Comunismul romanesc = O schizofrenie colectiva, unde sunt pacientii ?

[ortodoxia_e_Adevarul]

Petre Tutea:

"Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu.

Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine la cele două lumi: lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare şi în felul ăsta nu e uman.

A te opune comunismului înseamna a apara puritatea Codului Penal.

comunismul e o crima continua."

[CristianR]

Ai revenit, Antiecumenism?

[AlinB]

Din paradoxurile COMUNISMULUI :

1. Toata lumea avea de lucru.
2. Desi toata lumea avea de lucru, nimeni nu muncea.
3. Desi nimeni nu muncea, planul se facea peste 100%.
4. Desi planul se facea peste 100%, nu puteai cumpara nimic.
5. Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
6. Desi toata lumea avea de toate, toti furau.
7. Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.
8. Desi toata lumea avea de toate, toti erau nemultumiti.
9. Desi toti erau nemultumiti, toti aplaudau ...

[Florinvs]

În prealabil postat de AlinB

Din paradoxurile COMUNISMULUI :

1. Toata lumea avea de lucru.
2. Desi toata lumea avea de lucru, nimeni nu muncea.
3. Desi nimeni nu muncea, planul se facea peste 100%.
4. Desi planul se facea peste 100%, nu puteai cumpara nimic.
5. Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
6. Desi toata lumea avea de toate, toti furau.
7. Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.
8. Desi toata lumea avea de toate, toti erau nemultumiti.
9. Desi toti erau nemultumiti, toti aplaudau ...

Asa se spunea in folclorul popular, dar in parte NU corespundea realitatii de atunci!

2. Modul cum un angajat muncea atunci nu depindea de regimul politic, ci de caracterul acelui om, de cat de serios era in munca, de cat de mult i placea meseria respectiva!
Majoritatea oamenilor erau oameni muncitori, care chiar muncea serios, cu dragoste si pasiune pentru meseria respectiva!
Erau strungari foarte buni in fabrici, in constructii erau muncitori foarte bine pregatiti profesional si constinciosi in munca (fierar-betonisti, zidari, electricieni, instalatori), etc!
Daca va amintiti, exista atunci o întreprindere- denumita ARCOM- care facea lucrari de constructii-montaj in strainatate (in tarile arabe, din Asia, in tari vest-europene, etc) la diverse obiective civile si industriale, renumita pentru profesionalismul angajatilor sai.

Insa poate cel mai bun exemplul de seriozitate in munca, disciplina si unitate o reprezenta atunci cea denumita generic pe timpul lui nea Nicu- A doua armata a tarii! Cred ca v-ati dat seama la care categorie socio-profesionala m-am referit! Ceferistii erau in 1989 un exemplul de seriozitate in munca, disciplina si unitate, atunci la CFR lucrând cca 230.000 de salariati (personal operativ+personal TESA).

3. Haideti sa fim seriosi- de muncit se muncea in Romania atunci! Dar de multe ori cifrele de plan erau stabilite arbitrar.

4. Asta este o minciuna ca nu puteai cumpara nimic! La un salariu mediu de 2500 lei/luna, o camera la hotel categoria lux pe litoral nu costa mai mult de 60 lei/noapte, o masa la restaurant nu depasea 100 lei, preturile la utilitati erau foarte mici, etc.

5. Restrictiile in aprovizionarea cu produse de prima necesitate (carne, lactate, ulei , zahar, etc) au aparut numai dupa anii 1982-1983!
In anii 70 gaseai cam tot ce vroiai in magazine, neexistând restrictii!

6-7 Depinde ce intelegeti prin furt! Aici situatia era mai complicata si necesita cateva precizari.

Intradevar, era atunci o conceptie, mai ales printre cei care lucrau in industria alimentara si usoara, ca fabrica respectiva fiind a statului- a poporului cum era propaganda oficiala, nu ar constitui ceva foarte grav daca muncitorul nu ar ciupi unele produse din fabrica respectiva, pentru el!

Fenomenul il stiu, deoarece in 1989 in Husi existau 4-5 fabrici mai importante, toate (cu exceptia uneia) din ramura industriei alimentare si usoare.
Astfel.

