod mai conventional,care sa nu ma faca sa-mi pun atatea si atatea intrebari.Dar EL a hotarat altfel si desi mi-as fi dorit foarte mult,enorm,sa spun ca o meritam,ca facusem si eu ceva bun,nu pot spune asta.Multi oameni de-a lungul timpului mi-au dat diferite explicatii pentru acel moment.Altii mi-au spus ca ma inselam,ca era doar o iluzie.Unii mi-au spus ca a fost un miracol cu unul ca mine.Eu cred ca doar Dumnezeu stie raspunsul si nici un om nu poate sti toate judecatile Sale.

Nu am putut niciodata sa-i multumesc asa cum ar fi trebuit,nu am putut niciodata sa traiesc asa si-ar fi dorit EL.Spectrul acestui posibil esec ma urmareste permanent,parca am ezitat sa prind cu toata puterea si dorinta mana ce mi-a intins-o.Parca mi-a fost frica de drumul plin de spini ce se arata in fata.Poate vroiam si drumul stramt dar si mersul fara Cruce-n spate.Cu toate acestea,in ciuda acestor aspecte care l-ar indreptati pe orice om la o judecata aspra impotriva mea,mila Lui nu a incetat niciodata sa-mi fie alaturi.Nu stiu de ce,poate inca mai asteapta putin cu toporul judecatii pus la radacina mea.Trec zile si nopti si nu aduc rod,decat poame mediocre,moarte,superficiale.Nu stiu de ce ne iubeste atat,sunt putini intre noi care sa inteleaga o farama din acesta dragoste,iar eu nu ma numar printre ei.Dar singurul lucru pe care-l stiu este ca intr-o zi ca oricare alta dragostea Lui m-a ridicat din impietrire.Care au fost motivele,de ce pe mine si de ce atunci nu stiu sa spun.Cel mai mult ma urmareste ideea ca exista posibilitatea infioratoare sa nu raspunzi la o dragoste atat de mare dar imi spun ca daca a existat o asemenea dragoste capabila sa te ridice din morti si daca chiar vrei sa o cauti,cu siguranta nu te va parasi niciodata.

Cred ca a fost si este inca o sansa data,la fel cum da fiecaruia,intr-un anumit mod,asa cum numai judecata Lui o poate face,stiind cat de diferiti suntem ca oameni,ca personalitate,dar avand pentru fiecare o zi si o chemare la EL.Depinde de fiecare ce va face apoi,eu mai am mult de lucru si ramine de vazut daca aceea zi imi va sta la Judecata-n fata sau va fi frumosul tarm de pe care am plecat in cautarea Imparatiei.

Multumesc.
Subscriu asertiunii.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Parintele Paisie Aghioritul:

"Mi-a spus un cleric ca un preot foarte simplu si bun ii spunea:

“Imi vine foarte greu sa consum Sfintele. Imi cad lacrimile mele cele murdare in Sfantul Potir; nu le pot tine si pentru asta mult ma mahnesc”.

Si plangea. Iar acela i-a spus:

“Spune-I lui Hristos sa-mi dea si mie putine lacrimi murdare”."

[iosif]

Fiecare dintre cei ce ajung la trairea prezentei lui Dumnezeu are un moment de convertire launtrica.

Cunoasterea lui Dumnezeu este un efort continuu. Cum a inceput aceasta cunoastere si cum continua ea?

Ati practicat rugaciunea pentru credinta? Ce roade v-a adus?

Am impresia ca de multe ori suntem furati de ganduri si cuvinte frumoase...dar nu le practicam. Cea mai grea e practica rugaciunii, dar ea ne invata cele mai multe, pentru ca ea e comunicarea cu Dumnezeu. Si comunicarea este baza unei relatii vii.

Ma bucur de marturii vii, izvorate de practicarea a ceea ce ne dorim: apropierea de Domnul!

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de iosif

Fiecare dintre cei ce ajung la trairea prezentei lui Dumnezeu are un moment de convertire launtrica.

