Varsta Pamantului

Ca sa nu par, insa, cine nu sunt (adica un credincios "feroce", ortodoxist/fanatic etc.), as dori sa imi reiau un gand mai vechi prilejuit de multe ciondaneli forumistice. Astfel, vreau sa imi lamuresc, sper ca inca mai clar, pozitia.

Mie imi este clar raportul dintre teologie si stiintele lumesti. Inclusiv dintre teologie si psihologie. Spun ca imi este clar in sensul ca nu am dubii in privinta catorva criterii de evaluare. Am zis adeseori, de pilda, ca in raport cu teologia, psihologia ar trebui sa se tina la rolul ei de slujitoare, cel mult. De folos mi-a fost aici, dincolo de reflectiile si descoperirile personale, precizarea parintelui Rafail Noica - acesta afirma ca psihologii sunt ingaduiti de Dumnezeu prin pogoramant, pe masura starii noastre in care am ajuns in ultimul veac... Excelenta remarca, zic eu. O pastrez ca reper valid si foarte important.

Mai spun si azi ca o stiinta care se vadeste scormonitoare, iscoditoare fata de Tainele Dumnezeirii este luciferica. In rest, stiinta poate si trebuie sa cerceteze orice. Toata creatia este camp al investigatiei stiintifice, avind cel putin doua finalitati centrale: a potoli oarecat (si a spori!) setea de cunoastere, fireasca, a omului; a ajuta la rezolvarea multor probleme si la imbunatatirea/infrumusetarea vietii (intre anumite limite, dar asta e alta discutie). Pe langa acestea doua, eu as adauga inca un rost: contemplarea ratiunilor dumnezeiesti din lucruri, din natura, din om. A intui ceva, cat de putin, din maretia lui Dumnezeu pe calea efortului de cunoastere stiintifica a Creatiei este adeseori o mare delectare si un prilej de cutremuratoare uimiri. Si-un excelent imbold spre pocainta.

Pe de alta parte imi displac mult nu numai scientistii care isi baga nasul in treburi duhovnicesti (practicind un reductionism pueril, de-a dreptul), dar si teologii sau credinciosii obisnuiti care dispretuiesc stiinta si pe oamenii de stiinta. Aroganta celor din urma imi este inca mai neplacuta (date fiind asteptarile mai mari) decat infantilismul primilor.
Consider o dovada de prostie crasa sa arunci etichete globale, de extrema generalitate, spunind ca oamenii de stiinta sunt nu stiu cum sau de-a dreptul ca stiinta este nu stiu cum. Jenant... Cu totul jenant si ma rusinez de prostia oamenilor care fac astfel de afirmatii la fel cum ma rusinez de propriile mele idiotenii pe care le comit deseori.

Discutiile despre raportul dintre cunoasterea asazis stiintifica si cunoasterea teologica ar trebui, cred, sa se poarte in cu totul alti termeni. Chestiunea e foarte complexa, solicitanta, importanta. Avem la Serafim Rose un astfel de exemplu, dupa cum intalnim la multi oameni ai Bisericii cugetari vrednice de lauda legat de aceasta problema.
Sa nu uitam cati oameni de stiinta de prima clasa au fost si sunt crestini!
Sa ne amintim si cati dintre teologi si chiar sfinti au fost si mai sunt oameni de stiinta, la propriu. Medici, istorici, arhitecti etc.

As incheia cu precizarea ca, daca aruncam o privire in salile de curs ale facultatilor de teologie ortodoxa, nu zarim altceva decat, in primul rand, o intensa activitate stiintifica. Pur si simplu!
De la stiintele conexe cu domeniul istoriei, la disciplinele stiintei filologice, trecind si prin vecinatatile sociologiei, pedagogiei si psihologiei si ajungind la stiintele slujitoare ale artei bisericesti (muzica, pictura) - toata lumea face ori incearca sa faca stiinta. Pe care, cred eu, o pune in slujba cunoasterii teologice. Sau ar trebui s-o faca.


In concluzie, ramane surprinzator si dezamagitor ca, in lipsa evidenta a unei preocupari intelectuale elementare pentru intelegerea conditiei crestinului cugetator, multi credinciosi se pun pe critici si injurii la adresa semenilor lor scientisti si la adresa stiintei. Sa nu le fie lor pacat de-al prostiei si invidiei, rog eu pe Bunul Dumnezeu!