Violenta in familie?

În prealabil postat de Carina Laura

... initial venea amenintator inspre mine cu mana ridicata si maxilarul inclestat...

Ce ii declansa furia? Ce ati spus ori ati facut? Ganditi-va... Si nu mai faceti.
Daca va place linistea, daca va iubiti copilul, sotul, viata...
Daca nu, puteti continua cu aceleasi apucaturi. Dar sa stiti ca pacatuiti cel putin in aceeasi masura cu sotul.
Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va sporeasca puterile intru cele bune!

[Carina Laura]

Multumesc pentru raspunsuri...va raspund pentru ca simt nevoia sa clarific, asa acum pot, pt a fi inteleasa si ajutata. Eu nu pretind ca sunt sfanta si ca respect indrumarile marelui meu duhovnic, daca as fi ascultat de dumnealui nu ajungeam aici...Nu sunt deloc o mare bisericoasa, cel putin nu in sufletul meu, am muuuult de lucru ca sa pot spune ca indeplinesc cu ceva legea crestina. Duhovnicul sotului e cel de aici, din It, al meu la fel, doar ca pentru mine mai mult din motive practice de locatie, sufletul si dragostea mea sunt pentru cel din Ro, insa cum acolo ajung o data pe an...Relatia cu sotul...daca de la inceput nu am fost pentru el sotia lui si in suflet, nu asa cum o cere relatia intre soti conform bisericii...nu, nu comunicam , nu ne facem planuri decat din cele materiale, nu ne suntem parteneri sufletesti, oricat am incercat....el acum e mai preocupat de emisiunile de politica si de meciuri...despre patimi...nu am avut raporturi toata sarcina si l-am "prins" pe filme din nou..dar stiti cum e..eu am incetat sa mai sper la o viata adevarata de sot sotie..mi-as dori sa putem macar sa ne crestem copilul in conditii decente pentru sufletelui lui, si atat. Despre provocari..ce sa zic, aseara a pornit de ex de la faptul ca bebe a vomat dupa ce i-am dat laptic si a murdarit patura..eu l-am rugat doar sa nu mai tipe sa nu sperie copilul, el a vrut sa-l ia in brate si cu el in brate a traniti usa cu putere...normal copilul s-a speriat mai tare, i l-am luat di brate, dupa care a dat doi pumni, unul in usa dulapului, si celalalt in usa de la hol, pe care a si spart-o...acum...l-oi fi provocat luandu-i copilul din brate..dar cum sa il-l fi lasat cand bb se speriase??? Nu stiu...nu sustin ca nu am vina deloc...sunt doar obosita psihic acum, si sincer stiu ca vine de la munca si pentru prima data mi-e teama...m-am gandit ca o fi de la epilepsie...se enerveaza si tranteste si daca repaa ceva si nu se potriveste o piulita de ex...Interesul meu nu e sa demonstrez cine e mai bun sau mai rau, stiu ca si copilul a fost o binecuvantare nemeritata pt noi...as vrea doar sa nu ne batem joc de el.

