De la resemnare la acceptare

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de alex190

Gabriela, persoana aceea nu va veni niciodata.Daca nu vei gasi tu insati calea catre credinta, te vei simti singura in continuare.Cei din jur au rolul lor bine determinat in viata noastra, insa nu e bine sa asteptam de la ei ceea ce tine de datoria noastra.Si nevointa duhovniceasca continua e pentru cei pragmatici.Romantismul, razvratirea etc. sunt pentru lenesi(ma recunosc si eu aici de multe ori).

Si mai cred ca nu l-ati inteles bine pe domnul Ioan Cezar.Sa stii ca si eu ma simt de multe ori ca si "capra raioasa cu coada pe sus".Sau ma simt ca in povestea "Hainele cele noi ale imparatului", de Hans Christian Andersen.E o stare pe care o recunosc de multe ori si la cei din jur, nu numai la mine.Suntem atat de orgoliosi uneori(fara exceptie, fiecare trecand prin etapele astea), atat de mandri de noi...si atat de ridicoli.E un mecanism psihic compensatoriu, care in copilarie/adolescenta poate isi are rostul lui, insa pe masura ce ne maturizam avem nevoie sa il inlocuim, sa evoluam.La mine, de exemplu, vine dintr-un complex de inferioritate, niste nevoi afective nesatisfacute in copilarie.Pe mine nu m-a deranjat comparatia, ba din contra, ma ajuta sa constientizez si mai bine anumite lucruri si sa avansez un pic.
Pentru ca suntem praf in vant fara Dumnezeu.Nici o relatie, nici o mie de prieteni si nimic altceva nu ne poate ajuta si nu ne poate scapa de singuratate.

Cu prietenie.

Eh, cât am vrut să spun aşa şi tot n-am reuşit...
Mulţumesc, Alex, ai formulat cu limpezime şi, cred eu, luminos şi blând ceea ce eu am strigat atât de chircit, de urât...
Mulţumesc, mulţumesc pentru inspirata reformulare. Domnul să te răsplătească!