Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

„După ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu” (Gal. 4, 9) „Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează când Însuși Dumnezeu Se face cunoscut omului” (G. Mantzaridis, Viața duhovnicească ortodoxă, p. 30, Tesalonic, 1986)
Omul dintotdeauna, de la începutul istoriei sale caută să găsească comoara duhovnicească și încearcă să umple golul pe care l-a creat în sufletul lui pierderea Raiului. Îi lipsește suflarea de viață a lui Dumnezeu, harul Preasfântului Duh pe care l-a primit de la Dumnezeu la creația lui și pe care l-a pierdut odată cu căderea celor întâi zidiți. Această căutare a comuniunii pierdute cu Dumnezeu este ceea ce l-a condus pe om la creația diferitelor religii. Unele dintre aceste religii nu reușesc să depășească lumea materială, făpturile și slujesc făpturii în locul Făcătorului, sunt adică idololatre. Altele reușesc să-L conceapă pe Dumnezeu ca existență duhovnicească, transcendentală și neapropiată, rămânând însă departe de adevărata cunoaștere a Lui și fără ca vreodată să poată găsi în realitate un contact personal cu El. Și altele se mișcă în diferite zone intermediare cu variate forme de expresie.
Dar omul este plăsmuit ca chip al lui Dumnezeu, este persoană și numai într-o relație – comuniune personală cu Plăsmuitorul lui poate să fie satisfăcut. Acest lucru nu era cu putință să fie dobândit numai prin strădania omenească. De aceea Iubitorul de oameni Dumnezeu S-a smerit pe Sine și a venit El însuși la făptura Sa și S-a făcut om desăvârșit. Dumnezeu desăvârșit a devenit Dumnezeu-Om. Și rămâne Dumnezeu neapropiat, nevăzut și necuprins și în același timp apropiat, dându-ne posibilitatea să Îl cunoaștem și să venim în comuniune personală cu El. Aceasta este o taină care depășește mintea noastră și, în același timp, este o realitate pe care o simțim în toată existența noastră. Și simțim că ne odihnește cu adevărat și ne împlinește așteptările omenești și căutările de veacuri. Aceasta este Taina Bisericii, Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, locul adevăratei, realei, autenticei vrednicii a omului.
Biserica nu este o religie alături de altele, fie și una mai bună decât altele, ba încă nu este o strădanie omenească, nu este rezultatul unei inițiative omenești, este ceva cu totul diferit, unic în istoria omenească. Este descoperirea lui Dumnezeu, arătarea luiDumnezeu Însuși. Este spațiul unde se înfăptuiește unirea din nou a oamenilor cu Dumnezeu, unde se dă răspunsul pozitiv invitației lui Dumnezeu pentru mântuire. Astfel, în timp ce toate celelalte religii au ca trăsătură caracteristică comună faptul că sunt încercări omenești de a-L ajunge pe Dumnezeu, Biserica este pogorârea și înomenirea lui Dumnezeu, ca să-l facă pe om dumnezeu prin harul Lui. De aceea Biserica ortodoxă nu înfruntă religiile și ereziile cu intoleranță și fanatism, ci cu arma adevărului, cu durere și cu dragoste pentru mântuirea omului.
Puterea Bisericii ortodoxe nu este putere și tărie lumească, ci puterea Adevărului. Astfel în Constantinopol astăzi de pildă, sunt veacuri după cucerirea de către o altă cultură și o altă religie, dar cele mai importante monumente rămân Sfânta Biserică a Sfintei Sofia și Sfânta Mănăstire din Chora cu minunatele ei mozaicuri. Fiindcă acestea nu sunt simple creații artistice, ci creații ale Bisericii care cuprind întregul adevăr al Bisericii și viața ei mântuitoare. Ele se oferă neîncetat spre odihnă fiecărui adevărat căutător și arată fără cuvinte și îndeajuns pe adevăratul biruitor.
În societatea noastră de astăzi multinațională, cu cultura apuseană individualistă, egoistă și tehnocrată și printre feluritele religii și erezii, Biserica Ortodoxă, omenește slabă și neputincioasă, rămâne Calea, Adevărul și Viața pentru fiecare om care vrea să fie onest cu el însuși și care însetează după Adevăr.
„Căci am judecat să nu știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos și pe Acesta Răstignit... iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii. Pentru ca credința noastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 2-5).
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

[cristiboss56]

