Ei m-au mintit toata viata

[horatiu.miron]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Ca profesorul escroc Haeckel au mai fost multi altii, pana in zilele noastre. Saga falsurilor stiintifice e teribila. Cu acest caz am inceput topicul, fiindca m-a afectat in mod deosebit. O studentie intreaga m-am indoit de Dumnezeu, dar nu m-am indoit de Haeckel. O studentie intreaga as fi luat in ras pe cine mi-ar fi spus ca propozitia "Isus este Dumnezeu" e propozitia fundamentala a crestinismului, dar am crezut cu tarie ca afirmatia dubioasa si bazata pe minciuna "Ontogeneza repeta Filogeneza" este Legea fundamentala a biogeneticii.

Zise "expertul" in homeopatie. Si acupunctura. Si reflexologie. Hai ca ma doare capul.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de horatiu.miron

Zise "expertul" in homeopatie. Si acupunctura. Si reflexologie. Hai ca ma doare capul.

E de la meridiane....:)

[Ioan_Cezar]

Dacă tot i-aţi făcut praf pe evoluţionişti şi pentru ca topicul să nu rămână la nivelul unui şir nesfârşit de ironii tăioase la adresa unor oameni care or fi avut şi ei ceva bun în toată munca lor (mă îndoiesc că toţi au fost nişte potlogari sau, cum zic unii, făpturi ale întunericului) aş ridica o întrebare: oare nu e nimic admirabil în vecinătatea/contextul/raporturile afirmaţiei "ontogeneza repetă filogeneza"?
Trecînd de abordarea strictă, tehnică, a afirmaţiei: oare nu conţine nici o sugestie în alt plan, poate chiar în planul sufletesc, ori, mai ştii, chiar în cel duhovnicesc?
Acest tip de gând, în care o realitate individuală este raportată la o alta supraindividuală şi mai cuprinzătoare în sens istoric - e chiar aşa străin de orice merit şi, aş îndrăzni să adaug, nu e întâlnit sub alte forme chiar în cugetarea bisericească?
Întreb cu intenţia, deja, de a susţine că putem vedea oarece fir de lumină tocmai prin analiza nepătimaşă a celebrei afirmaţii ponegrite sistematic pe aici şi aiurea.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Trecînd de abordarea strictă, tehnică, a afirmaţiei: oare nu conţine nici o sugestie în alt plan, poate chiar în planul sufletesc, ori, mai ştii, chiar în cel duhovnicesc?

Pe mine, unul, ma cuprinde un fior metafizic. Parameci, porifere, meduze s-au succedat in mine, pana cand m-am alcatuit, incovrigat si gasteropodal. Vertebrarea a venit dupa aceea si, macar o secunda, am avut odata aripi. Atunci am prins a ma naste. Si, de atatia ani, am in miezul fiintei mele o succesiune ancestrala care uneste, din veriga in veriga, nimicul anorganic straluminat cu fulgerul atoateincepator. Recapituland Universul, sunt, in acelasi timp, ascarid si scanteie de dumnezeire. Din inceput procariot, chemat sunt la entelehia trairii. Evolutia mea este de la nevazutul microscopic spre nevazutul fara sfarsit si neinserat.

Cum as fi putut sa-mi dau seama, altiminteri, de toate acestea ? Nu-i asa, atunci, ca micile potlogarii ale unui profesor neamt filotim si pedagog se dovedesc a fi fost providentiale ?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Pe mine, unul, ma cuprinde un fior metafizic. Parameci, porifere, meduze s-au succedat in mine, pana cand m-am alcatuit, incovrigat si gasteropodal. Vertebrarea a venit dupa aceea si, macar o secunda, am avut odata aripi. Atunci am prins a ma naste. Si, de atatia ani, am in miezul fiintei mele o succesiune ancestrala care uneste, din veriga in veriga, nimicul anorganic straluminat cu fulgerul atoateincepator. Recapituland Universul, sunt, in acelasi timp, ascarid si scanteie de dumnezeire. Din inceput procariot, chemat sunt la entelehia trairii. Evolutia mea este de la nevazutul microscopic spre nevazutul fara sfarsit si neinserat.