-Muncitorul care lucra la incaltaminte la Husana cu o pereche de papuci intra incaltat in schimb, cu alta pereche iesea incaltat din schimb

-Muncitorul de la Moldotext la iesirea din schimb tot baga pe sub haine vreun tricou, o camasa, un maiou, etc

-Muncitorul de la fabrica de conserve la iesirea din schimb tot baga pe sub haine niste conserve, vreo sticla cu bulion sau cu ulei, etc.

Nu mai zic de aia care aveau norocul sa lucreze pe la MAT (unde se facea bauturile spirtoase), la IAS, la sectia coniac, la combinatul de vinificatie, la ICIL (unde se facea preparatele lactate- am avut o vecina in bloc care lucra la ICIL), la IRIC (unde se faceau preparatele din carne- am avut un vecin in bloc care inainte de 1989 era sofer pe dubita IRIC-ului)!

Apoi dupa iesirea din schimb toti astia se intalneau la un fost restaurant situat in zona industriala- Carpati- unde se facea trocul in produse!

Mai greu era pentru ala care lucra la filatura de bumbac (nu avea cui sa dea vreo bucata de ata facuta din bumbac) sau pentru ala care lucra la SUC (nu putea iesi pe poarta fabricii cu foaia de tabla in spate).

Insa aceste fenomene erau intalnite mai ales in ramura industriei alimentare si usoara!

In industria chimica sau metalurgica era imposibil sa poti sa ciupesti ceva din fabrica- un muncitor de la Electroputere Craiova nu putea iesi pe poarta fabricii cu o locomotiva sa o valorifice!


In privinta celor care lucrau in comert, aici situatia o cunosc destul de bine! Si va spun cum era in comertul cooperatist (care era proprietate privata de grup).

Era arhicunoscut fenomenul, cel al gestionarilor cooperatiei de consum, care mai luau cate o atentie de la oameni, ca sa dea o anumita marfa- in special bunuri electrocasnice! Fenomenul era generat de faptul ca, prin contractarile cu industria, se putea obtine mult mai putina marfa decat cererea, priritatea fiind exportul!
Astfel, aparea o penurie in aprovizionarea cu marfuri de uz casnic (metalo-chimice, electrocasnice, materiale de constructii, etc), fapt de care profitau unii gestionari ai cooperatiei.

Acest fenomen era cunoscut si la nivelul militiei economice. Dar stiti cum era- si militienii de la economic erau oameni, aveau si ei nevoie de un frigider, o masina de spalat, etc!

Dar era tolerat din cauza faptul ca atunci banul nu era o problema, toata lumea aveea bani, si, dintr-un salariu de 2500 lei/luna, omul nu simtea daca dadea o atentie gestionarului de sa spunem 100- 200 lei.

Insa aceste atentii erau tolerate doar pana la un anumit nivel. Daca vreun gestionar facea prostia sa incerce sa fure din banii cooperatiei, adica din avutul obstesc, ori sa falsifice acte contabile, preturi, avize de insotire a marfii, etc, facea puscarie fara discutie!
Totul era pana la furtul din avutul obstesc!

La un plus in gestiune mai mare de 3 salarii tarifare, obligatoriu se intocmea dosar penal, iar cazul ajungea la procuratura.

Apoi exista legea ilicitului, care atunci chiar se aplica!

[Florinvs]

În prealabil postat de ortodoxia_e_Adevarul

Petre Tutea:

"Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu.

Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine la cele două lumi: lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare şi în felul ăsta nu e uman.

A te opune comunismului înseamna a apara puritatea Codului Penal.

comunismul e o crima continua."

Acuma lozinci putem face! Insa cu tot respectul pentru Petre Tutea, el NU a fost inainte de 1989 vreun director de mare intreprindere, vreun director de IAS sau presedinte de CAP, si nu avea cum sa cunoasca realitatile si probleme economice si sociale din perioada anilor 1964-1989!