Bine spus "un moment". Sau poate mai multe momente dar la intervale mari de timp.
Citeam mai sus in "confesiunea" Pelerinului spre Rasarit cum Dumnezeu i-a trimis intr-o buna zi o farama de Har, iar acea zi a fost un inceput de drum, poate mai anevoios, dar presarat printre altele si cu aceste momente de certitudine, cand simtim in viata noastra o anumita ordine, ciudata ca si coincidenta si cu totul desavarsita ca sa poata fi pusa pe seama altcuiva decat a lui Dumnezeu. Din pacate, in ciuda convingerii ca acea dragoste nu ne va parasi niciodata, sunt prea putine sanse sa ajungem la capat de drum neinselati si cu flacara iubirii macar palpaind... Cate tentatii nu sunt?... De cate ori nu apar fel si fel de "fleacuri" cu care sa ne pierdem vremea, iar cand ne dezmeticim (daca ne desmeticim), spunem "In seara asta e deja tarziu... Nu mai fac toata pravila... Si-asa se mai compenseaza, ca a fost Dumnica si am fost si la Sfanta Liturghie..." Si suntem gata sa punem puncte-puncte si etcetera la ceea ce de fapt vedem bine ca ne apropie de Dumnezeu. Din fericire, pentru cel obisnuit, chiar daca pentru o clipa a fost de acord in mintea lui sa "scurteze", odata apucat "de treaba" i se pare ca renuntarea la "ceva" ar fi ca si cum le-ar lua mancarea de la gura copiilor si i-ar lasa salivand dupa ce mai era in farfurie, probabil... partea cea mai buna...

În prealabil postat de iosif

Cunoasterea lui Dumnezeu este un efort continuu. Cum a inceput aceasta cunoastere si cum continua ea?

Ati practicat rugaciunea pentru credinta? Ce roade v-a adus?

Oare ce-ai vrea tu sa afli? Si... de la cine? Cine sa-ti spuna si de ce ar face-o pe un forum. Eu banuiesc cateva persoane care au ajuns la un inalt nivel de rugaciune, dar ori s-au retras, ori sunt atat de discreti incat numai ei si Dumnezeu cunosc aceste taine. Oricum nu aici poti afla, ci cu ajutotul unui monah induhovnicit care sa te sprijine si sa te indrume pas-cu-pas.

În prealabil postat de iosif

Am impresia ca de multe ori suntem furati de ganduri si cuvinte frumoase...dar nu le practicam. Cea mai grea e practica rugaciunii, dar ea ne invata cele mai multe, pentru ca ea e comunicarea cu Dumnezeu. Si comunicarea este baza unei relatii vii.

Ma bucur de marturii vii, izvorate de practicarea a ceea ce ne dorim: apropierea de Domnul!

Marturiile de care spui nu pot fi facute nici macar intr-un cerc restrans decat atunci cand ingaduie Dumnezeu, iar atunci partial si cu totul detasat ca si cum li s-ar intampla altora. Ca sa vorbesti in numele tau cat de "departe" ai ajuns in paracticarea anumitor rugaciuni si ce rod ai avut, e un semn clar de inselare, iar cel care cere asa ceva trebuie sa fie destul de naiv ca sa nu-si dea seama de paradoxul pe care el insusi il creaza. "Comunicarea cu Dumnezeu" implica detasarea de "duhul lumii" si acea smerenie care se focalizeaza intotdeauna pe propriile pacate si niciodata pe judecarea pacatelor celorlalti. Ori asa ceva acum, in acest moment, din cei care-i stiu eu ca se angajeaza in discutii pe forum, nu exista. Adica da, ne rugam, si mai si primim cate un semn, cate o "telegrama", dar adevaratul Har e acolo unde nu exista nici televizor, nici computator, nici flecareara despre cele lumesti ci doar... comunicare Om-Dumnezeu/ Dumnezeu-Om...