Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.
Prin rugăciune, prin rugăciune şi răbdare . Este în
Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?”. „De şapte ani”, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.
Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa , pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a
lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.
( Părintele Cheorghe Calciu , Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46)

[cristiboss56]

Să nu aştepţi duminica, sau praznic, ori sărbătoare, sau deosebiri de loc; ci precum zice Prorocul David: „În tot locul Stăpânirii Lui ”. Astfel, ori în biserică de eşti, ori în casa ta, ori în ţarină, ori de paşti oi, ori de zideşti sau clădeşti, ori la ospeţe de te afli, de rugăciune să nu te depărtezi .
Când poţi, pleacă-ţi şi genunchii; iar când nu poţi, roagă-te cu mintea : seara, dimineaţa şi în amiază. Dacă rugăciunea, ca o povăţuitoare, va fi făcută înaintea lucrului, când sculându-te din pat, mişcările tale cele dintâi prin rugăciune se vor face, atunci păcatul nu află intrare asupra sufletului tău.
( Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune , Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

[cristiboss56]

Imaginaţia este principalul instrument al lucrării diavoleşti împotriva sufletului, fie în stare de veghe, fie în somn; prin ea diavolii îl hărţuiesc pe om, căutând nu numai să-l împingă în păcat sau să-i trezească şi să-i aţâţe patimile, ci şi să-l umple de tulburare în felurite chipuri, trezind în el mai ales tristeţe, nelinişte şi îngrijorare, amăgindu-l şi făcându-l să rătăcească din pricina nălucirilor, ajungând chiar să-l înrobească cu totul.
Sfântul Isihie Sinaitul spune chiar că imaginaţia a pricinuit în principal căderea omului: „Şi aşa l-a despărţit pe Adam de Dumnezeu, dându-i nălucirea demnităţii dumnezeieşti. Şi la fel obişnuieşte să-i amăgească vrăjmaşul mincinos şi viclean pe toţi cei ce păcătuiesc” .
( Jean-Claude Larchet , Terapeutica bolilor spirituale , Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 99)

[cristiboss56]

Să nu se laude cel îngâmfat cu slava sa, nici cel vânjos cu sănătatea sa, nici cel frumos cu frumuseţea sa, nici cel tânăr cu tinereţile lui, pe scurt, cu nimic din toate câte sunt de laudă în lumea aceasta şi provoacă mândrie.
Deci, cel care se laudă, numai în acestea să se laude: că Îl cunoaşte şi-L caută pe Dumnezeu, că suferă cu cel care suferă, şi-şi pune nădejdile lui în bunurile viitoare. Pentru că bunurile de acum sunt curgătoare şi trecătoare , se mişcă permanent şi trec de la unul la altul, precum mingea pe terenul de fotbal. Şi nu este nimic mai sigur pentru cel care le deţine, decât că le va pierde odată cu trecerea timpului, sau din invidie. Dimpotrivă, cele viitoare sunt statornice şi permanente, niciodată nu se pierd, nu trec de la unul la altul, nu înşală nădejdile celor care se încred în ele. „Cine este înţeleptul, ca să le priceapă pe acestea?” (Osea 14, 10).
Cine va rămâne nepăsător faţă de cele trecătoare şi va lua aminte la cele veşnice? Cine se va gândi că acelea de acum vor trece? Cine va cugeta că acelea aşteptate vor rămâne? Cine le va separa pe cele adevărate de cele părelnice, ca să urmeze celor dintâi şi să le dispreţuiască pe cele din urmă? Cine va face deosebirea între
şederea pământească şi petrecerea cerească , între locuinţă şi cele de lângă casă, între întuneric şi lumină, între noroiul adâncului şi pământul sfânt, între trup şi duh, între Dumnezeu şi diavolul stăpânitor al lumii, între umbra morţii şi viaţa veşnică? Cine va răscumpăra cu cele de acum viitorul, cu bogăţia stricăcioasă, nestricăciunea, cu cele văzute pe Cel nevăzut? Deci, fericit este cel care le va deosebi pe acestea, cel care va despărţi cu sabia Cuvântului ceea ce este bun de ceea ce este rău, căci se va înălţa cu inima, aşa cum spune undeva profetul David (Psalmi 83) că va alerga departe, din toate puterile lui, de valea aceasta a durerii, va urmări bunurile care se găsesc în cer, se va răstigni pentru lume împreună cu Hristos, va învia împreună cu El, va urca în corturile cereşti împreună cu Acela, şi se va face moştenitor al vieţii celei adevărate, care nu se schimbă niciodată. ( Sfântul Grigorie Teologul )
( Glasul Sfinţilor Părinţi , traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 378-379)