Nu cred ca aveau de unde sa cunoasca Petre Tutea problemele cu care se confrunta de exemplul directorul "Intreprinderii de autocamioane Brasov" (care avea in subordine 25.000 de oameni), directorul intreprinderii "Tractorul" Brasov (care avea tot atatea oameni in subordine), directorul Comtim-ULUI Florentin Carpanu (care aveau 15.000 de oameni in subordine), presedintele Centrocoop-ului Paul Niculescu Mizil (care avea in subordine intreg comertul cooperatist din mediul rural), Alexandru Filioreanul (directorul regionalei CFR Iasi, care avea de realizat peste 20 de indicatori de plan de realizat, si care, prin subordonatii sai, trebuia sa asigure circulatia in depline conditii de ritmicitate si siguranta a circulatiei a milioane de tone de marfuri si milioane de pasageri, etc!

Oamenii ca astia sa fi vorbit si sa fi spus cum era inainte de 1989.

Sau cate aveau de spus fostii prim-secretari ai judetului Vaslui: Gheorghe Tanase, Ion Fratila si Ioan Pavel!

[CristianR]

În prealabil postat de Florinvs

Acuma lozinci putem face! Insa cu tot respectul pentru Petre Tutea, el NU a fost inainte de 1989 vreun director de mare intreprindere, vreun director de IAS sau presedinte de CAP, si nu avea cum sa cunoasca realitatile si probleme economice si sociale din perioada anilor 1964-1989!

N-a fost director de întreprindere înainte de 1989; a fost secretar general la Ministerul Economiei Naționale în 1940. A cunoscut, apoi, comunismul, mai întâi din închisoare (vreo 15 ani), căruia i-a supraviețuit, parcurgându-l de la un capăt la altul (a trăit până în 1991). Eu cred că a fost de ajuns ca să-l cunoască bine.

[ortodoxia_e_Adevarul]

Pr. Stăniloae - despre efectele comunismului sau ce este ateismul : https://www.youtube.com/watch?v=nUJmD-I-u3I

[Florinvs]

Ca sa vedeti, fara lozinci si fara a discuta ideologie, problemele practice, concrete, de natura economica si sociala, cu care se confruntau nemijlocit cei aflati in functii de conducere atunci, fara prezint cateva interviuri din presa.

-Cu Gheorghe Tanase, prim secretar al judetului Vaslui, din 1968 pana la începutul anilor 80

Ziaristul George Stoian, deşi oltean, a trăit pe meleagurile noastre din 1967 până în 1982. A avut şansa să fie aproape de fostul prim-secretar Gheorghe Tănase, ctitorul Vasluiului, pe când era metodist de specialitate al Casei creaţiei populare şi, apoi, ziarist la „Vremea nouă”; din anul 1982 au lucrat împreună la Slobozia, până în urmă cu o lună, când Tănase a decedat.

Tot binele pe care Gheorghe Tănase i l-a făcut lui George Stoian, şi la Vaslui şi la Slobozia, s-a întors în aceeaşi măsură la el. George Stoian a avut un rol important în viaţa lui Gheorghe Tănase în special după revoluţia din ’89, devenind astfel cel mai valoros martor, atât al vieţii pe care fostul prim-secretar a avut-o în perioada comunistă, cât şi în ultimii săi ani.
Solicitat de ziarul nostru, George Stoian a acceptat să ne spună adevărul despre omul Gheorghe Tănase. Adevăruri care merită şi trebuie să fie cunoscute de noi, cei care l-am preţuit şi cărora ne-a lăsat atâtea ctitorii şi amintiri.

– Când l-aţi cunoscut pe Gheorghe Tănase? Care a fost începutul prieteniei dumneavoastră?
– Eram ziarist aici, la Vaslui, iar prietenia noastră s-a înfiripat datorită faptului că eram implicat în activităţi culturale, care nu numai că-i plăceau şi erau pe sufletul lui, dar chiar erau necesare. Organizam tot felul de manifestări spirituale, inclusiv Festivalul umorului, precum şi mari spectacole. Eram regizorul spectacolelor festive dedicate lui Ceauşescu sau al celor de la 23 August, aşa că, încetul cu încetul, domnul Tănase m-a agreat şi ne-am apropiat.

– Cum aţi ajuns de acasă, din Oltenia, la Vaslui?

