Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

"Indiferenţa e un păcat, indiferenţa înseamnă egoism şi, mai mult decât atâta, indiferenţa înseamnă pactizarea cu răul, înseamnă promovarea răului, înseamnă lipsa iubirii, înseamnă păcat împotriva iubirii. Să nu se confunde datoria creştinului de a iubi şi de a ierta pe cel care-i greşeşte personal, cu datoria şi cu dreptul de a lupta pentru a stăvili răul făcut obştii." aşa spunea Părintele Constantin Voicescu
Aurel Baranga spunea că “Din toate păcatele omeneşti, cel mai detestabil rămâne, fără putinţă de tăgadă, nepăsarea, augusta indiferenţă a omului faţă de suferinţele şi durerile omului de lângă.”
Să ne oprim la aceste citate şi să analizăm, să cercetăm şi să conştientizăm, dincolo de griji, necazuri, răutăţi, mândrie şi invidie !!! Ce putem spune?!!! Cum suntem?

Prin indiferenţa noastră de multe ori rănim sufletele, în loc să le ajutăm ...este aproapele nostru, omul de lângă noi...pe care îl lasăm să cadă în groapă sau prin comportamentul nostru necreştinesc, îl ajutăm să cadă în mâna celui rău şi întunecat!!!
Fiecare dintre noi are astfel de exemple din viaţă, poate am contribuit şi noi la amărăciunea unui suflet sau răzvrătirea altora....

“Indiferenţa, egoismul şi individualismul ucid suflete.”
Aşa cum tot mai mult se vorbeşte de terapia "prin schimbarea stilului de viaţă" în scopul vindecării multor boli trupeşti, consider că mult mai mult contează o schimbare la nivel sufletesc prin recalibrarea fiinţei noastre, reconectarea noastră cu ajutorul Lui Dumnezeu care să ne călăuzească gândurile şi simţirile, în fiecare clipă, în toate vorbele şi faptele noastre.
Părintele Paisie Aghioritul spunea "Oamenii care au dragoste şi bunătate se aseamănă cu îngerii care transmit bucurie şi veselie, oriunde s-ar afla."

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu!

"...Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei ce vine şi să trăiesc tot ce-mi va aduce ea. Călăuzeşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert!" Amin.

Rugaciunea întâia a Sfântului Macarie cel Mare către Dumnezeu Tatăl:
"Dumnezeule cel veşnice şi Impărate a toată făptura, Cela ce m-ai învrednicit a ajunge până în acest ceas, iartă-mi păcatele ce am facut în această zi: cu lucrul, cu cuvântul, şi cu gândul, şi curăţeşte, Doamne, smeritul meu suflet, de toată întinăciunea trupului şi a sufletului. Şi-mi dă, Doamne, în această noapte, a trece somnul în pace, ca sculându-mă din ticalosul meu aşternut, bine să plac Preasfântului Tău nume, în toate zilele vieţii mele, şi-mi ajută cu harul Tău să calc pe vrajmaşii cei ce se luptă cu mine, pe cei trupeşti şi pe cei fără de trup. Izbăveşte-mă Doamne de gândurile cele deşarte, care mă întinează şi de poftele cele rele, că a Ta este împărăţia, puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin."

[cristiboss56]

De ce S-a înălţat Domnul Iisus Hristos la Cer şi n-a rămas pe pământ? În primul rând, ca să trimită pe pământ credincioşilor Săi pe celălalt*Mângâietor*de aceeaşi cinste cu El şi la fel de îm*belşugat în dragoste, pe Duhul Sfânt Cel Atot*puternic, Care de la Tatăl purcede (şi nu de la Fiul), ca Acesta să rămână în veac cu Biserica lui Hristos, să îi înveţe pe credincioşi toată drepta*tea şi tot adevărul, să alunge toată minciuna şi nedreptatea din credinţă şi din viaţă, să întărească în credinţă şi în pătimirile pentru credinţă, să facă semne şi minuni spre întărirea credinţei celei adevărate în Hristos şi a faptului că ea este mântuitoare pentru toţi.

În al doilea rând, Hristos n-a rămas pe pă*mânt, ci S-a înălţat la cer*ca să umple cu Sine tot cerul, pământul şi cele mai dedesubt, ca să cau*te dintru înălţime spre toţi creştinii, fiii şi urmă*torii Săi, ca să vadă toată viaţa lor, atât ascunsă cât și vădită, ostenelile si nevoinţele lor, să le dea imbold, să-i întărească, să îi îmbărbăteze şi să îi mângâie, şi astfel să răspândească şi să întăreas*că pe pământ credinţa Sa şi împărăţia lui Dum*nezeu. Comandanţii armatelor pământeşti urcă în timpul bătăliei pe un loc înalt și de acolo ur*măresc cu agerime dispozitivul de luptă şi mane*vrele armatelor duşmane și pe cele ale propriilor ostaşi, luând măsurile de cuviinţă: așa și Domnul, Comandantul şi Împăratul nostru, ca să vadă din înălţimea cerului nevoinţele tuturor celor care se nevoiesc pentru credinţa Lui pe pământ, S-a suit la ceruri, spre a vedea nevoinţele tainice și vădite pentru credinţă ale celor ce cred în El, spre a le ajuta neîncetat, a-i întări*şi a birui împreună cu ei, și a-i încununa cu cununile biruinţei.