O.K. M-am mai linistit...:) Credeti-ma ca nu e asa grav cum ar fi putut fi. Doar sunteti, da, obosita si ingrijorata, ok. La fel ca si sotul, probabil.
Uitati ce cred eu, daca tot mi-ati spus atatea:
1) cred ca ati facut o serioasa greseala ca ati stat in abstinenta pe toata durata sarcinii; putini barbati pot tolera asta, de obicei ajung sa cada in diverse ispite - nu le voi enumera...
2) discutati mai mult cu sotul in termeni de autodescriere, de expunere a ce simtiti, ce intelegeti, ce ati voi etc. Nu ca sa va plangeti (in orice caz, nu prea mult, ca l-ar putea irita inca si mai tare), ci cu scopul bine ingrijit de a-l ajuta sa inteleaga mai clar ce vi se intampla. Practicati, deci, automarturisirea, cu atentie si grija la ton, la unele amanunte. Centrati-va pe ce simtiti, pe ce va sperie, pe ce ati dori - fara sa il invinuiti in vreun fel (pentru ca ii declansati reactii de autoaparare si de ostilitate).
3) rugati pe sot sa se destainuiasca si el, la randul sau; o avea multe de spus si e mai bine sa vi le spuna dvs. decat alteia sau decat la carciuma sau decat in gandurile proprii...
4) cred ca trebuie sa stabiliti de comun acord unele lucruri legate de programul zilnic, nevoile presante etc. si sa va ajutati unul pe altul acolo unde celalalt are slabiciuni si neputinte. Uitati, eu am sprijinit-o pe sotie, in perioada sarcinii si lauziei, facind multime de treburi gospodaresti pe care ea nu le mai putea face. N-aveam nici un chef, uneori imi era foarte greu, dar am inteles ca nu exista alternativa. Ce puteam sa fac?... Apoi am mers, sute si sute de ore cu copilul in parc. Sau la doctor, la cresa, la gradinita, la sedintele cu parintii etc. La randul ei m-a sprijinit acolo unde aveam nevoie; ma aflam in abstinenta dupa o perioada de consum cronic de alcool si ea ma ajuta, conform programului de recuperare, exact asa cum o consiliase medicul si grupul de AA si Alanon. Nu i-a fost usor, credeti-ma, dar a facut-o! Deci cautati unde puteti sa va sprijiniti reciproc, stabiliti termenii si incercati sa faceti asta, cat va e cu putinta. Sunt sigur ca veti aprecia reciproc si starea din familie va fi mai buna, treptat, treptat. Nu in ultimul rand ati putea incerca sa discutati impreuna, ca frati, cu duhovnicul si chiar sa incercati cateva intalniri (doua? trei? - uneori sunt suficiente) cu un consilier psi. V-ar putea facilita comunicarea si gasirea de solutii cu sotul.
5) Avem cu totii nevoie de resurse, de sprijinul semenilor. Bine ar fi daca ati avea in comun cu sotul cativa prieteni (nu separat, ca mai rau face, uneori...), un grup de suport etc. Folositi ajutorul oferit de oamenii din jur - poate ca nu va striga nimeni "hai ca va ajut eu!" dar s-ar putea sa fie acolo, fiecare la locul lor, disponibili...:)

P.S. Pentru mine ca om crestin, am inteles ca modul in care stau de vorba cu Dumnzeu nu consta *doar) in rugaciuni solitare nesfarsite, ori mai stiu eu in ce moduri de a ma raporta la El, noi doi, intr-un solilocviu mirobolizant. Ci, ca atunci cand ma aflu in relatie cu un om, de pilda cu membrii familiei mele, sa fac practic, prin fapte concrete, ceea ce Lui I-ar placea sa fac. Oare cum ar face El daca ar fi in locul meu, ma intreb uneori... Si incerc si eu sa ma tin de urma Lui, cat de cat, chiar daca nu imi iese foarte bine.
Deci puneti accent pe practica concreta atunci cand va vine sa va rugati si sa Il marturisiti pe Hristos. Asa ne rugam si asa Il marturisim cel mai bine cand suntem in familie: practicand umilinta si dragostea jertfelnica, rastignirea prin silirea noastra (nu a nervilor sotului...:)) catre fapte bineplacute Lui.
Veti vedea ca va ajuta si ca o sa va imbunatatiti viata de familie, treptat. Lucrati cu nadejde, cu rabdare si cu daruire!
Doamne ajuta!

[AlinB]

Eu n-as fi atat de linistit.

[AlinB]

În prealabil postat de Carina Laura

despre patimi...nu am avut raporturi toata sarcina si l-am "prins" pe filme din nou..

Nu a vrut el, sau n-ai vrut tu?

În prealabil postat de Carina Laura

...eu am incetat sa mai sper la o viata adevarata de sot sotie..mi-as dori sa putem macar sa ne crestem copilul in conditii decente pentru sufletelui lui, si atat.

...l-oi fi provocat luandu-i copilul din brate..dar cum sa il-l fi lasat cand bb se speriase???

...copilul a fost o binecuvantare nemeritata pt noi...as vrea doar sa nu ne batem joc de el.

