Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Scrii că uneori te preocupă gândul cum Luceafărul, din înger de lumină, s-a preschimbat în satana. Ştii şi singur că din mândrie. Ţine minte, însă, că acum trebuie să te ţii mai cu tărie de rugăciune şi să nu te laşi pradă nici unui fel de gând, nici cugetelor ce vin din altă parte, chiar dacă ţi-ar părea că sunt bune.
Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

[cristiboss56]

Încetează, creştine, a călca Legea şi a necinsti pe Dumnezeu. Încetează să trăieşti după obiceiurile păgânilor, pentru ca, după ce te vei duce dincolo, să nu afli strâmtorare şi necinste. Voieşti să auzi cum a poruncit Stăpânul să umble şi să salte creştinul? Ascultă: „Fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează”. Acesta este întâiul praznic al creştinilor. Şi iarăşi: „Nevoiţi-vă a intra pe calea cea strâmtă”. Şi iarăşi: „Amin zic vouă, că veţi plânge şi vă veţi tângui, iară lumea se va bucura, iar voi vă veţi întrista”. Şi iarăşi zice: „Să nu vă înălţaţi, că acestea toate neamurile păgânilor le fac, deci să nu vă asemănaţi lor”.
Voieşti să auzi şi faptele şi săltările Proorocului David? Iată ce zice: „Plângând şi închinându-mă, umblam şi am acoperit cu post sufletul meu şi cu sac m-am îmbrăcat şi s-au făcut mie lacrimile mele pâine, ziua şi noaptea. Şi cenuşă ca pâine am mâncat. Şi băutura mea cu plângere am amestecat”. Şi iarăşi zice: „Spăla-voi în toate nopţile patul meu şi aşternutul meu cu lacrimile mele îl voi uda”. Și iarăşi: „Ochii mei totdeauna către Domnul”. Şi iarăşi: „De de la toată calea cea rea am oprit picioarele mele”. Ai auzit cum a dănţuit Dav*id? Aşadar şi tu, creştine, dănţuieşte.
Voieşti să auzi şi praznicele şi odihna şi desfătarea fericitului Pavel? Veniţi să auzim, fraţilor, cum ne îndeamnă pe noi şi ne roagă, zicând: „Următori mie făceţi-vă, fraţilor”, căci pe mulţi aud zicând: „Eu pe Apostol îl ascult şi, cum a învăţat el, aşa fac”. Vezi ce zici, să nu minţi. Că, de vei grăi adevărul, fericit vei fi şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Însă, eu mă tem ca nu cumva să te afli mincinos, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor şi toţi s-au abătut.
Urmează-l pe Pavel, creştine, acela ce zice că toate câte spune Apostolul să le primeşti şi să le faci. Că cei care sunt următori lui Pavel se vor pleca lui, precum zice cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan: „Noi de la Dumnezeu suntem. Cela ce cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă pe noi. Care nu este de la Dumnezeu nu ne ascultă pe noi”.
Veniţi dar, următorii lui Pavel şi următorii lui Hristos, să auzim ce strigă Pavel că, iată, ne îndeamnă zicând: „Următori mie faceţi-vă, fraţilor, precum şi eu lui Hristos”. Spune, fericite Pavele, în ce chip poate cineva să se facă următor ţie? Pune, aici, de faţă, învăţătura ta. Căci toţi cunoaştem că tu fericit eşti şi împărățeşti cu Hristos, în vecii cei nesfârşiţi. Spune-ne nouă, cum te-ai nevoit si te-ai învrednicit slavei aceleia? Spune-ne nouă, ca şi noi să urmăm ţie, ca să ne învrednicim, împreună cu tine, veşnicelor bunătăţi. De ai dănțuit, să dănțuim și noi, de ai plâns, să plângem şi noi, de ai postit, să postim şi noi. Pe toate ale credinţei, câte ai lucrat, ni le spune şi le vom face. Spune-ne nouă, Pavele, cum se cade să petreacă creştinii. Răspunde Pavel şi zice: „Aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi de slava lui Dumnezeu. Lepădând minciuna, grăiţi adevărul. Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă”. (Sfântul Efrem Sirul)

[cristiboss56]

Precum pomii care des se răsădesc nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, tot aşa, şi pe obiceiurile cele rele şi deprinderile păcatului, mărturisirea cea deasă nu le lasă să prindă rădăcină adâncă în inima celui ce des se mărturiseşte, sau, mai bine să zic, precum un pom bătrân şi mare nu poate fi tăiat numai cu o sigură lovitură, tot aşa, şi pe un vechi obicei sau deprindere a păcatului, numai o durere a inimii – şi aceasta poate nu în chip desăvârşit – ce a arătat cel ce se pocăieşte la mărturisire nu poate să o dezrădăcineze şi să o şteargă desăvârşit, măcar deşi s-a iertat păcatul lui prin rugăciunea cea de iertăciune a duhovnicului său.
Cel ce des se mărturiseşte are mare lesnire în a cerceta cu de-amănuntul conştiinţa sa şi a afla numărul păcatelor sale, de vreme ce, uşurându-se des de mulţimea păcatelor sale cu deasa mărturisire, ele rămân întotdeauna mai puţine. Pentru aceasta şi mai cu lesnire le poate afla şi a-şi aduce aminte de dânsele, iar cel ce nu des se mărturiseşte, pentru multă mulţimea păcatelor ce se adună la dânsul, nici cu de-amănuntul nu poate să le afle, nici să-şi aducă aminte de dânsele, ci uită de multe ori multe şi grele păcate ale sale, care, rămânând nemărturisite, de aici rămân şi neiertate. Pentru aceea, Diavolul are să i le aducă lui aminte în ceasul morţii lui şi atât de tare va să-l strâmtoreze, încât să verse pentru dânsele o sudoare aducătoare de moarte şi să plângă fălosul, dar însă fără de niciun folos, pentru a atunci nu mai poate să le mărturisească.
Mărturisirea cea deasă pricinuieşte şi acest folos de pe urmă: fiindcă opreşte şi înfrânează pe oameni de la păcat; că cel ce des se mărturiseşte, când îşi va aduce aminte cum că după puţin are să se mărturisească, deşi [poate] va fi avut scop ca să păcătuiască, se opreşte, socotind ruşinea ce are să ia când se va mărturisi şi mustrarea ce va să audă de la duhovnic.
Sfântul Grigorie Dascălul