.........:))))))
Deşi aş fi preferat să dai oarece atenţie în sensul propus de mine, mărturisesc că n-am rămas dezamăgit: verva ta umoristică e din nou de zile mari. Eşti teribil când te-apucă criza de umor, iar asta îmi place în mod deosebit la tine. Precum ştii.

În ce mă priveşte ţinteam, când am scris că îmi pare a găsi dincolo de interpretarea uzuală a expresiei comentate de tine un anume tip de gând, de înţelegere, care apare şi în alte forme chiar şi în viaţa sufletească ori duhovnicească - ţinteam aşadar spre anumite analogii, cel puţin. De nu cumva e chiar mai mult, anume o lege a devenirii care se exprimă la diverse niveluri şi în nesfârşite forme.
Un caz particular aş găsi imediat la un artist, să zicem la un scriitor. El trece, de obicei, prin etape ale artei lui, aşa cum a fost ea dezvoltată în istoria ramurii respective. O face în mod natural, firesc, eventual condus/asistat de un maestru sau îşi impune exerciţiul ca autodidact. Până când îşi găseşte modul propriu de lucru şi stilul şi simţământul împlinirii şi expresia etc., artistul experimentează, nu neapărat într-o ordine identică cu aceea care s-a fixat istoric, o mulţime de aşezări pe care le putem uşor găsi la artiştii din epocile precedente. De obicei le părăseşte fie pentru că nu se simte împlinit aşa în travaliul scrisului fie pentru că nu are succes etc. Cert e că majoritatea artiştilor au repetat, cumva, "filogeneza" artei lor în propria aventură ontologică.
Un alt mod de ilustrare a aceluiaşi raport l-aş găsi chiar în viaţa de credinţă. Nu neapărat pentru că unii oameni, cum ar fi de pildă Părintele Rafail Noica sau, de ce nu, Mircea Eliade, au experiat în căutările lor diverse forme ale vieţii de credinţă ci, mai mult încă, la unii oameni în dezvoltarea conştiinţei dogmatice sunt parcă recapitulate subiectiv epoci întregi din istoria mântuirii. (Lucru care îi şi face pe aceşti credincioşi să înţeleagă în alt mod decât înţeleg eu, de pildă, scrierile VT şi NT. Ei trăiesc propriu-zis istoria poporului evreu, în unele aspecte ale ei, cel puţin; experiază situaţii cu totul asemănătoare cu ale unor drepţi ca Iov, ori ca Avraam etc., au parte de o întoarcere a fiului risipitor ş.a.m.d.) Nu mai spun de aceia care, parcă, într-un apogeu al recapitulării istoriei mântuirii L-au reprezentat, se spune uneori, pe Însuşi Domnul.
Aşadar, acest gând "ontogeneza repetă filogeneza" ar putea fi, dincolo de limitările stricte la problematica evoluţionismului, o sursă posibilă de analogii şi înrudiri cu alte aspecte ale vieţii omeneşti şi chiar cu unele experienţe din viaţa de credinţă. Cam asta ţineam să adaug şi eu, în paralel (poate chiar uşor în opoziţie) cu succesul pe care îl aveţi deja în mânuirea zdrobitorului de vrăjitoare!..:)

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Un caz particular aş găsi imediat la un artist, să zicem la un scriitor. El trece, de obicei, prin etape ale artei lui, aşa cum a fost ea dezvoltată în istoria ramurii respective. O face în mod natural, firesc, eventual condus/asistat de un maestru sau îşi impune exerciţiul ca autodidact. Până când îşi găseşte modul propriu de lucru şi stilul şi simţământul împlinirii şi expresia etc., artistul experimentează, nu neapărat într-o ordine identică cu aceea care s-a fixat istoric, o mulţime de aşezări pe care le putem uşor găsi la artiştii din epocile precedente. De obicei le părăseşte fie pentru că nu se simte împlinit aşa în travaliul scrisului fie pentru că nu are succes etc. Cert e că majoritatea artiştilor au repetat, cumva, "filogeneza" artei lor în propria aventură ontologică.

Aceasta evolutie in ordine culturala nu are legatura cu modelul ipotetic de evolutie in ordine biologica propus de evolutionism. De fapt, nici in ordinea culturii nu putem vorbi de o lege a evolutionismului. Au fost perioade faste si perioade mai putin faste. Daca as pune fata in fata taurii infatisati in pestera de la Altamira cu taurii infatisati de Picasso, elevul de liceu de nivel mediu ar avea mari dificultati in a deosebi care, cum. Intre opera artistului de Neandertal si opera artistului cubist al secolului al XX-lea nu e loc nici pentru un varf de ac, darmite pentru ditamai teoria evolutiei.