– Soţia mea era studentă la filologie în Iaşi, iar eu am vrut să fiu mai aproape de ea. Era în 1967, am crezut că vin pentru puţină vreme în aceste locuri, adică până termină soţia facultatea, dar m-am îndrăgostit de Vaslui. Aşa am ajuns să lucrez la Casa Raională de Cultură, care funcţiona unde este astăzi Tribunalul Vaslui, iar director era, să îşi amintească vasluienii, profesorul Mihai Angheluţă, apoi, cum am mai zis, la Casa creaţiei populare, iar ulterior, în presa locală. M-am remarcat repede nu numai în rândul colegilor, ci şi la partid. Aşa a aflat de mine şi Gheorghe Tănase, care era un iubitor de cultură şi un mare sprijinitor al acesteia. A început să mă solicite să merg la Bucureşti, să aduc teatre, concerte cu Tudor Gheorghe, cu Dumitru Fărcaş, marele taragotist al Clujului, cu muzica populară moldovenească etc. Uneori, chiar el îmi spunea ce piesă vrea să vadă, vorbeam cu conducerea teatrelor şi programam spectacole la care Tănase era tot timpul prezent.

– Ce artişti preferaţi avea?

– Iubea toţi actorii şi foarte mulţi cantăreţi, artişti adevăraţ, pe care, deseori, după spectacol, îi invita la el acasă ori locuri mai interesante, pentru a sta de vorbă, pentru a servi masa împreună. Trebuie să remarc aici marea sa prietenie cu regretatul Valentin Silvestru, care devenise aproape ca un membru al familiei. Asta a făcut ca Gheorghe Tănase să sprijine consistent Festivalul Umorului şi a facă să se înfiinţeze la Vaslui celebrul „Cenaclu al umoriştilor”, care foarte des prilejuia publicului vasluian întâlniri cu cei mai importanţi scriitori de umor şi artişti ai genului. El este şi ctitorul marilor statui cu care acum ne mândrim. Nostim este faptul că, atunci când se jucau la Vaslui diverse spectacole şi participa Gheorghe Tanase, erau mulţi activişti care, deşi nu erau mari amatori de teatru, veneau acolo ca să-i vadă „tovarăşu’ prim” şi se prefăceau că le place şi lor teatrul. Pe vremea aceea era o activitate culturală excepţională la Vaslui. Venea lumea la teatru, nu exista să mai găseşti bilete cu două zile înainte de eveniment. Lui Gheorghe Tănase îi placea plăcea mult când organizam sărbătoarea Pluguşorului în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Îi aduceam urători cu obiceiuri de iarnă. Îi plăceau atât de mult pentru că era un om foarte sensibil. Iubea arta, iubea tot ce era de suflet. Uneori, venea chiar şi la repetiţii. Nu se exprima în termeni de profesionist, dar simţea unde ceva era fals şi spunea: “Nu merge!”

[Florinvs]

– Cum aţi putea să-l caracterizaţi?

