De la resemnare la acceptare

Avand in vedere ca acest topic este despre resemnare si acceptare ar fi o idee sa fie adusa in discutie cartea lui Iov. Este mai mult decat potrivita pt aceasta tema. Pe acest topic au comentat multe doamne si domnisoare si as avea o intrebare pt ele, din perspectiva cartii lui Iov.

Pana recent am trecut mereu cu vederea un detaliu din aceasta carte. Dupa cum stim dreptul Iov este lovit pe rand de o serie de nenorociri, una dintre ele fiind de-a dreptul cumplita: moartea copiilor sai intr-o singura zi. Cu toate acestea sotia lui Iov nu apare in descriere la acest moment, care ar fi terminat-o pe orice mama. Ea apare in descriere, cedand durerii, abia in clipa cand insasi Iov este lovit de o boala cumplita. De ce apare tocmai la acel moment? A fost acel moment punctul culminant al suferintei ei cand a cedat? De ce nu a cedat cand i-au murit toti copii, clipa in care, sa recunoastem, orice mama ar fi la marginea prapastiei? Am citit recent o explicatie a unei cercetatoare biblice pe aceasta tema care motiva asa momentul revoltei ei:

,,Atat timp cat sotia lui Iov a putut lua parte la suferintele sale, ea le-a suportat brav, dar indata ce Iov patrunde intr-un nou cuptor al suferintei, in care ea nu mai are acces, curajul o paraseste. Pentru ea singura tragedie pe care nu o poate suporta este cea pe care nu are voie s-o imparta cu sotul ei".

Cum vedeti aceasta opinie?

[Ioan_Cezar]

Mulţumesc, frate!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Avand in vedere ca acest topic este despre resemnare si acceptare ar fi o idee sa fie adusa in discutie cartea lui Iov.

În urmă cu mulţi ani, pe când mai credeam cu tărie că pot fi cuiva de folos sub soare, am cunoscut un tânăr (de data aceasta suferinţa era trăită de un bărbat, nu de o femeie) foarte bolnav. Soţia îl părăsise - adulter şi toate celelalte. Omul era atât de nenorocit şi suferinţa atât de cumplită încât, îmi amintesc cu mirare şi acum, însuşi doctorul lui psihiatru, unul dintre puţinii experţi din Obregia în materie de sinucideri/suicid m-a sunat şi m-a rugat să îl preiau pe V., doar-doar s-o întâmpla vreo minune cu el. Nu răspundea la tratament, durerea omului nu ceda în ciuda medicaţiei intense, puternice, poate prea puternice... Iar pacientul nu mai putea să îndure suferinţa şi dădea semnele acelea, specifice... Doctorul, îmi amintesc, mi-a zis: "Îmi e milă de el şi nu ştiu ce să mai fac... Poate ai tu vreo idee că de şocuri electrice nu vreau să aud..."
Tânăr şi entuziast m-am apucat să fac ce ştiam eu mai bine - să ascult şi să vorbesc, să vorbesc ca o moară stricată, cum bine a remarcat un prieten, cândva. Dar durerea nu ceda... Omul acela arăta îngrozitor, rămăsese piele şi os, era desfigurat. Vă asigur că nu vreţi să vedeţi un chip omenesc cuprins de o asemenea suferinţă.
Nemaiştiind ce să fac, mi-am amintit că în copilărie auzisem de la mama de un sfânt sau cam aşa ceva, unul Iov...:) Adeseori, îngrozită de nebuniile mele, mama se tânguia: "O să ajung ca Iov pe gunoi din pricina năzdrăvăniei tale!..." îmi zicea deseori biata mama...
Cum eu nu ştiam pe atunci decât o carte cu sfinţi, am făcut rost de o Biblie, de la nişte cunoscuţi (evanghelişti) şi l-am căutat pe bunul Iov. N-am citit prea mult, scria atât de mic în Biblia aceea de buzunar, încât am amânat lectura pentru a doua zi când urma să îl întâlnesc pe V.
Am citit... Am citit împreună, alternativ, capitol cu capitol... Citeam şi ne opream, el să plângă, eu să meditez sau...invers. A durat câteva zile până am terminat lectura. Iar la sfârşit, cu oarece mirare, V. mi-a spus simplu: "Am înţeles! Acum ştiu ce să fac." Şi a fost externat, ameliorat.
Ce-o fi înţeles V. eu nu ştiu prea bine. Se pare că totuşi a resemnificat evenimentul printr-o prismă nouă... L-am întâlnitdupă vreo doi ani, se recăsătorise şi avea o afacere despre care mi-a vorbit cu multă pasiune. Îşi iertase fosta soţie, avea relaţii bune cu copiii din fosta căsătorie şi aştepta acum un copil cu noua lui soţie...
Pentru mine cartea lui Iov a rămas de atunci un text de referinţă şi un medicament puternic. Nu de puţine ori am căpătat şi eu puţină linişte, cât să trec peste momente foarte grele (pierderi mari de tot felul) şi să pot trăi mai departe.
Cu adevărat ai recomandat o lectură foarte potrivită, Pelerinule!
Uite, o voi reciti şi eu, împreună, poate, cu Gabriela care cred că ar avea multe de descoperit şi multă alinare ar găsi acolo dacă ar citi fie şi câte un capitol pe seară, înainte de culcare...:)

Shakespeare era efectiv fascinat de cartea lui Iov, se spune ca o studia mereu :)