Un alt mod de ilustrare a aceluiaşi raport l-aş găsi chiar în viaţa de credinţă. Nu neapărat pentru că unii oameni, cum ar fi de pildă Părintele Rafail Noica sau, de ce nu, Mircea Eliade, au experiat în căutările lor diverse forme ale vieţii de credinţă ci, mai mult încă, la unii oameni în dezvoltarea conştiinţei dogmatice sunt parcă recapitulate subiectiv epoci întregi din istoria mântuirii. (Lucru care îi şi face pe aceşti credincioşi să înţeleagă în alt mod decât înţeleg eu, de pildă, scrierile VT şi NT. Ei trăiesc propriu-zis istoria poporului evreu, în unele aspecte ale ei, cel puţin; experiază situaţii cu totul asemănătoare cu ale unor drepţi ca Iov, ori ca Avraam etc., au parte de o întoarcere a fiului risipitor ş.a.m.d.) Nu mai spun de aceia care, parcă, într-un apogeu al recapitulării istoriei mântuirii L-au reprezentat, se spune uneori, pe Însuşi Domnul.

Desigur. Citeam chiar alaltaieri un interviu extrem de interesant cu un evreu convertit. A studia cazurile de evrei convertiti e mereu ceva din care putem trage invataturi. Un lucru pe care l-am retinut este ca toata controversa cu (neo)protestantii despre cultul sfintilor este ridicola pentru un evreu, dand exemple despre ce inseamna cultul lui Abraham, al lui Iosif ori al lui Moise pentru cultul mozaic. Sigur ca, daca aterizezi in crestinism de pe Luna, daca nu recapitulezi filogeneza Poporului lui Dumnezeu, ai probleme si contrarietati cu tot ce tine de lumanari, de cadelnita si tamaie, de vesmintele preotilor si de insusi conceptul de preotie si nu asimilezi faptul ca a fi crestin inseamna a fi un evreu deplin.

Aşadar, acest gând "ontogeneza repetă filogeneza" ar putea fi, dincolo de limitările stricte la problematica evoluţionismului, o sursă posibilă de analogii şi înrudiri cu alte aspecte ale vieţii omeneşti şi chiar cu unele experienţe din viaţa de credinţă.

Sunt de acord. Drama invatamantului de azi este tocmai aceea ca a renuntat la a merge pe principiul "filogeneza repeta ontogeneza". In numele unei creativitati rau intelese, rau asezate si rau conduse, in numele unei creativitati care isi face scop din ea insasi, discipolul nu mai este incurajat sa asimileze ceea ce numim "clasic" in sensul cel mai larg. Astfel, el isi cladeste casa nici macar pe nisip, ci incepand cu acoperisul si ramanand agatat acolo, de unde il apuca uratul. Am vizionat de curand, in familie, capodopera lui Orson Wells, "cetateanul Kane". Dupa film, fiica mea imi spune "Tata, nu stiam ca se faceau filme pe atunci. Si mai ales, asemenea filme!". "Draga mea", i-am raspuns "istoria filmului a inceput ieri, iar prima fictiune a fost azi dimineata!". Cam asta e rezultatul unui invatamant care a devenit o fabrica de imbecili, al unui invatamant care are oroare de tot ce a fost fundament pentru parintii nostri, de la studiul umanioarelor si pana la sadirea adevaratului spirit stiintific.

