Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Fiii mei iubiţi, îl rog pe Dumnezeul dragostei să vă întărească întru dragostea cea dintre voi şi să vă dea acea dragoste care nu vicleneşte, care nu pricinuieşte sminteli, ci mai degrabă le risipeşte prin înţelepciunea pe care o naşte.
Mă rog ca Domnul să vă dăruiască dragoste curată, care închide gura celui care o are şi nu-i dă voie să se prăbuşească în prăpastia osândirii, a grăirii-împotrivă, a clevetirii, a minciunii, a făţărniciei şi a altor nenumărate rele pe care le naşte, prin limbă, lipsa acestei dragoste curate după Dumnezeu.
Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Şi aceasta este mărturia că suntem ai lui Dumnezeu şi că îl iubim pe El, când avem dragoste curată unii către alţii.
Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-te spre învoire Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum, fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor izbuti aceasta, au câştigat în întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde dragostea, pe Dumnezeu îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el. Ce altceva ne mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune Apostolul Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”, „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”.
Mă rog ca Stăpâna lumii, Apărătoarea cea nebiruită creştinilor, să vă învrednicească, prin mijlocirile ei şi ale tuturor Sfinţilor, să primiţi cununa cea neveştejită a slavei celei veşnice.
Din Cuvantul catre ucenici al Avva Efrem Filotheitul
Va recomand cartea Povete Parintesti a parintelui !

[cristiboss56]

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.
Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.
Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.
Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.
Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.
Sf. Siluan Athonitul

[cristiboss56]

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.
Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.
Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

[cristiboss56]

DE AI PĂCĂTUIT, SPUNE CU UMILINŢĂ ŞI ZDROBIRE DE INIMĂ:
„Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta…”
De vrei greşi cu ceva în faţa lui Dumnezeu (şi noi greşim cu prisosinţă în fiecare zi), spune îndată în inimă, cu credinţă în Domnul, îngemănând strigătul inimii cu o conştiinţă smerită şi cu asumarea păcatelor, Psalmul 50 “Milueşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”, spune-l până la capăt. Dacă după ce l-ai spus o dată n-ai simţit nimic, încearcă a doua oară, dar rosteşte-l cu şi mai multă căldură a inimii, cu şi mai mare simţire şi îndată ţi se va umple sufletul de lumină, de mântuire şi pace de la Domnul.
Fă aşa mereu, cu inimă zdrobită. Este un mijloc de toateă nădejdea, experimentat, de a te împotriviă păcatului. Dacă nu vei primi uşurare, înseamnă că tu eşti de vină, că nu te-ai rugat cu inimă zdrobită, cu smerenie, că n-ai fost ferm convins că Dumnezeu îţi va da iertare păcatelor şi că eşti slab, nu te poţi dezlega de păcat.
Doamne, fac mărturie înaintea Ta că energia şi sănătatea, vigoarea fizică şi spirituală nu pot fi obţinute trăind tot timpul într-o casă de vacanţă sau în pădure, ci la Tine, în biserică şi mai cu seamă în timpul Liturghiei şi prin Dătătoarele de viaţă Tale Taine! O, suprema fericire a Sfintelor Taine! O, minunată şi veşnică pronie dumnezeiască, cea care dai mântuire şi îndumnezeire prin Sfintele Taine! O, preaînchipuire a vieţii veşnice prin Sfintele Taine!
Câte binefaceri nu mi-a adus până acum credinţa în Hristos! Nu le ştiu numărul şi nu voi vorbi despre fiecare în parte, ci numai despre una: de câte ori nu mi-a adus linişte, nu mi-a scos sufletul din tulburare, nu mi-a alungat patimile! De câte ori nu mi-a îndreptat pornirile strâmbe ale inimii, de câte or nu m-a curăţat de păcate, nu mi-a scăpat sufletul de moarte! Cât de apropiat este Domnul de omul credincios! El ne este ca aerul, ca respiraţia inimii şi a sufletului nostru.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

[cristiboss56]

- "ARUNCĂ SPRE DOMNUL GRIJA TA ȘI EL TE VA HRANI"!

- "FERICIT BĂRBATUL CARE NĂDĂJDUIEȘTE ÎN DOMNUL"!

- CÂND NE ESTE FRICĂ DE DECIZIILE LUATE ÎN VIAȚĂ ȘI NU AVEM CONVINGEREA LUCRULUI BUN, NU NE ARUNCĂM ÎN APĂ ȘI NU ÎNCERCĂM SĂ ÎNOTĂM SINGURI FĂRĂ DIRECȚIE LA MODUL DISTRUCTIV.

- Vorba noastră populară sau zicala nostră moldovenească: "Las' că-i bine așa!" sau "Se poate și mai rău!"

-Uneori acest mod de a privi lucrurile ne poate aduce eșecuri totale în orice problemă.

- Suntem într-un serviciu și nu dă randament, am închis capitolul, am scris demisia și am schimbat direcția, nu stăm să pierdem vremea până ne auto prăbușim.