1) Carina Laura, ma intristeaza ca vorbesti despre incetarea sperantei... Cu adevarat lucrul acesta, cand sunteti in Taina Cununiei si va impletiti viata, casa e cu totul intristator. Cum sa va cresteti copilul in asa atmosfera? As vrea sa iti reamintesc un lucru de baza, iarta-ma: hrana de care copilul are nevoie cel mai mult este nu laptele, ci iubirea dintre parinti, buna lor intelegere, pacea caminului. Vorbesc ca om patit si cred ca am invatat, cu Harul Domnului, cate ceva despre asta.
As vrea sa te incurajez cu putere sa reconsideri un pic situatia, cu nadejde/speranta.
Iubirea, intre cei care formeaza o familie, este principala preocupare. Sau ar trebui sa fie. Macar in familie sa luptam pentru asta daca in afara, sa zicem, ne simtim adeseori neputinciosi, nepriceputi, fara putere.
M-as bucura sa discuti impreuna cu sotul tau aceasta chestiune: ce este iubirea dintre soti si ce putem face noi sa ne iubim ca sot si sotie, noi oameni crestini? Plecind de la faptul ca orice spor de intelegere si practica in iubirea dintre voi va aduce mult folos si voua si copilului. Vreti sa il faceti fericit si sanatos pe copil? Iubiti-va! Invatati asta, impreuna, pentru ca e singurul lucru pe care trebuie neaparat sa il invatam noi, pamantenii. Cu atat mai mult noi crestinii casatoriti.

2) La noi a fost invers, de mai multe ori...:) Eu eram speriat ca bebe va pati nu stiu ce (vai! micutul s-a speriat!!, vai, micutul sughite! vai, tuseste, vai are febra etc.). Saraca nevasta-mea se uita mirata la mine si nu stia cum sa imi spuna ba ca sunt cam anxios, ba ca minimalizez puterea adaptativa a fapturii din fata mea si uit ca un copil nu pateste nimic doar pentru ca se sperie (face si el un antrenament emotional, acolo, ca doar a venit intr-o lume cu multe prilejuri de spaime, ca si noi). Eram hiperprotector, imi proiectam angoasele personale asupra lui si am inteles cu timpul si destul de greu asta. Cu vremea am descoperit insa ca puiul de om nu trebuie considerat un bibelou si nici nu tre tinut musai in clopotul de sticla ori in palatul de clestar. Dupa cum nici nu trebuie lezat, in mod distructiv. Ideea e ca unui copil e suficient sa ii creem conditii rezonabile pentru dezvoltare. Restul face natura din el si Pronia lui Dumnezeu.

3) Tocmai faptul ca il considerati pe copil o binecuvantare nemeritata ar putea fi inceputul lui a va bate joc de el... Adica Dumnezeu nu stie, oare, mai bine de ce vi l-a trimis? Eu cred ca vi l-a daruit tocmai ca binecuvantare pentru un inceput bun, pentru mai multa incredere in iubirea voastra, in drumul greu spre mantuire. Oameni buni, copilul trebuie primit ca o binecuvantare! Cum poate fi altfel? Ia-l si tu, ca odinioara cand Dumnezeu a facut pace cu oamenii, drept curcubeul de pe cerul vietii voastre...:) Semnul impacarii Domnului cu voi. Dar nu strangeti prea multi nori, prea multa ploaie, ca sa apara curcubeul. Vine el, strengar, si pe cer senin! Doar sa va insoriti si voi nitel, unul pe altul si impreuna.

Hai, nu mai intarzia ci treci degraba la discutii si gesturi sincer afectuoase cu sotul tau! Si da-i si lui voie sa o faca.
Succes,
Domnul sa va calauzeasca!

P.S. Cand ti-ai cerut iertare ultima data de la el? Dar sotul de la tine... Poti incepe sa ii ceri iertare pentru un lucru mic. Sau dimpotriva, pentru ceva foarte important! Cum simti ca poti, deocamdata...