[cristiboss56]

Întemeindu-se pe bogata sa experienţă pastorală şi medicală, mitropolitul Antonie al Surojului afirmă: „...Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinţii lor şi de la înaintaşii cei mai apropiaţi) caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate... Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită, eliberată de acea „problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dostoievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu.
Şi eu am întâlnit oameni care-mi spuneau: „Am cutare sau cutare ispită, apare în mine cutare sau cutare problemă. De unde şi până unde?”. Şi, „săpând” în trecutul lor, reuşeam să găsesc de câteva ori la strămoşii şi la părinţii lui aceeaşi problemă nerezolvată. Problema apărea în faţa acelui om, care o rezolva tocmai fiindcă ştia că e un lucru moştenit şi că, rezolvând-o el, o rezolvă pentru bunica sa, pentru bunicul său, pentru străbunicul său şi pentru părinţii săi.
Un cunoscut păstor contemporan formulează legea eredităţii duhovniceşti: „Copilul primeşte de la părinţi doar acel potenţial al energiilor dumnezeieşti pe care îl aveau părinţii lui în momentul când l-au zămislit”. Acest fenomen explică de ce părinţii le transmit copiilor lipsa de har, viciile şi apucăturile dăunătoare de care nu s-au putut elibera în timpul vieţii lor de până atunci. În egală măsură se moştenesc şi virtuţile câştigate, „potenţialul energiilor dumnezeieşti harice”.
Părinţii sunt strâns legaţi de copii prin legături nevăzute, duhovnicesc-morale. Sufletele îşi împărtăşesc valorile şi sensurile pe care şi le-au însuşit. În popor se spune: „Suflet pe suflet vesteşte”. Comunicarea inimilor se săvârşeşte ca întrepătrundere şi cunoaştere intuitivă, adesea inconştientă. De la strămoşi la urmaşi, ca de la donatorii de sânge la pacienţi, se face o „transfuzie” constantă de energie duhovnicească.
Această legătură aminteşte oarecum de legea vaselor comunicante: nivelul apei din acestea este egal, oricât de mult s-ar turna ori s-ar scoate dintr-unul singur. „Fluidul” de care este plin „rezervorul” părintesc se transferă în sufletul copilului. Tocmai de acolo ia fiul sau fiica multe din elementele creşterii şi dezvoltării organismului său, formării personalităţii sale. Se transmit şi urmările păcatului, şi roadele harului. Iar înrâurirea tatălui are aceeaşi însemnătate cu cea a mamei.
Această interacţiune nu încetează niciodată, deşi îşi schimbă formele şi intensitatea. Probabil că ea nu depinde de timp şi spaţiu – cel puţin, nu dispare după moartea fizică a părinţilor sau copiilor.

K. V. Zorin

[cristiboss56]

Cum puteţi să nu postiţi cu toate că postiţi? Când vă abţineţi de la mâncăruri, dar nu vă abţineţi de la păcate.




A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decât acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. După cum, când posteaţi vă spuneam că puteţi posti, dar să nu postiţi, tot aşa şi acum vă spun că puteţi să nu postiţi, şi totuşi să postiţi. Poate că vi se par o enigmă cuvintele mele. Dar vă voi da dezlegarea enigmei.
Cum puteţi să nu postiţi cu toate că postiţi? Când vă abţineţi de la mâncăruri, dar nu vă abţineţi de la păcate.
Şi cum puteţi să postiţi cu toate că nu postiţi? Când vă înfruptaţi cu mâncăruri, dar nu gustaţi din păcat. Acest post e mai bun decât acela. Dar nu numai mai bun, ci şi mai uşor. Pe vremea postului mulţi spuneau că nu pot posti din pricina slăbiciunii trupului.
Sfântul Ioan Gură de Aur

[cristiboss56]

Orice suflet care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască și Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria și pacea vor fi în suflet; și nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul Însuți dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale.
Cuviosul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

Dacă vrei să te izbăveşti de întristare, nu te lega cu inima de nimeni şi de nimic. Întristarea provine din legarea şi lipirea de lucrurile văzute.
Orice păcat în afară de hula împotriva Duhului Sfânt este iertat de Dumnezeu dacă te pocăieşti. Hula împotriva Duhului Sfânt o săvârşeşte omul care crede în Dumnezeu şi ştie că nu trebuie să facă răul, dar îl face în mod conştient - deoarece în sufletul unui astfel de om se găseşte aşa o răutate, încât nu este în stare să se îndrepteze către Dumnezeu cu pocăinţă, precum ateii noştri, de exemplu. Iar Apostolul Pavel, care până la convertirea sa îi prigonea pe creştini, după ce s-a convertit şi s-a pocăit din tot sufletul, a primit iertare şi s-a făcut cel mai râvnitor propovăduitor al învăţăturii lui Hristos. Şi Apostolul Petru, după ce s-a lepădat, s-a pocăit şi Domnul l-a iertat. (Sfântul Nicon de la Optina)