– Era un om foarte serios, aspru, uneori chiar dur, dar numai în faţa răului. Sancţiona absolut totul, nu ierta niciodată nimic, dar avea grijă să nu nenorocească oamenii. Îi sancţiona mai mult cu vorbe, ridica tonul la ei sau le adresa replici dure în faţa altor oameni, dar nu le făcea rău. El nu băga oameni în puşcărie. Ba chiar au fost mulţi scăpaţi de puşcărie de doamna Tănase. O căutau mereu mame care se plângeau: “Mi-au rămas copiii pe drumuri”, îi spuneau ele. “Hai, du-te, fii fără grijă”, le încuraja doamna Tănase şi îi scotea aşa, parcă îi trăgea de păr, pe toţi. Eu am făcut multe revelioane împreună cu domnul şi doamna Tănase. Eram invitat întotdeauna la revelion pentru că eram un fel de conducător al revelionului, majordomul, dirijam programul orchestrei, spuneam ce să cânte. Le aduceam pe Ştefania Rareş, pe Mioara Velicu, pentru că Tănase iubea mult muzica moldovenească. Îl preţuia mult şi pe Adrian Păunescu. De câte ori venea la Vaslui, mergeam la pivniţele Huşului sau la subsolul Casei de Cultură Huşi. Acolo se făceau degustări absolut profesioniste de vin. Erau multe personalităţi acolo, era şi inginerul Neamţu, care ne-a prezentat odată vreo douăzeci de feluri de vinuri. A vorbit şi despre Busuioaca de Bohotin (lumea trebuie să ştie că Busuioaca de Bohotin e un vin care, în stare originală, nu se găseşte pe toate drumurile pentru că din Busuioaca de Bohotin adevărată mai mult de trei-patru sute de litri pe an nu se fac. Oficial, se vinde în toată ţara, dar n-are nimic de-a face cu Busuioaca de Bohotin adevărată): “Acesta este un vin unicat în România, este adus de mine din părţile Cotnarului, unde nu se mai cultivă. Îl am pe o suprafaţă mică pentru că această vie nu poate subzista decât într-un anumit pământ, care are anumite caracteristici în compoziţia sa şi se face numai pe suprafeţe care au un unghi de 18-20 de grade expunere spre soare. Dacă într-o anumită perioadă din vară via are destul soare şi condiţiile necesare, strugurii se fac, dacă nu, nu”. Inginerul Neamţu a adăugat la sfârşit: “Din vinul ăsta consumă tovarăşa Elena Ceauşescu. Noi îi trimitem de sărbători, iar ea îl iubeşte. Anul ăsta am făcut doar trei sute de litri”. Păunescu l-a tras deoparte şi i-a cerut două sute de litri. Neamţu i-a dat, însă nu chiar atât de mult cât i-a cerut pentru că ar fi rămas fără pic de Busuioacă. Atunci, Păunescu a plecat şi cu 40 de cămăşi de la Fabrica de Confecţii Vaslui, de la directorul Boris Ciocoiu. Era iubit Păunescu de toată lumea, iar Gheorghe Tănase îl susţinea.

“N-am timp să mor, tovarăşu’ Stoian”

– Pe doamna Maria Tănase aţi cunoscut-o?

– Sigur, era o femeie cu un suflet atât de bun şi atât de blândă. Toţi vasluienii trebuie să ştie că era o femeie absolut admirabilă, civilizată şi omenoasă. A făcut foarte mult bine aici, nu pentru că ar fi avut motive speciale, ci pentru că aşa era sufletul ei. Înfiinţase un club care se numea Femina, unde chema deseori artişti. A lucrat foarte mult cu Stela Popescu, pe care o îndrăgea. Chema artişti, oameni de ştiinţă şi profesori, pentru a se întâlni cu femeile care făceau parte din club. Eu am colaborat îndeaproape cu ea pentru că, în exclusivitate, eu făceam partea artistică. Fiecare întâlnire importantă a clubului Femina se încheia cu momente artistice de excepţie, în care neapărat trebuiau să fie două-trei capete de afiş, doi-trei artişti importanţi. Doamna Tănase, care se îndrăgostise de modul în care îi prezentam pe artişti şi de discuţiile pe care purtam cu ei, îmi cerea să-i descos: “Doamnele i-au văzut pe artiştii ăştia la televizor, dar vor să ştie ceva din viaţa lor”. Pe atunci nu era construită Casa de Cultură. Spectacolele aveau loc unde este acum Poliţia Judeţeană, la etajul 1, în sala mare de festivităţi, sau la fostul cinematograf “I.C. Frimu”.

– Puteţi localiza unde locuia Gheorghe Tănase în Vaslui?

– În casa aceea mare, prima, cum se merge în vale, după magazinele de lângă Hotelul Racova, mi se pare că i se spunea „Casa Albă”. Acolo mă duceam când mă chema doamna Tănase ca să facem programul următoarelor manifestări, să concepem invitaţii sau unele materiale. De multe ori, venea domnul Tănase la masă şi mă găsea acolo, cu doamna de vorbă. “Iar plănuiţi ceva? Iar vă gândiţi la un spectacol”, ne întreba.

– Aţi fost în intimitatea familiei Tănase. Pe Nicu Tănase, fiul lui Gheorghe şi al Mariei Tănase, îl vedeaţi des?

