Îmi pasă...

[Mihailc]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Ar reieşi, printre altele, că e lucru bun să-i trânteşti omului verde-n faţă ceea ce crezi despre el, "adevărul" - tocmai ca exprimare a faptului că îţi pasă la modul curat, "sincer", "autentic" de el. Hîm...
Eu unul nu am motive să mă încred în acest mod de a arăta că îţi pasă. Am văzut prea multe cazuri de oameni răniţi, striviţi chiar de grosolănia şi nesimţirea patologice ale interlocutorilor lor care jucau rolul de "binevoitori autentici". În fond, buldozere agresive care nu îşi pot îndrepta lucrarea pe propriul ogor către blândeţe şi pricepere în relaţia cu semenii. Asta presupunînd şi informare sistematică (studiu, căutarea de a înţelege, exerciţiu etc.).

Apreciez comentariul tău, dar te rog să asamblezi fragmentul înapoi în contextul său, ca să-l înţelegi mai aproape de ceea ce vrea să spună. În niciun caz că opţiunea corectă ar fi contrariul, o altă formă de abuz şi anume sinceritatea agresivă şi sufocantă. Dacă n-a fost înţeles corect paragraful cu pricina, de vină e probabil stângăcia mea în a schiţa portretul robot al veritabilului manipulator al cărui prototip metafizic este Vrăjmaşul în-fiinţării oricărui bine, cât de mic.

Dozajul potrivit al adevărului, cred eu, se stabileşte conform situaţiei "ipostatice". Prescripţiile generale au şi aici, ca întotdeauna în relaţiile dintre persoane, valoare de reper ideal, aşa cum e inclusiv canonul în Biserică. Însă adevărul nu poate lipsi niciodată, chiar dacă se mai întâmplă să şi doară puţin.

Întra-adevăr Gibrain arată o cale a înţelepciunii înalte când spune prin gura "Profetului" său "lăsaţi loc vânturilor Raiului să danseze între voi", adică adierilor Duhului libertăţii . Cine-şi găseşte însoţirea potrivită pe o asemenea cale, pe care merg laolaltă împăcate între ele, iubirea emiţătorului şi libertatea receptorului în ambele sensuri, nu mai are de ce să propună dileme tâmpite pe forum, aşa cum fac eu pe topicul de faţă.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte...

Câteva asocieri de suprafaţă care ar putea fi corelative cu atitudinea de compasiune/bunăvoinţă pe care le văd cuprinse în poziţia "îmi pasă":
- a te opri; a face un popas, chiar dacă drumul tău îţi pare singurul care contează pentru tine în acel moment;
- a te reorienta, fie şi pentru o clipă;
- a renunţa la etichetare şi încadrări "mintoase", pentru a afla concret despre ce-i vorba cu semenul tău (aici îmi amintesc de o scenă cu o tânără care ţipa, minute în şir, şi nimeni nu s-a oprit din preocupările personale pentru a întreba, măcar, despre ce-i vorba...; toată lumea "ştia" deja despre ce-i vorba, cazul fusese clasat înainte să fie cercetat);
- a jertfi un scop, o şansă, o oportunitate, un ceva preţios pentru tine atunci când întâlneşti pe aproapele; a petrece împreună cu el un fapt al vieţii tale (şi a lui) în ciuda "importanţei" treburilor (şi persoanei) tale;
- a te decentra de pe poziţia ta de soare şi beneficiar al vieţii tale;
- a împărtăşi;
- a rămâne în ...celălalt, pentru a forma o tovărăşie;
- a te deschide la schimb, cu simţământul că nu ştii dacă dai sau dacă primeşti; taina relaţiei...;
- a face contact în condiţiile unei receptivităţi noncritice (în orice caz, binevoitoare) cu alter;
- a făptui procesul de deschidere şi schimb, asumîndu-ţi riscuri;
- a da mai departe ceea ce ai primit şi crezi că merită dăruit (în baza experienţei valoroase cu acel dar);
- a pune în comun.

"Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzîndu-l, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungînd în acel loc şi, văzînd, a trecut pe alături.
Iar un samarinean, mergînd pe cale, a venit la el şi, văzîndu-l..." ( Lc 10, 31-37)

Unul vede şi trece mai departe. Altul vine, mai întâi (adică se angajează într-o relaţie de apropiere) şi abia apoi vede...

[sophia]

În prealabil postat de Mihailc

Ce credeţi, cum e mai rău?

Să nu-ţi pese de nimeni şi de nimic, trecând prin viaţă ca un iceberg plimbat de curenţii veacului încoace şi încolo?

sau

Să-ţi pese chiar şi atunci când faptul de a-ţi păsa este întâmpinat cu mare nepăsare?

Merită să ne pese de cineva?
Merităm să-i pese cuiva de noi?

Am vazut aici diverse definitii si opinii chiar foarte ciudate si contradictorii.

Pentru mine a-ti pasa de ceva sau cineva (este un verb care nu sta asa de singur), inseamna sa ai/sa arati un anumit interes pentru ceva/sau cineva.
In general el arata un sentiment, o traire a omului, o compasiune.

Poate sa-ti pese de ceva sau cineva in urma unei influente negative sau pozitive. Adica iti pasa ca lucrul sau persoana face un rau, sau dimpotriva te misca (iata si sinonimul) pentru ca este pozitiv.

Pasarea asta (si nepasarea pana la urma) este legata de o sensibilitate (mai mare) a omului.
Sunt oameni carora le pasa mult de orice si altora care nu le pasa. Asa sunt construiti de la natura, sau sunt antrenati de-a lungul vietii.

Din experienta personala as spune ca idealul este undeva la mijloc.
Nici sa fii prea "pasator" nu este bine pentru ca te afecteaza si psihic si fizic (daca rezultatul inseamna sa te implici), te distruge.
Dar nici sa treci prin viata ca ice-bergul/piatra nu este normal si bine. Sentimentele au si ele rostul lor.
Si mai ales traim intr-o societate si nu singuri in varf de munte.

Da, vad si eu azi ca multi carora le pasa si actioneaza sunt intampinati de multe ori cu...nepasare. Nu stiu de ce. Sunt oamenii asa, sunt si imprejurari care ii schimba si ii face sa nu le mai pese (nu mai gasesc puterea de nici un fel spre a le pasa).

Asa cum spunea Sophia de foarte multe ori oamenii care incearca sa ajute sunt tratati cu indiferenta sau chiar cu rautate. Cum spunea un cinic nici o fapta buna nu ramane nepedepsita de oameni. In consecinta se intimpla ca dorinta de a ajuta sa fie cumva secata, omul se incovoaie in tristetea nu de a nu fi rasplatit ci de cruntul paradox de a fi lovit cand incerca sa ajute. Odata cineva, un om cu experienta de viata, i-a spus bunicului meu: ,,Vezi sa nu cunosti ziua cand cel pe care il ajuti te va uri pt ca tu ai putut ce el nu putea". A cunoscut-o si nu uitat-o niciodata. A putut sa ierte dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Asa cum spunea Sophia de foarte multe ori oamenii care incearca sa ajute sunt tratati cu indiferenta sau chiar cu rautate.

Cum spunea un cinic nici o fapta buna nu ramane nepedepsita de oameni. In consecinta se intimpla ca dorinta de a ajuta sa fie cumva secata, omul se incovoaie in tristetea nu de a nu fi rasplatit ci de cruntul paradox de a fi lovit cand incerca sa ajute. Odata cineva, un om cu experienta de viata, i-a spus bunicului meu: ,,Vezi sa nu cunosti ziua cand cel pe care il ajuti te va uri pt ca tu ai putut ce el nu putea". A cunoscut-o si nu uitat-o niciodata. A putut sa ierte dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui.

Aceasta nu inseamna sa descurajam.

Chiar daca o lume intreaga s-ar intoarce impotriva noastra, dragostea dinlauntru este mai puternica, izvorul iertarii nu seaca niciodata.

[florin.oltean75]

"Ca pe tine insuti"


De ce sa ne pese de ceilalti?

Pe ceilalti ii percepem distorsionat - in sensul ca "ceilalti" par a fi complet diferiti si separati de noi insine.