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Carina Laura

Interesul meu nu e sa demonstrez cine e mai bun sau mai rau, stiu ca si copilul a fost o binecuvantare nemeritata pt noi...as vrea doar sa nu ne batem joc de el.

Cea mai buna metoda ca sa nu va bateti joc de copil este sa nu va bateti joc de casatorie. Lucrul, simplu daca amandoi aveti dorinta de a duce o viata asa cum ii place Domnului nostru, al carui jug este bun si a carui povara e usoara, devine dificil, dar nu de nefacut daca doar unul are aceasta dorinta. Modelul dv trebuie sa fie Sfanta Familie. Eu nu mi-l imaginez pe Dreptul Iosif aruncand cu zgarieciul prin casa cand mesterea. Stiu ca el alcatuia dulapuri si usi, nu ca le distrugea dand cu pumnii in ele. La randul dv, cercetati daca nu sunteti cam departe de Aparatoarea Doamna.

El ar trebui sa constientizeze ca filmele porno sunt o nenorocire pentru sanatatea spirituala, psihica, fizica si, in cele din urma, sexuala a familiei. Cum sa nu fie furios ? Scena cu copilul care vomeaza laptic in pat e din alt film decat a vazut el ultima oara. Iar dv, nu lasati ca soarele sa apuna peste mania lui. Nu il lasati sa sufere, ci oferiti-i pansamentul blandetii dv. Altminteri, mania devine nebunie, fiindca deosebirea dintre ele sta in durata. Ira furor brevis est.

Se desprimavareaza si lumea incepe sa-si faca planuri de iesire, daca nu chiar de concediu. O retragere spirituala in doi cred ca v-ar prinde bine, ar reaprinde focul stins din camin, ar repune bazele casniciei dv, binestiind ca orice fundament afara de Cristos este nisip. Ati auzit de urarea "casa de piatra!" ? Ei bine, asta inseamna o casa a carei fundatie este Cristos.

Casa de piatra, Carina!

[AlinB]

Daca stau sa ma gandesc mai bine, problema e mult mai simpla si cu solutii mult mai la indemana.

Pentru ca, intuitia imi zice ca postul fortat nu s-a terminat nici acum pentru barbat..

[RedRose]

As fi vrut si eu sa scriu cateva randuri, dar ma tem ca nu s-ar fi ridicat la nivelul celor scrise de Ahil si Mihnea...Din punctul meu de vedere, ei au cam spus totul...si intr-o maniera brilianta!
Mult curaj, Carina si te rog tine-ne la curent!

[Carina Laura]