(Sfântul Ioan de Kronstadt,*Despre tuburările lumii de astăzi,Editura Sophia, București, pp. 33-35)

[cristiboss56]

Care este rânduiala de înfrânare (curăţie) şi trăire conjugală a soţilor?
Biserica nu a fixat soţilor un program de convieţuire, căci nu poate intra în amănuntele zilnice. Ci, a lăsat totul la ştiinţa lor şi la posibilitatea de a se iconomisi unul pe altul, potrivit cu natura, cu mijloacele şi cu idealul fiecăruia. În general, soţii au datoria de a se ajuta unul pe altul, atât la bine cât şi la necaz, şi mai ales la boală şi în greutăţile vieţii, în general.
Credincioşia unuia faţă de altul trebuie să fie sfântă ; copiii să fie bine crescuţi, gospodăria bine chibzuită şi demnitatea morală şi socială cu grijă păstrată, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Căsătoria să fie cinstită întru toate şi patul nespurcat, iar pe desfrânaţi şi pe preadesfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4).
Un părinte bisericesc zice: „Cei ce sunt legaţi prin căsătorie, trebuie să-şi fie lor judecători, fiindcă au auzit pe Pavel care scrie că este lucru cuviincios a se depărta unul de altul pentru un timp, prin consimţământ, pentru ca să stăruiască în rugăciune şi apoi iar să se apropie” (I Corinteni 7, 4; Sfântul Dionisie, 3).
Celor căsătoriţi legal le zice acelaşi Sfânt Apostol: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât numai prin înţelegere, pe un anumit timp, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea şi apoi iar să vă împreunaţi ca să nu vă ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră. Şi aceasta o zic după sfat, iar nu din poruncă” (I Corinteni 7, 5-6). „Însă este de trebuinţă a se feri de împreunare sâmbăta şi Duminica şi în zilele de post, pentru că în aceste zile se aduce Domnului jertfa cea duhovnicească” (Timotei, canonul 13). „Nu s-a oprit bărbatul şi femeia de la împreunare trupească, decât numai când vor a se pregăti pentru rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie” (Pravila Mare, 170).
Sfântul Simeon al Tesalonicului învaţă pe cei căsătoriţi: „Trebuie să ştim că cei ce se însoţesc prin nuntă s-au legat de la Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui curat. Deci, trebuie să păzească unul faţă de altul nunta neîntinată şi să vieţuiască în pace şi evlavie . Cei ce s-au unit de la Dumnezeu cu cinste, curăţie şi dragoste, să păzească însoţirea într-un cuget, cu pace, ca un mare dar, pentru că vor răspunde înaintea Domnului, alături de celelalte îndatoriri dumnezeieşti, îngrijindu-se nu numai de trup, ci şi de sufletul lor. Căci numai aşa Dumnezeu va fi cu ei. Să-şi crească copiii cu frică de Dumnezeu (Efeseni 6, 4), să facă milostenie şi să se mântuiască” (Sf. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 262).
Pravila Mare a lui Matei Basarab, cap. 170, spune următoarele despre curăţenia trupească a celor doi soţi: „Bărbatul şi femeia să nu se afle în pofta trupului, nici sâmbăta, nici Duminica, că în aceste zile mai mult se face dumnezeiasca Liturghie. Însă sâmbăta pentru sufletele celor morţi, iar Duminica pentru Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă aceasta să fie cu înţelegerea amândurora, adică să fie cu voia bărbatului şi a femeii” .
Iar Molitfelnicul mare, numit „Trebnic”, pagina 519, spune despre înfrânarea trupească a soţilor:
„În cele patru posturi, precum şi miercurea şi vinerea este bine ca soţii să se înfrâneze de la împreunarea trupească, ca semn că iubim pe Dumnezeu” .
Aşadar, zilele de înfrânare trupească ale soţilor sunt cele patru posturi, miercurea, vinerea, sâmbăta, Duminica şi toate zilele de post şi sărbătorile de peste an. Soţii trebuie să aibă două zile de curăţie înainte să meargă la biserică, iar
când vor să se împărtăşească, în afară de cele patru posturi, să ţină cel puţin o săptămână de curăţie înainte de a primi Preacuratele Taine şi trei zile după Sfânta Împărtăşanie.
( Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 42-45)

[cristiboss56]

Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Ca Dumnezeu desăvârşit, El cuprinde toate cu dragoste , dragostea Sa nesfârşită. Ca Om desăvârşit, este iubitor cu fiecare suflet ce se apropie de El. Nouă, totuşi, această dragoste a lui Dumnezeu ni se pare cumva îndepărtată, ni se pare că Dumnezeu este foarte departe de noi. De fapt, noi ne depărtăm (de Dumnezeu). El nu se poate despărţi de noi, căci El este Viaţa. El este Dragostea deplină.
O, oare când vom avea şi noi faţă de Dânsul aceeaşi dragoste, oare când ne vom apropia de Dânsul ca de un prieten adevărat? Însă noi nu ne apropiem de El astfel, ci stingheriţi, parcă cu răceală; şi când ne rugăm, şi când facem un bine, suntem parcă peste măsură de formali. Iar El vrea să fim fireşti . Ne-a arătat aceasta prin felul în care a trăit printre noi: simplu, smerit şi blând. Trebuie să ne apropiem de Domnul aşa cum ne-a făcut; simpli, ca nişte copii nevinovaţi trebuie să ne apropiem de Dânsul.
( Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa , Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 122-123)

[cristiboss56]

CUVANT DE INTELEPCIUNE :

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lu*crează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?