Pentru a corecta aceasta vedere defectuoasa avem nevoie de niste ochelari.

Ochelarii ratiunii.

Daca Dumnezeu ne-a creat dupa chipul si asemanarea Lui inseamna ca intre toti oamenii exista o inrudire de esenta.

Aceasta inseamna ca fiecare se regaseste in fiecare.

Cu alte cuvinte, ceilalti sunt "eu" - dar putin modificat morfologic, aflat in diferite ipostaze de dezvoltare, cu anumite calitati si imperfectiuni.

Daca acest rationament nu ne ajuta foarte mult sa-i simtim pe ceilalti ca pe noi insine, ne putem folosi de imaginatie intr-un mod corect.

Ne imaginam toti oamenii a avea propria noastra infatisare - cu care ne identificam eul nostru actual.

Acest exercitiu ne ajuta sa ne recunoastem mai usor in ceilalti.

Sa curgem afectuos in ceilalti.

Parintii experimenteaza cu usurinta aceasta revarsare spontana de afectiune catre proprii lor copii. Copilul este o reflectare a parintelui.

Insa, daca dorim sa ne asemanam Lui Dumnezeu, sa ascultam "porunca" Lui, din noi ar trebui sa curga rauri de dragoste spre toata faptura, fara sa facem diferente.

La sugestia duhovnicului meu, m-am apucat sa recitesc ,,Scara'' de Ioan Damaschin, aflata in volumul IX al Filocaliei. De data asta, cu creionul in mana si cu foaia de scris. Este o carte foarte realista care ne arata cat ne pasa de noi insine si de mantuirea noastra.

Mantuirea mea are nevoie de binecuvantarea aproapelui meu. Exista o manastire in care cei ce-si barfeau aproapele erau inchisi intr-un fel de anexa, un fel de inchisoare in care, constientizandu-si pacatele, se pocaiau cu adevarat. Ca exercitiu duhovnicesc, ne este recomandat sa ne gandim la acea inchisoare. Plangerea pacatelor, pocainta continua, gandul ca mereu ii suntem datori lui Dumnezeu ne ajuta sa ne privim altfel aproapele si ispitele care ne vin prin el. Daca nu-mi pasa de mantuirea mea, nu am cum sa ma implic afectiv corect, in relatia cu aproapele. Fie idolatrizez, fie dispretuiesc, fie, Doamne fereste, manipulez.

Daca imi pasa de mantuirea mea, atunci stiu ca Iisus S-a rastignit si pentru mine si pentru aproapele meu pentru care incerc diferite sentimente, in functie de starea mea duhovniceasca interioara si de duritatea ispitei pentru care sunt pregatita sau nu, de starea mea de pocainta etc. Daca eu ma simt alaturi de cei inchisi pentru ca-si barfeau aproapele, atunci ispita venita din partea fratelui mi se pare mai mica si il pot ierta mai usor, ba chiar ma pot ruga pentru el sau pot gasi un cuvant de folos, ca sa arat ca-mi pasa de rana lui duhovniceasca. Daca sunt mandra si trufasa, atunci am iesit singura pe drumul nepasarii, al egoismului.

Asadar, nu poate sa-mi pese cu adevarat de altcineva, daca nu-mi pasa de mantuirea mea, caci modul in care ma raportez la aproapele are implicatii directe asupra mantuirii mele. Pot sa-l mint ori sa-l manipulez pe aproapele, dar nu si pe Dumnezeu care mi-a lasat poruncile evanghelice dupa care ma va judeca. Astfel, castigarea virtutilor crestinesti ( smerenia, milostenia, curăţia, cumpătarea, indelunga-răbdare, blândeţea, hărnicia) reprezinta un semn ca ne pasa si de noi si de aproapele intr-un mod placut lui Dumnezeu.

[Monnis]

În prealabil postat de antoniap

Asadar, nu poate sa-mi pese cu adevarat de altcineva, daca nu-mi pasa de mantuirea mea, caci modul in care ma raportez la aproapele are implicatii directe asupra mantuirii mele. Pot sa-l mint ori sa-l manipulez pe aproapele, dar nu si pe Dumnezeu care mi-a lasat poruncile evanghelice dupa care ma va judeca. Astfel, castigarea virtutilor crestinesti ( smerenia, milostenia, curăţia, cumpătarea, indelunga-răbdare, blândeţea, hărnicia) reprezinta un semn ca ne pasa si de noi si de aproapele intr-un mod placut lui Dumnezeu.