[Ioan_Cezar]

Cât priveşte arta plastică, la care ai ales să te referi, aş face distincţie între reacţia elevului mediu la întâlnirea cu lucrarea de artă şi istoria însăşi a culturii. Sunt două realităţi omeneşti mult diferite, deşi cu posibilitatea de a interacţiona uneori. Faptul că liceanul (ori alt om) nu se prea descurcă între "taurii" proveniţi din epoci diferite, e una. Iar faptul că arta şi artiştii evoluează, e alta. E posibil ca un om să nu sesizeze o mişcare a spiritului în planul artei sau să o prelucreze prost. Aceasta însă nu înseamnă că roata istoriei artei nu se mişcă doar pentru că unii oameni nu pot cunoaşte aceasta.
Sunt multe lumi care se întretaie în artist şi în relaţiile lui cu lumea. Pictorul, poetul, compozitorul (nu includ aici, în mod intenţionat, pe iconar) - tot atâtea locuri unde se varsă ape şi lumini, precum şi noroi, sânge şi vome şi unde, prin tainica metamorfoză dinlăuntrul omului creator rodesc alte şi alte lucruri şi zări... Sunt nenumărate constrângeri, neştiute simţăminte, aspiraţii, întrezăriri, reuşite şi ratări... Iar printre acestea toate, artistul zămisleşte, cel puţin în planul meşteşugului ori al produsului finit, obiectivat, al activităţii creatoare (care şi acesta, la rândul lui, rămâne doar un factor al întâlnirii estetice, dintre artist-operă-public), în cadrele prefigurate deja înaintea lui de către predecesori. Saltul la un nou nivel artistic sau la altă modalitate de fiinţare artistică presupune un travaliu adeseori uriaş în care omul creator se confruntă, fertil, cu predecesorii lui, cu aceleaşi tendinţe omeneşti pe care le-au avut şi ei şi pe care le-au concretizat aşa cum se poate constata din istoria artei.
Am văzut o serie de comparaţii între pictori pe mai multe criterii. Nu ştiu cât de relevante sunt, chiar dacă omul care făcea comparaţia era, printre alţii, Salvadore Dali. Dar criteriile sunt comune, cu toţii au dat examen la aceleaşi probe. Tehnic, cel puţin. În planul măiestriei de realizare a produsului concret. Iată deci o continuitate între artişti, care poate fi evaluată şi apreciată comparativ, lăsînd loc de planuri cu ierarhii diferite.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Aceasta evolutie in ordine culturala nu are legatura cu modelul ipotetic de evolutie in ordine biologica propus de evolutionism. De fapt, nici in ordinea culturii nu putem vorbi de o lege a evolutionismului. Au fost perioade faste si perioade mai putin faste. Daca as pune fata in fata taurii infatisati in pestera de la Altamira cu taurii infatisati de Picasso, elevul de liceu de nivel mediu ar avea mari dificultati in a deosebi care, cum. Intre opera artistului de Neandertal si opera artistului cubist al secolului al XX-lea nu e loc nici pentru un varf de ac, darmite pentru ditamai teoria evolutiei.

Cazul Altamira este un caz de manual. Un manual al dogmatismului in stiinta si cultura, in care se arata cat de mare poate fi orbirea celor care iau teza apriorica a evolutiei drept un adevar fundamental. Cu alte cuvinte: ce se intampla cand stiinta degenereaza in ideologie ?

La Altamira s-a descoperit cea mai interesanta pestera cu picturi rupestre. Picturi rupestre se descoperisera deja in multe locuri, precum Lascaux.

Totul a inceput in 1879, adica o suta de ani dupa Caderea Bastiliei (republicanii numesc acele crime "Cucerirea Bastiliei"). In 1879 religia evolutionista era bine instalata atat in Anglia, tara de provenienta a Profetului Darwin, cat si in Franta republicana, masona si iluminista, care avea cvasi-monopolul stiintific in privinta paleontologiei.

Atunci, in 1879, un arheolog amator, pe nume Marcellino Sautuola, a descoperit o pestera in preajma localitatii Santader din Spania. Sautuola cunostea bine pesterile franceze cu picturi rupestre, care datau din vremea ultimei glaciatiuni, cand oamenii se retrasesera in pesteri. Sautuola si-a dat seama ca noua pestera descoperita este cu mult anterioara. Dar, dupa cum spune ziaristul Graham Hancock care a studiat enorma opozitie pe care ideologia cu pretentii de stiinta a ridicat-o in fata uluitoarei descoperiri, Sautuola, care a avut incontestabil dreptate in datarea lui, a comis trei erori atunci cand si-a comunicat descoperirea mediilor universitare. Prima era aceea ca era spaniol. A doua era ca a facut descoperirea in Spania. A treia fiind ca era amator.