– Da, a crescut sub ochii mei. Nicuşor a fost un copil înfiat, nu era copilul lor. Nu era foarte bun la învăţătură, dar era foarte cocoloşit de cadrele didactice. L-am avut în nişte spectacole alături de colegii lui de la Liceul «Mihail Kogălniceanu». Făceam repetiţie cu ei într-o sală de clasă şi, o dată, când le-am dat o pauză, am spus mai mult în glumă: Băieţi, dacă vreţi să aprindeţi o ţigară, puteţi s-o faceţi. Fumaţi, că eu nu vă spun nimic! Băieţii au început să fumeze, dar a intrat deodată în clasă directoarea liceului sau diriginta lor, nu ştiu ce era, doamna Alexandru. “Ce se întâmplă aici? E şcoală sau balamuc? De ce fumaţi? Tovarăşe Stoian, îi lăsaţi să fumeze?”, a început ea să ţipe. Era tare agitată, dar când şi-a aruncat ochii şi l-a văzut şi pe Nicuşor cu ţigara în gură, s-a potolit şi a spus: “A, lăsaţi băieţii să fumeze!” A fost un episod simpatic. Doamna Maria Tănase îl iubea foarte mult pe Nicuşor. Ea, care era o mamă atât de bună pentru toată lumea din oraş şi din judeţ, vă imaginaţi cum era cu unicul său fiu… Avea o voce atât de blândă, era atât de minunată femeia asta! Păi, la înmormântarea ei, la Bucureşti, cred că a mers jumătate din Vaslui! Au mers autobuze, maşini una după alta. A fost enorm de multă lume din Vaslui, atât de mult o iubeau oamenii.

[Florinvs]

– De ce a murit atât de tânără?
– S-a îmbolnăvit, îmi amintesc că a avut probleme la cap. Atunci când a început să se simtă rău, s-a retras, a plecat din Vaslui. Stătea la Bucureşti.

– Aţi apucat să vă luaţi rămas bun de la ea?

– Nu. A dispărut deodată. Eu o simţeam slăbită, simţeam că îi este rău, dar ea nu recunoştea. Dacă s-ar fi îngrijit mai mult când a simţit că este bolnavă, cred că n-ar fi avut atât de repede probleme cu sănătatea şi cu viaţa ei. Ea spunea întotdeauna că are treabă: “N-am timp să mor, tovarăşu’ Stoian. Mi-e rău, dar avem treabă. Uitaţi, o familie din satul Curseşti e vai de capul ei, au copii dezbrăcaţi. Să-i ajutăm!”. Dădea telefon la Fabrica de Tricotaje de la Feteşti, apoi la Fabrica de Confecţii de aici şi vorbea cu directorii: “Tovarăşe director, poate puteţi să-i ajutaţi pe oamenii ăştia”. Aşa le spunea, nu se ducea să ia abuziv ceva.

«Să-l trimiteţi pe Stoian la mine, la Ialomiţa!”

– Ce a fost pentru Vaslui Gheorghe Tănase?

– A fost edificatorul acestui oraş. Eu, când am venit în Vaslui, acest oraş nu exista! Era pur şi simplu o comună. Sunt fotografii şi pe internet. De exemplu, strada Hagi Chiriac era renumită pentru halul în care arăta. Erau acolo numai prăvălii, era locuită numai de evrei şi, pentru că evreii urmau să plece, scoseseră la vânzare tot felul de fleacuri de prin casă, chiar şi oala de noapte găurită! Era un peisaj îngrozitor. Oraşul nu arăta bine, în schimb se găsea de mâncare, lumea trăia bine. Apoi, încet-încet, Vasluiul a început să îşi schimbe înfăţişarea, s-a ridicat sub ochii lui Tănase, care era interesat mult de oraş, dar nu scăpa din vedere nici judeţul. Şi, din judeţ, îl interesa ce mai mult agricultura. Mai târziu, peste tot pe unde a umblat, s-a ocupat de agricultura judeţului respectiv. Cunoştea domeniul ăsta mai mult decât un inginer agronom. Ştia toate fazele de lucru în câmp, ştia totul despre îngrijirea animalelor. Se obişnuise ca în toate plenarele pe care le ţinea să analizeze toată activitatea din agricultură sau din industrie, fără rapoarte scrise sau materiale. Se învăţase şi le făcea cu filme. Ne trimitea pe mine şi pe un băiat de la Casa Pionierilor, de la cineclub, să filmăm în grajduri, în CAP-uri, să stăm de vorbă cu oameni. Făceam filme despre realităţile pe care le găseam. Gheorghe Tănase ne cerea să găsim părţile criticabile: “Eu vreau să-mi arătaţi ce este rău, ca să îndreptăm”. Ajunsesem ca, atunci când intram într-un CAP, să se sperie oamenii de noi, că ştiau ce urmează. Noi filmam, îi duceam filmul, apoi el convoca oamenii. Venea toată lumea şi el spunea: “Daţi drumul la film”. Nu citea nimic, niciun material, niciun raport, nicio informare. Dădeam drumul la film. Filmele erau toate de treizeci de minute, adică erau nişte reportaje destul de lungi. Când se termina filmul şi începea plenara, nimeni nu mai putea să spună ”Tovarăşe prim’, nu e adevărat, se exagerează, nu e aşa”, că se văzuse pe ecran. Tănase prinsese gustul pentru lucrul cu filmele. Am devenit foarte apropiaţi. După ce a plecat din Vaslui, a fost la Comitetul Central, apoi a ajuns la Ialomiţa, unde ne-am întâlnit.