Dumnezeule Atot*puternic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!

Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine în*sumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atot*puterniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

[cristiboss56]

În viața monahală este ușor să-ți dai seama care ar putea fi starețul tău, însă cum putem să-l aflăm în viața noastră din lume? Unde ne-am putea afla „starețul” în afara vieții monahale?
Aceasta a fost întotdeauna o întrebare importantă în viața Bisericii și îmi aduc aminte de Sfântul Simeon Noul Teolog care spunea că
starețul trebuie căutat cu lacrimi . Roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea unul, și dacă nu-l afli, atunci vorbește-I direct lui Dumnezeu, deșartă-ți inima înaintea Lui cu lacrimi, și Însuși Dumnezeu va fi Învățătorul tău. Ceea ce spun acum e puțin cam riscant și periculos, dar e ușor să ne închipuim că în zilele noastre nu mai există stareți. Însă dacă suntem smeriți, putem face din oricine un prorooc, pentru că dacă ne apropiem cu inimă smerită și cu încredere, atunci Dumnezeu ne va vorbi prin el.
Îmi amintesc că părintele Sofronie ne spunea: „Fă din duhovnicul tău un proroc!” . Adică, apropie-te cu credință și încredere, și Dumnezeu îl va insufla să-ți dea cuvânt. După cum spuneam mai înainte, pocăința adevărată dovedește că Dumnezeu este drept și binecuvântat în toate căile Sale, și că noi suntem niște mincinoși. De mult ori se întâmplă ca noi, duhovnicii, să nu știm ce spunem. Oamenii vin și ne cer un cuvânt. Uneori cuvântul vine firesc, fără să ne dăm seama, altădată nu primim cuvânt. Nu depinde numai de noi, depinde și de credința persoanei care întreabă.
O fetiță de 12 ani mi-a spus în spovedanie:
„Uneori am gânduri de mândrie, spuneți-mi ce să fac” . Și i-am zis: „Mulțumește-I Domnului pentru toate câte a făcut pentru tine, mulțumește-I pentru fiecare răsuflare pe care ți-o dă” . Și fetița aceea mi-a „înhățat” cuvântul și a plecat bucuroasă!
( Arhimandrit Zaharia Zaharou , Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 30-31)

[cristiboss56]

Se întâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă , a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Sora creştină a hotărât că acum nu o mai poate împiedica nimic ca să o creştineze. Şi a început să sune, să întrebe diverşi duhovnici şi chiar episcopi cum ar trebui să procedeze (căci ea avea relaţii foarte mari). Unii spuneau: „Nu, nu se poate, cum să o creştinezi dacă nu vrea?”. Alţii erau de altă părere însă: „Încearcă!”. Şi, neauzind ceva care să o convingă, îndrăzneaţa creştină a reuşit să o boteze pe sora ei aflată pe patul de moarte. Aceasta nu şi-a mai revenit însă în simţire mai înainte de moarte. A murit, prin urmare, „creştină” şi putea fi prohodită . Oare cel mai important lucru pentru noi este ca omul „să fie prohodit”?
Cu toată stima mea către creştina despre care am povestit, eu i-am spus că un astfel de mod de a acţiona este absolut nepermis. O asemenea silire a conștiinței omului peste voia lui noi nu putem să o săvârşim. Toate cazurile asemănătoare sunt, bineînțeles, nevalide, iar eu nu m-am lăsat convins să recunosc un astfel de om ca fiind creştin. Dacă îl recunoaştem ca fiind creştin, înseamnă că noi credem într-un fel de magie ortodoxă. Înseamnă că nu înţelegem ce este Taina Ortodoxă .
Este adevărat, acţiunea sa a fost dictată de
dragoste ; ea se îndreptăţea că sora ei necredincioasă a fost botezată cu credinţa şi dragostea ei, a celei care a crezut. Însă în acest caz, o astfel de „înlocuire” este cu neputinţă. Dacă cea aflată pe patul de moarte ar fi încuviinţat câtuşi de puţin, dacă ar fi spus doar: „Da, cred, botezaţi-mă!” înainte de a-şi pierde cunoştinţa, atunci s-ar fi putut face una ca aceasta, însă ea nici măcar o dată nu a răspuns cu „Da!” la mulţimea rugăminţilor surorii sale creştine.
Tot astfel nu putem să împărtăşim nici pe omul care nu şi-a mărturisit credinţa.
( Protoiereu Vladimir Vorobiev , Duhovnicul și ucenicul , Editura Sophia, București, 2009, pp. 108-109)