Pentru nefericitul arheolog amator, epocala descoperire pe care a facut-o la Altamira a insemnat inceputul unui lung calvar, care se va termina numai cu moartea lui, in 1898. Timp de ani de zile, asa-zisii oameni de stiinta francezi au tipat: "impostura!". Timp de ani de zile, cu incrancenare si rea credinta specifica falselor religii, universitarii francezi au continuat sa submineze descoperirea si pe autorul ei. Au fost urmati de universitarii spanioli, care nu doreau sa ii supere pe confratii francezi care isi castigasera preeminenta.

Dar, in afara de orgoliul national si nationalist, care sa fi fost motivul pentru care "oamenii de stiinta" au avut asemenea incrancenare, pe care nu o avusesera, totusi, fata de escroci patenti precum Richard Dawson ? Adevarul e ca picturile de pe peretii grotei erau prea frumoase. Mult mai fin executate decat cele posterioare, de la Lascaux, care pareau contrafaceri moderne ale lor. Avand ca autor pe "omul maimuta", omul epocii Neanderthal, picturile rupestre de la Altamira dovedesc o perfectiune artistica si un grad de stapanire a mestesugului care fac ca dogma evolutiei sa fie pusa in discutie. Si "oamenii de stiinta" au preferat sa nege ceea ce vad, decat sa o puna in discutie. Ziaristul citat scrie: "Daca operele de arta descoperite ar fi fost primitive, deformate, rau executate, nimeni nu ar fi considerat ca sunt in dezacord cu teoria evolutiei. Dar, era vorba de opere rafinate, care puteau fi cu usurinta asimilate unor opere contemporane. Cine putea crede ca asemenea opere au fost concepute si realizate de trogloditi, de oamenii primitivi ai cavernelor, care inca nu descoperisera roata ?"

Pana la urma, primul om de stiinta cu greutate in lumea universitara care a recunoscut autenticitatea descoperiririi a fost Henri Breuil. Preot catolic si paleontolog de anvergura mondiala, ca si Teilhard de Chardin, Breuil a primit supranumele de "Papa preistoriei". Chiar si Breuil a recunoscut cumva din varful buzelor, acest lucru nereusind sa il faca sa puna in discutie credinta sa evolutionista.

Sa admiram, impreuna, arta Omului Cavernelor. Mult mai multe imagini se pot gasi pe net.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Pe mine, unul, ma cuprinde un fior metafizic. Parameci, porifere, meduze s-au succedat in mine, pana cand m-am alcatuit, incovrigat si gasteropodal. Vertebrarea a venit dupa aceea si, macar o secunda, am avut odata aripi. Atunci am prins a ma naste. Si, de atatia ani, am in miezul fiintei mele o succesiune ancestrala care uneste, din veriga in veriga, nimicul anorganic straluminat cu fulgerul atoateincepator. Recapituland Universul, sunt, in acelasi timp, ascarid si scanteie de dumnezeire. Din inceput procariot, chemat sunt la entelehia trairii. Evolutia mea este de la nevazutul microscopic spre nevazutul fara sfarsit si neinserat.

Cum as fi putut sa-mi dau seama, altiminteri, de toate acestea ? Nu-i asa, atunci, ca micile potlogarii ale unui profesor neamt filotim si pedagog se dovedesc a fi fost providentiale ?

Cred ca am nimerit din greseala intr-o zona luminata de intuneric!... Sa fie efectul unui coniac de Teremia Mare? Bine-ar fi!... Cu multa greutate mi l-am procurat si... l-am testat. Adevarul este ca... asta-i adevarul!... Totusi, unde ma ascund cand ma voi... destepta? DACA, ma voi destepta!...
Iertati-ma va rog. Mi-am permis cateva vorbe goale, ca sa fiu in trend!...

[AlinB]

Totusi ma mir ca pe topicul asta nu e nici un evolutionist (ateu) care sa explice cum a fost posibil ca atati eminenti oameni de stiinta sa ia falsurile respective drept dovezi stiintifice si sa le foloseasca atat de mult timp pe post de argumente.

Mai ales ca asta arunca o umbra de intrebare si asupra prezentului, in ce masura ceea ce este argument pentru evolutionism e cercetat cu impartialitate stiintifica si in ce masura este luat prea usor de bun pentru ca se potriveste pe o credinta cvasi-religioasa deja insusita?