Am citit raspunsurile si sfaturile voastre, si, intr-adevar aveti dreptate. Si eu cred si stiu ca doar o familie bazata pe credinta, dragoste, comunicare, intelegere si ajutor reciproc intre soti este mediul ideal de a creste un copil si de a duce inainte crucea casatoriei...asta mi-am si dorit de la noi, atunci cand ne-am casatorit si credeam ca avem toate sansele sa reusim...doar ca, nu stiu cum sa explic, am facut aceasta casatorie , eu la 30 ani, el la 36, aducand fiecare bagajul din viata de dinainte...si patimile noastre, ale altora din jurul nostru care ne-au marcat ne-au si adus in punctul asta...Concret..eu din famile doar cu mama si bunica, vin cu o imagine poate prea idealista..eu am vazut femeia si barbatul impreuna in filme,in desene animate, am crescut crezand ca intre cei doi totul trebuie sa fie perfect...ca el trebuie sa se copmporte perfect...ori vedem ca de fapt trebuie sa fie intelegere din ambele parti, poate ca am asteptari umpicut exagerate fata de realiate...El in schimb a avut o viata mult mai grea...cand tatal sau a intrat la inchisoare, copiii au fost dusi la casa de copii, venea acasa doar vara in vacante, cand s-a intrors tatal sau a inceput sa bea, o batea pe mama lui...la 15 ani mergea si lucra prin sat ca sa castige un banut..apoi pe la 21 a facut o scoala de cantareti bisericesti ca sa-si depaseasca conditia cat de cat..mai tarziu pe la 30 s-a casatorit cu o fata din sat mai mica cu 10 ani, si a venit in IT, doar el, ea ramanand acasa...Dupa vreo 4 ani, in care a muncit si a tinut-o in faculatate si a investit toti banii intr-un apartament, ea a divortat..si a ramas si fara nevasta si fara bani..Cam la 2 ani dupa ne-am cunoscut noi....Ce vreau sa zic cu istrorisirea acestor fapte din viata lui mai mult, e ca simt ca sotul meu are mari dureri sufletesti...la care nu ma lasa sa ajung...si nu doar pe mine...el nu discuta nici cu duhovnicul in profunzime...am fost la PS Daniil, nu si-a deschis inima nici acolo...pur si simplu traieste la exterior..cel putin asta vad eu..ca in sinea lui sigur se macina..uneori imi zice, ca toate femeile sunt la fel....ca daca nu eram eu, era alta...daca incerc sa discut despre intelegere si iubire si toate valorile crestinesti ale unei familii, imi zice sa-l las, ca iar incep cu idealismele mele, ca are 40 ani..si ca nu ne mai schimbam, ca asa cum suntem mergem inainte si atat...Daca as avea credinta tare, poate Dumnezeu l-ar schimba...nici de rugat nu-l vad rugandu-se, poate o face in gand, dar in genunchi nu-l vad niciodata..Nu o spun ca judecata ca as fi mai buna, fiindca ma rog pe genunchi..ci ca preocupare pt ca stiu ca l-ar ajuta si ne-ar ajuta pe amandoi daca ar fi mai aproape de Dzeu..Despre rugaciune parintele care ne spovedeste aici zice ca sotul meu are randuiala lui, ca si utrenia ce o canta duminica e tot rugaciune. Ceea e intr-adevar face e faptul ca il ajuta pe parintele cand are nevoie si cum poate desi nu e angajat sa zicem, pt ca aici situatia e umpic diferita decat in tara..deci asta ar fi jertfa lui. Anul trecut a avut un mic accident, acum 2 zile din nou un incident la munca...si duhovnicul i-a zis sa fie atent ca toate sunt mici atentionari de la Dumnezeu..dar refuza sa gandeasca asa..Eu pe de alta parte am problemele mele..ma lupt de 8 ani cu anxietatea si atacurile de panica, cred ca am si niste simptome de depresie su anxietate post partum pentru ca am ganduri negre privind pe bebe, am discutat si cu duhovnicul si cu psihologul, si oarecum nu-mi fac probleme mari, pentru ca imi iubesc copilul si lupt pentru el..dar da, mi-ar prinde enorm de bine sa-l am pe sot aproape, sau macar sa nu mai am si problema furiei lui...Si ce e mai trist e ca nu reusesc sa gasesc in mine acea credinta de nestavilit, care clar mi-ar fi medicamentul pentru toate. Cat despre abstinenta fizica, a fost indemnul Preasfintitului sa nu avem raporturi, am cazut de comun acord sa facem sta, insa eu din cand in cand i-am zis sotului ca daca crede ca nu reuseste, mai bine sa fim impreuna decat sa pacatuiasca, pt ca urmarile sunt tot ale familiei. Am ajuns la finalul sarcinii, si da, abstinenta oarecum continua, bebe are 7 luni si noi am avut raporturi de doar 2 ori...si nu este decizia mea...E adevarat insa ca nu ma simt sa fac vreun pas inspre el in conditiile de fata...dar nici el nu face. E adevarat ca el e ft deranjat de kg mele, si aici e vina mea, pt ca pe fondul atacurilor de panica nu reusesc sa tin o dieta suficient cat sa se vada rezultate concrete. Si uite asa ne invartim intr-un cerc al neputintelor amandurora, in care in loc sa ne sprijinim, ne batem cap in cap...Eu simt ca am la indemana doar rugaciunea.....Ma gandesc ca poate ar trebui sa vin in tara cu bebe vreo 3 saptamani si apoi sa vina si el in concediu dupa noi, poate ca putin spatiu ne-ar ajuta....Va multumesc ca rupeti din timpul vostru pentru a ma sfatui...Doamne ajuta!