[cristiboss56]

Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.
Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.
Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia. Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea. ( Sfântul Cuvios Iosif de la Optina )
( Patericul de la Optina , traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 347)

[cristiboss56]

Nebunii pentru Hristos sunt oameni care au atins sfințenia. Ei au primit darurile Duhului Sfânt. Sfântul Serafim de Sarov spune că „nebuni pentru Hristos (cei care și-au renegat rațiunea) sunt mulți, dar dintr-o mie de oameni ca aceștia doar unul este cu adevărat nebun pentru Hristos” . Un astfel de om se roagă neîncetat și poate face lucrări mari cu o putere duhovnicească deosebită; are darul prorociei, deși se comportă ca un om care nu mai are rațiune. Dar aceștia sunt în aparență nebuni, fiindcă, de fapt, Domnul le dă cunoștințe superioare. De aceea, nebunii pentru Hristos nu înseamnă nimic în fața oamenilor, dar sunt mari pentru Domnul.
Omul fericit a atins, de asemenea, sfințenia, dar comportamentul lui nu este neaparat ciudat. El este liniștit, zâmbitor și rabdă cu ușurință orice jignire, deoarece are o stare de fericire în suflet. Un astfel de om are sufletul smerit, după cum se spune în Scriptură: „Fericiți cei săraci cu duhul…”
(Matei 5, 3). Fericiți sunt cei mulțumiți cu orice, care nu cârtesc, nu deznădăjduiesc; adică, cei sfinți.
( Arhimandrit Ambrozie Iurasov )

[cristiboss56]

Păcatul, în general, aduce întunecare, iar Dumnezeu, ca Mântuitor, aduce lumină. Domnul Hristos S-a prezentat pe Sine ca Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric”.
Păcatul aduce slăbiciune. Domnul Hristos, ca Mântuitor, aduce putere, aduce tărie sufletească. Şi-a manifestat această putere mântuitoare cu mai multe prilejuri. În Sfânta Evanghelie avem prezentate minuni de înzdrăvenire a firii omeneşti. De pildă, vindecarea slăbănogului din Capernaum sau vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda
. E interesant de luat în considerare faptul că, aducându-I Domnului Hristos în faţă pe slăbănogul din Capernaum, cel dintâi cuvânt pe care i l-a spus Domnul Hristos a fost acesta: „Îndrăzneşte, fiule, păcatele tale sunt iertate”.
Iertarea păcatelor este un aspect al mântuirii. După ce a văzut că aceia de faţă aveau gândul că Domnul Hristos huleşte (ziceau ei în gând: „Nimeni nu poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu” ), atunci Domnul Hristos, referindu-se la gândurile nemărturisite de ei, a zis: „Ce este mai lesne a spune: «Iartă-se ţie păcatele tale» sau a spune: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»? Şi ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis – adresându-se slăbănogului – «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»”. Acesta s-a ridicat şi-a luat cele ce avea pentru aşternut în locul în care se găsea.
În realitate, targa aceea putea să o ia şi să meargă cu ea în spate pentru că avea o putere pe care nu a avut-o înainte, şi puterea aceasta i-a dat-o Domnul Hristos. Deci, i-a dat şi întărirea firii, i-a dat ceea ce îi lipsea de pe urma păcatului, probabil, pentru că dacă Domnul Hristos a spus mai întâi: „Iartă-se ţie păcatele tale”, credem că a făcut o legătură între păcat şi boală. Chiar dacă nu totdeauna este o legătură între păcat şi suferinţă, cum a fost în acel caz. Iov a fost drept şi totuşi a suferit. Sfântul Apostol Pavel, deşi a dus o viaţă superioară, totuşi, a avut de suferit; şi aşa a fost în cazul multor sfinţi care au suferit fără să fie vinovaţi, au suferit pentru a face dovada credinţei şi în împrejurări de suferinţă.
( Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească ,
Editura Agaton, p. 237)