– Cum de v-aţi întâlnit tocmai acolo?

– După ce a plecat Gheorghe Tănase din Vaslui, eu am mai rămas până în 1982, când am fost dat afară de la «Vremea Nouă». Era în plină zi, eram toţi în redacţie, când a fost chemat la secretarul cu propaganda, pe atunci tovarăşul Ţolescu, colegul meu de redacţie, Tiberiu Brăescu, un ziarist foarte bun. Când a venit peste vreun sfert de oră, noi l-am întrebat ce s-a întâmplat. “M-a dat afară!”, ne-a spus el. Cum adică te-a dat afară? ”Mi-a reproşat că n-am origine muncitorească!” Şi nu ţi-a oferit altceva? “Nu, mi-a a spus să plec de la ziar”. N-a terminat el de vorbit, că l-a chemat pe alt coleg de-al nostru, tot ziarist foarte bun, Vasile Iancu. A venit şi el peste un sfert de oră şi a spus: “M-a dat afară!” Din acel moment, stăteam toţi înnebuniţi şi aşteptam să vedem care va mai fi chemat. Al treilea a fost chemat… George Stoian. Am fost sigur că, atunci când voi ajunge acolo, la tovarăşul Ţolescu. mă va pune pe liber. “Tovarăşe Stoian, cred că o să ne despărţim”, mi-a spus. Nu mai era cine să mă apere, nu mai era Tănase. “Hai să mai recapitulăm, ce-a fost tatăl dumitale?” Tatăl meu a avut studii superioare de drept şi a fost notar în oraşul Corabia. “Nu te supăra, noi avem nevoie în presă de oameni în care să avem încredere, cu dosare bune. Zilele astea să pleci, caută-ţi altceva de muncă”, mi-a spus. Am plecat şi am stat pe liber câteva luni. Tiberiu Brăescu a plecat la Bucureşti, unde a făcut carieră în presa centrală, Vasile Iancu a plecat la Iaşi, unde a făcut şi el carieră (până la pensie, a fost corespondent la “România Liberă” şi a scris mai multe cărţi).

– Iar George Stoian?

– George Stoian a plecat, chemat de Tănase, la Ialomiţa, unde era prim-secretar. El s-a dus în ’82 acolo, la 25 ianuarie, chiar de ziua lui. Cei de acolo aflaseră că-i ziua lui de naştere şi i-au umplut biroul cu flori. Când Tănase a intrat prima dată în birou, în prima zi, a găsit mulţimea de flori.

– Cine v-a povestit?