Foarte frumos, Antonia, vă mulţumesc, parcă aţi scris special pentru mine!

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Odata cineva, un om cu experienta de viata, i-a spus bunicului meu: ,,Vezi sa nu cunosti ziua cand cel pe care il ajuti te va uri pt ca tu ai putut ce el nu putea". A cunoscut-o si nu uitat-o niciodata. A putut sa ierte dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui.

...Sfanta nepasare!... Cata smerenie si truda si rugaciune curata ascunzi in puterea ta de discernere?... Ratiunea noastra, mereu... de veghe, ne ridica obstacole din ce in ce mai mari, astfel incat, tu, biata sfanta nepasare, ramai atat de stearsa, iar noi trecem toti pe langa tine fara sa te luam in seama, desi tu esti tinta directiei noastre!... Ce ironie trista!... Iata: "A putut sa ierte, dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui! Sfanta nepasare, nu tu te ascunzi de noi, ci noi ne prefacem ca... nu te vedem!...

"O singura zi de ar trai omul pe pamant si tot ar pacatui!" Prin ce? Prin pasare sau nepasare! De cele mai multe ori nu ne pasa. Alegem sa fim egoisti in toate deciziile noastre pe care n-am sa le enumar, fiind infinite!!! Dar mai ales... mai ales (frate Igor, mai mult decat celorlalti de pe forum, aceasta aluzie iti este adresata tie in mod deosebit), noi vrem sa ne pese. Dar nu oricum, ci... mai mult. Mie nu-mi ajunge smerenia lui Dumnezeu; eu vreau sa fiu... mai smerit!!! (Ooops!) Eu am invatat cum se face "albitura", deci STIU! De aceea vreau sa fiu... si mai alb! (sic) Dar ce spun eu si mai alb... Cel mai alb! Pentru ca mie imi pasa cel mai mult!!! Ei, aici Sfanta nepasare cade in dizgratie, iar cel ce se lafaie in voie, este vrajmasul care face din straduinta noastra un butoi spart in care caram apa cu nemiluita, dar care se incapataneaza sa ramana gol!
...Sfanta nepasare, de ce ne pasa cand ne pasa si de ce celora de care ne pasa, raman... nepasatori?
Sfanta nepasare, carei legi sa ne supunem, ca sa constientizam in mod real cand sa ne pese si cand nu?
Sfanta nepasare, cati dintre noi te cauta cu disperare, si poate chiar sunt incredintati ca... te-au aflat, cand de fapt tu ramai inca ascunsa, ca si cum ar fi un joc de copil?
Sfanta nepasare, daca cunosti sufletul si stradania fiecaruia dintre noi, arta-te in toata lumina ta, ca sa te cunoastem si sa devenim prieteni de nedespartit!

[florin.oltean75]

Sfanta nepasare

Din punctul meu de vedere, "Sfanta nepasare" este spatiul apofatic care se deschide in toate, atunci cand vederea noastra le investigheaza adancul.

Dragostea apare atunci cand mintea noastra concepe o "identitate".

Cand mintea realizeaza o identitate apare un foc intelegator in inima.

La sfinti, acest foc este intotdeauna in natura dragostei.

Toate identitatile sunt privite cu dragoste.

Iar aceasta dragoste este curata pentru ca ea se extinde apofatic in fiecare identitate.

Aceasta componenta apofatica a perceptiei este o slobozenie nespusa.

Sfintii nu sunt prinsi in "identitate" nu intra in coliziune cu aceasta. Ci se pot odihni liber in infinitatea adancului ei.

Aceasta patrundere eliberata de coliziune este Sfanta nepasare.

"Sfanta", pentru ca ea dezleaga sufletul.

"El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă"

Dragostea si Sfanta nepasare nu se afla in contradictie ci intr-un perfect echilibru, intr-o patrundere armonioasa - unde nu stii care este una si care este alta.