- Am început o viață de familie, am constatat că nu merge un an,doi, patru, zece, am tras linie, am șters tot trecutul, am pus punct și luăm viața de la capăt, cu alte idei, cu altă vedere, o nouă familie, nu ne facem rău unii altora la infinit, fară rost.

- În momentul când începem să pierdem timpul înspre ruinarea proprie, în deprăvări și în dezolanță înspre nenorocire, noi suntem SINGURI VINOVAȚI!

- Nu este niciodată vinovat Dumnezeu că am ales partenerul de viață leneș, sau că avem copii rău educați, că am rămas fără serviciu, sau că avem greutăți din lipsă de interes și competență. Este modul nostru iresponsabil sau imatur de a vedea lucrurile în societate și în jurul nostru!
https://www.youtube.com/watch?v=QSzXKWRD6oA

[cristiboss56]

„Dumnezeu îngăduie acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari…”
S-o luăm în serios, să trăim duhovniceşte. Împrejurările ne silesc şi ne vor sili să lucrăm duhovniceşte.
Şi este bine să facem aceasta cu bucurie şi de bunăvoie, iar nu cu mâhnire, de nevoie. Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască.
Eu mă bucur că unii mă ameninţă că mă vor curăţa, fiindcă vorbesc şi le stric planurile. Noaptea târziu când aud din chilie pe careva sărind gardul, inima îmi bate dulce. Dar când strigă: A venit telegramă, să faci rugăciune pentru cutare bolnav îmi spun: Acesta a fost? S-a dus şi această ocazie!… Nu pentru că m-am îngreuiat de viaţă, ci mă bucur de moarte. Să ne bucurăm că ni se dă această ocazie astăzi. Are o răsplată foarte mare.
Mai demult, când se pornea vreun război, chiar şi cel care era în apărare mergea să se lupte pentru apărarea Patriei, a neamului său. Astăzi nu mai mergem să ne apărăm Patria sau să ne luptăm ca să nu ne ardă barbarii casele sau să ne ia sora şi s-o necinstească, nici nu mergem pentru vreun neam sau pentru vreo ideologie, ci acum mergem sau pentru Hristos sau pentru diavolul. Frontul este clar. În timpul ocupaţiei germane deveneai erou dacă nu salutai un german. Acum devii erou dacă nu saluţi pe diavolul. Oricum, vom vedea evenimente înfricoşătoare. Se vor da lupte duhovniceşti. Sfinţii se vor sfinţi mai mult şi spurcaţii se vor spurca şi mai rău. Cu toate acestea, înlăuntrul meu simt o mângâiere. Aceasta este o furtună şi numai nevoinţă are valoare, pentru că acum nu avem vrăjmaş pe Ali-Paşa sau pe Hitler sau pe Musolini, ci pe diavolul. De aceea vom avea şi răsplată cerească.
Fie ca Bunul Dumnezeu să pună în valoare răul, prefacându-l în bine! Amin.
Sfântul Paisie Aghioritul
Exreas din ”Cuvinte duhovniceşti”, Vol. I, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

[cristiboss56]

"Nu există Ortodoxie fără icoane şi nu există Ortodoxie fără cultul icoanelor."
Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre icoane şi despre rolul lor în Biserica Ortodoxă.
Eu sunt într-o biserică plină cu icoane. Nu există Ortodoxie fără icoane şi nu există Ortodoxie fără cultul icoanelor. Cineva ar putea zice că icoanele sunt doar nişte imagini care creează o atmosferă. Este adevărat acest lucru, însă icoanele nu reprezintă numai atât. Icoana este o prezenţă harică, o prezenţă a acelor înfăţişări pe icoană: ea ne pune în legătură cu persoana care este în icoană. De aceea, în Ortodoxie există o cinstire a icoanelor în legătură cu cinstirea persoanelor de pe icoane.
La slujbă noi zicem, în faţa icoanei Domnului Hristos: „Prea Curatului Tău chip (vorbim cu Domnul Iisus, nu cu chipul) ne închinăm, Bunule (Bunul fiind Domnul Hristos), cerând iertarea greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, cel ce ai venit să mântuieşti lumea”.
Aceasta este o alcătuire care pune în evidenţă chipul Domnului Hristos, în legătură cu Domnul Hristos. Aceasta este concepţia ortodoxă. Deci, eu mă apropii de icoana Mântuitorului, sărut icoana Mântuitorului ca şi când aş săruta pe Domnul Hristos Însuşi, şi aceasta o primeşte Domnul Hristos ca o cinstire din partea mea, a credinciosului ortodox.
La fel se întâmplă şi cu icoana Maicii Domnului, la fel şi cu icoanele sfinţilor lui Dumnezeu. Numai că icoana are valoare numai pentru cine o vede. Cei ce nu văd icoana ştiu doar că ea este un obiect sfinţit, că este pusă acolo spre sfinţire, şi o cinstesc fără a avea însă impresia pe care o are cel ce vede icoana.
Arhim. Teofil Părăian