– Chiar Tănase, în august ’82. El nu ştia de situaţia mea, dar a dat telefon aici, la Vaslui, la partid şi a spus: «Să-l trimiteţi pe Stoian la mine, la Ialomiţa!”. Ăştia de la partid m-au căutat, m-au găsit şi mi-au spus: “Vezi că te caută tovarăşul Tănase, du-te la Slobozia!”. Am urcat în maşină şi am plecat. Nu ştiam de ce mă cheamă. “Ia ascultă, vrei să laşi Vasluiul şi să vii aici? Vreau să faci la Ialomiţa tot ceea ce făceai pentru partid la Vaslui, când eram eu acolo!”. Am acceptat pentru că soţia era de acolo, din Călăraşi, la 40 de kilometri de Slobozia. Când i-am spus da, el a chemat imediat secretarul cu propaganda şi i-a spus: “Uite, el se numeşte Stoian, este ziarist de meserie, o să lucreze aici la noi, unde o să facă toate spectacolele şi activităţile culturale ale Comitetului Judeţean de Partid. Vrea să lucreze tot la ziar. Ai loc la ziar pentru el?” ”Nu am niciun loc liber!” “Dai unul afară şi îl aduci pe el! Te interesezi să aibă locuinţă, dar în trei zile! Dacă trec mai mult de trei zile, e scandal! În trei zile să aibă locuinţă, iar soţia să aibă post, este educatoare!”, a spus Tănase. Aşa se lucra atunci.

“Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”

– Aşa aţi ajuns să lucraţi la ce ziar?

– La “Tribuna Ialomiţei”. Am avut casă în două zile, nu în trei, într-un bloc care nici nu fusese dat oficial în folosinţă. Eu am fost primul care s-a mutat acolo. Nu aveam telefon, dar secretarul acela l-a chemat pe directorul Poştei judeţene şi i-a spus: “În apartamentul cutare, de la adresa cutare, trebuie să fie telefon”. “N-am cum, că nu e dat în folosinţă!” “Te-am întrebat eu? Iei de la alte blocuri, Treaba ta, te interesează!” Soţia a fost încadrată la cel mai mare cămin din oraşul Slobozia, unde a şi devenit directoare, iar eu m-am dus de la 1 august la treabă. “Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”, mi-a spus Tănase. Am realizat un spectacol extraordinar şi i-am convins pe toţi care vorbeau şi se întrebau: “Ce e cu ăsta? De ce l-a adus Tănase? E cârtiţa lui, ce ştie să facă?” Eu mi-am dat seama că sunt toţi ochii aţintiţi către mine şi m-am străduit să fac un spectacol absolut senzaţional. Eu sunt cel care a introdus în arta scenică un sistem de a face să apară şi să dispară un cor pe scenă în două secunde. Când m-am dus la Iaşi la un concurs de la Iaşi, un regizor de acolo a întrebat: “Cine a făcut asta?” Eu, i-am spus. “Dumneata nu eşti sănătos, cum de ţi-a trecut prin cap una ca asta?” La mine apărea în două secunde un cor de optzeci de oameni pe scenă şi, după ce cânta, dispărea.

– Cum de reuşeaţi?

– E problema mea asta.
– Vreţi să păstraţi secretul?

– Da, e secretul meu. Introdusese atunci Tănase o chestie absolut senzaţională. Făceam spectacole pentru muncitorii din agricultură, spectacole pentru muncitorii din industrie, spectacole pentru iubitorii de artă. Am avut un spectacol pentru oamenii din industrie cu 4.200 de artişti. În sală erau 450 de oameni, iar eu aveam pe scenă 4.200 de artişti. Atunci am crezut că înnebunesc, credeam că n-am să pot să duc la bun sfârşit spectacolul. Dar a fost o frumuseţe!

– Ştim că Maria Tănase murise. Gheorghe Tănase era recăsătorit?

– Da, se recăsătorise cu Florica, o doamnă care i-a fost alături permanent şi care, cu un deosebit devotament, l-a îngrijit în anii din urmă, când Gheorghe Tănase căpătase o sănătate mai şubredă. Până să ajungă la Slobozia, trecuse pe la Comitetul Central, unde lucrase direct cu Elena Ceauşescu.

– V-a spus vreodată ceva despre acea perioadă?

– Vorbea puţin despre ce a făcut la Comitetul Central, despre cum era munca lui cu Elena Ceauşescu. Când eu îl întrebam, îmi spunea că mai bine să nu mai vorbim. Din asta am înţeles că avea o amintire atât de urâtă de acolo, încât nu mai voia să o readucă în memorie.