Teologia negativa ortodoxa de sorginte budista?

[ioan67]

Cât priveşte problema Revelaţiei, pe care tu o expui şcolăreşte iar eu încerc să îţi arăt că vorbeşti doar în accepţiunea îngustă a termenului (nu neapărat greşită, însă prea săracă), dă-mi voie să îmi continui consideraţiile/părerile personale.
Nu le-am scos chiar aşa din nas, am şi eu nişte lecturi în baza cărora fac unele afirmaţii, apoi mai e şi propria cugetare (obligatorie, altminteri ar da Dumnezeu cu mine de pământ, că lui nu Îi plac proştii, morţii şi fricoşii) ori şoapta inimii - nişte păreri, acolo, pe care ai face bine să nu le desconsideri întru totul, că altceva mai bun fratele tău de credinţă nu îţi poate oferi în planul discuţiilor. Părerea unui creştin nu ar trebui instantaneu amendată, doar pe temeiul că e o părere. În definitiv, chiar de-ar fi ditamai bazaconia, e un rod al vieţii acelui creştin aşa cum a reuşit el să traiască legătura cu Dumnezeu, cu semenii, cu el însuşi... Deci e un act de viaţă iar viaţa nu ar trebui desconsiderată din principiu - părerea mea!

*
În ciuda formulărilor noastre didacticiste din manuale (dogmatică ori catehism etc.) Etapele Revelaţiei nu sunt împărţiri ireductibile şi imuabile, tranşate cu satârul cugetării odată pentru totdeauna.
Ele compun, mai degrabă, un tot unitar care e căutarea lui Dumnezeu de către om şi mai ales căutarea omului de Dumnezeu.
Dar dacă au fost numite separat şi puse în trei castroane distincte (Raiul, VT cu proorocii şi NT cu deplina strălucire a Luminii prin Hristos) asta e doar pentru că pedagogia ţine cont de limitele noastre.
Împărţirea în etape şi acel crescendo dus la deplinătate ne sunt expuse nouă doar din raţiuni pedagogice/didactice. Pentru o mai bună abordare a subiectului, pentru o sistematizare necesară faţă de vastitatea şi complexitatea acestei teme.

*
Tu îmi vorbeai, parcă, despre o dezvoltare doctrinară a Revelaţiei. Nu am negat asta, mai ales că dezvoltarea, doctrinară ori istorică, tot a Revelaţiei este. Că nu putem rupe Revelaţia (care e proces Divino-uman) nici de istoria oamenilor nici de istoria spiritualităţii.
Deci dacă separi Revelaţia de dezvoltarea doctrinară a Ei, eu cred că faci aceeaşi greşeală pe care o face unul când zice că se dezvoltă doar funcţia, nu şi organul care susţine funcţia... Sau că lucrează doar Harul, nu şi Dumnezeu...


Cât priveşte dezvoltarea doctrinară, la care ne poticnim amândoi, eu cred că este o dezvoltare de conţinut. Ea începe ca sâmbure elementar când Domnul S-a adresat nătărăilor izgoniţi din Rai făcîndu-le făgăduinţa mesianică. Pricep că apoi ea a dospit, prin intermediul patriarhilor şi al profeţilor, spre a se realiza cu un maxim al puterii şi strălucirii prin lucrarea Domnului Iisus Hristos, lăudat fie în veci!!

Revelaţia a continuat neîntrerupt, în mii şi mii de modalităţi tainice care nu pot fi surprinse în cuvinte şi în cărţi. Nici apogeul ei, prin Persoana Fiului lui Dumnezeu, nu a putut fi surprins în întregime în vreo scriere - revezi cum se încheie Evanghelia după Ioan. Şi nu, să nu îmi spui că acea afirmaţie din final se referă doar la "fapte" minunate ale Domnului, pe când Revelaţia se referă doar la învăţătură... Oh, nu! Căci, iarăşi, ne poticnim: învăţătura o face şi o întăreşte Domnul nu daor cu vorba, ci şi cu fapta. De fapt, adevărata "vorbă" învăţătorească a Domnului e prin fapte. Faptele Lui ne învaţă Cine este El: Întruparea, minunile - vindecările, învierile, exorcizările; apoi Răstignirea şi Învierea, Înălţarea, frângerea pâinii, spălarea picioarelor ucenicilor, uscarea smochinului neroditor etc.

În fine, afirm iarăşi că Revelaţia nu s-a încheiat odată cu Înălţarea Domnului.
Lucrarea lui Hristos pe pământ a atins doar maximumul, atunci. Un maxim după care a urmat o curbă descendentă care continuă şi azi. Noi şi noi minuni ale Domnului, Care ne arată Cine şi cum este El, în noi şi noi nuanţe esenţiale, se petrec mereu. Poftim: Cincizecimea, martirii răstigniţi încă şi azi, nenumăratele minuni petrecute prin sfinţi chiar şi în zilele noastre etc. etc. Toate acestea sunt note de conţinut care se adaugă la Marele Discurs ori Portret al Dezvăluirii lui Hristos.
Şi, desigur, să ne amintim un amănunt foarte important: Apocalipsa. Ce altceva crezi că va fi dacă nu o altă "etapă" a Revelaţiei Divine?

[ioan67]

Dar dacă vedem Revelaţia ca un dat al Domnului către noi, ca o dezvăluire a Lui către mintea şi sufletul nostru, haide să o vedem şi prin participarea noastră.
Adică, dincolo de actul artistic al Creatorului (altfel spus, Revelaţia ca faptă a Creatorului), hai să dăm puţină atenţie şi actului estetic, adică relaţiei dintre Creator şi "consumator", ca să folosesc un termen din estetica noastră târzie şi prăfuită... Să vedem o ţâră cum e cu variabila om în relaţia numită Revelaţie.

Crezi, deci, că Revelaţia e doar act dumnezeiesc?
Eu cred că e şi act omenesc, fără participarea omului nefiind vorba despre vreo revelaţie. Dumnezeu nu se arată Sieşi în istoria noastră, oricât ne-ar plăcea să speculăm pe tema asta. Ci se arată nouă, celor care venim plini de orbire, de cataracte de tot soiul, de căutări şi nelinişti, de îndoieli şi păcate, de întuneric şi penumbre...

V.T. este o lungă participare a omului la chemarea mereu şi mereu reînnoită a Domnului. Cât de bolnav e omul în relaţia cu Dumnezeu nu mai e nevoie s-o reafirmăm: o arată tocmai scrierile V.T. Şi o reaminteşte Hristos în lucrarea Lui descrisă în N.T., dar şi Ştefan când reaminteşte cum s-au purtat oamenii faţă de Dumnezeu. Proorocii ucişi, viţelul de aur şi toate celelalte...

Deci cum participă omul, încă şi azi, la Revelaţie?
Aceasta ar fi, poate, întrebarea cea mai bună pentru noi creştinii. Părerea mea!, să mă ierţi.

Întrucât, deşi noi ne lăudăm că Îl cunoaştem pe Domnul, fiindcă avem un bun catehism, o samă de cărţi sfinte şi slujbe cum nu sunt altele mai înălţătoare şi mai apropiate de Adevăr, noi ne cam pierdem cu firea în ale Revelaţiei... Şi, părerea mea, de fapt mai degrabă NU Îl cunoaştem pe Domnul, în ciuda actului Său de Revelaţie.

Voi susţine asta doar în două puncte (deşi "procesul" nostru are mai multe "capete de acuzare"):
1) Nu cunoaştem Scriptura, nici ca întindere nici ca profunzime. E un obicei nenorocit de a minimaliza importanţa studiului Scripturii care, la majoritatea creştinilor noştri se reduce la ce ascultăm în cadrul slujbelor şi la predica preotului - din care pricepem şi aici cât pricepem...
Noi zicem (şi asta nu are rost să mai dovedesc eu, cine e onest şi informat ştie că lucrurile stau încă mai rău decât schiţez eu aici) că e suficient ce facem şi minimalizăm pe teologi, susţinînd în cor cu "voci autorizate" că adevăratul teolog e cel care se roagă... Iar asta deşi e adevărat în unele sensuri, nu e nici pe departe suficient!
Pentru o bună credinţă, avem nevoie şi de o bună aprofundare a Scripturii. Toţi Părinţii ne arată cu degetul, prin viaţa şi scrierile lor, către acest adevăr. Nu voim, însă, exegeză şi hermineutică, nu vrem să deprindem metode de studiu biblic, le considerăm, vorba Sophiei mai zilele trecute, bune doar pentru cei care şi-au făcut, auzi!, o profesie din asta...
Adică, pe scurt, noi credem (visăm) că cunoaştem Scriptura (implicit Logosul Cel veşnic, deoarece El este ultimul referent al Scripturii) doar pentru că aşa ne spune prejudecata şi lenea şi subterfugiile justificative ale minţii puturoase.
Dar, lucru dovedit cu prisosinţă, este adevărat că habar nu avem care e mesajul unui evanghelist sau al altuia, în cutare ori cutare loc - pentru că pur şi simplu nu cunoaştem şi nu folosim căile de a ne apropia de acesta! E o întreagă metodologie pe care ar trebui să ne-o însuşim atunci când ne apropiem de Biblie, o cale pe care au prezentat-o pe larg tocmai Sfinţii noştri Părinţi, dar noi nu facem măcar un pas de melc pe drumul acesteia.
Şi susţinem că ştim, suficient cât să ne mântuim, Scriptura!!
2) Suntem străini de sfânta rugăciune. Este o ruşine fără seamăn, în lumea noastră de azi, că noi nu avem o bună şi statornică lucrare a rugăciunii. Majoritatea preoţilor sunt ei înşişi străini de lucrarea rugăciunii (cine a umblat cu întrebarea pe la preoţi ştie despre ce vorbesc eu aici). Se consideră, vai, că rugăciunea e doar pentru monahi. Or, în afara meşteşugului rugăciunii nici măcar apropierea de Scriptură nu e posibilă.

Şi atunci, de unde până unde vorbim noi de Revelaţie, susţinînd că ştim ce e aceasta şi că s-a încheiat etc. etc.? Când noi nu suntem implicaţi cum se cuvine nici în studiul Bibliei, nici în rugăciune...
Cine ne lasă nouă impresia, cu atâta uşurătate, că chiar suntem în măsură să emitem judecăţi categorice în legătură cu Revelaţia?
Cum de nu ne dăm seama că Revelaţia, ca proces care are loc ŞI cu participarea noastră iar nu doar prin actele Domnului, este mai degrabă o mare taină pentru noi decât vreun lucru despre care să vorbim cât de puţin cu oarecare temei?...

*
Nu ştiu de ce, acum îmi vine în minte un singur cuvânt: păcăleală... ori înşelare...
Festivismul și formalismul, triumfalismul și obediența tâmpă nu au adus niciodată ceva bun în viața de credință.

Doamne ajută!