Cînd intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetînd neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gîndul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cît timp te afli înlăuntrul bisericii.
Cu cît trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atît mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.
Gîndurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gîndurile (nu uitaţi că gîndurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atîtea gînduri, încît vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”.
Să nu daţi importanta faptului că după Sfînta Împărtăşanie vă vin multe gînduri urîte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mîine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.
Cînd te tulbura gînduri de frică pentru mîhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte. Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe
Mîndria este urmată la fiecare pas de desfrînare. Aşadar este bine să ne osîndim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducînd cu ei multe osteneli şi izbînzi, dar nu vor să se smerească.
Mintea se luminează atunci cînd se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundîndu-se în cele pămînteşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci cînd sunt numai în gînd. Cînd trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gîndurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfîntul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare!
Să păziţi TĂCEREA cît puteţi de mult. Dar cînd sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărîtaţi sau să vă posomorîţi. Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască în trezvie. Acesta va avea în permanenţă împrăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea. Este cu putinţă să se roage omul care are mintea împrăştiată? Ia aminte! Viaţa cu trezvie şi atenţie înlesneşte rugăciunea şi ne duce aproape de Dumnezeu. Ia aminte la tine însuţi! Tăcerea este o nevoinţă! Cel ce se dă pe sine acestei nevoinţe să se pregătească de mîhniri, pentru că tăcerea nu se dobîndeşte nici repede, nici uşor.
În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetată pomenire a lui Dumnezeu şi a morţii. De noi depinde începerea unei vieţi de atenţie şi trezvie.
Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mîntuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat. Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mîine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mîntuirii”.
Stareţul Varsanufie

[cristiboss56]

Savanţii biologi au căzut pe gânduri în anii '60 ai secolului trecut: „De ce natura a ales pentru om un mod de reproducere atât de incomod şi neproductiv? De ce există două sexe diferite?”. Ei n-au găsit răspunsul, însă acesta e unul singur: „Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia pentru dragoste” - ca oamenii să se completeze şi să se iubească unul pe celălalt. Fără dragoste, omul nu poate fi fericit.
Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.
Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.
Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.
Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!
Pr. Pavel Gumerov

[cristiboss56]

Vrei să agoniseşti smerenie? Împlineşte poruncile evanghelice: odată cu ele, se va sălăşlui în inima ta şi va fi însuşită de către ea sfânta smerenie, adică însuşirile Domnului nostru Iisus Hristos.
Începutul smereniei este sărăcia duhului, mijlocul sporirii în ea este pacea lui Hristos, care covârşeşte orice minte şi înţelegere, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei sunt dragostea lui Hristos.
Smerenia nu se mânie niciodată, nu caută să fie pe placul oamenilor, nu se lasă pradă întristării, de nimic nu se teme.
Oare se poate lăsa pradă întristării cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?
Oare se poate înfricoşa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveşte ca pe un mijloc de mântuire a sa?
Bineplăcuţii lui Dumnezeu au îndrăgit cuvintele tâlharului celui cu bună înţelegere, care a fost răstignit alături de Domnul. În necazurile lor, ei obişnuiau să spună: „cele vrednice de faptele noastre primim: pomeneşte-ne, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 41-42). Ei întâmpină orice necaz recunoscând că sunt vrednici de el (Cuviosul Avva Dorotei, învăţătura a doua).
Sfânta pace le intră în inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mângâierii duhovniceşti şi la patul celui bolnav, şi la cel ce zace în închisoare, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigonit de draci.
Paharul mângâierii este adus de mâna smereniei şi la cel răstignit pe cruce; lumea îi poate aduce numai „oţet amestecat cu fiere” (Matei 27, 34). (Sfântul Ignatie Briancianinov)

[cristiboss56]

Au dreptate cei care nu merg la Biserică, fiindcă așa cum susțin, se smintesc de preoți sau de credincioși sau de procedurile omenești care există în Biserică?
Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de argint și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie slugii Tale.
Așa Doamne dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Triodul, Duminica lăsatului sec de brânză)
Biserica este sfântă fiindcă este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, Care, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, este cu totul fără de păcat. Sfințenia Domnului este aceeași care caracterizează și Biserica. Acest har sfințitor al Domnului este cel care se revarsă și se transmite întregului Trup al Bisericii, tuturor credincioșilor, pe care îi sfințește în funcție, bineînțeles, de râvna și osteneala fiecăruia. Credinciosul care se pocăiește, se mărturisește, lucrează poruncile Bisericii și Sfintele porunci ale Domnului și participă la Sfintele Taine ale Bisericii se sfințește și sfințirea lui se mărește în funcție de cât se dedică lui Dumnezeu.
Nu depinde așadar, cum socotesc unii sfințenia Bisericii de starea virtuoasă sau nu a preotului și a credincioșilor. Nu numai că nu este îngăduit să se intereseze cineva cu curiozitate și să dea o mai mare importanță stării în care se află preotul sau credincioșii decât strălucitei prezențe a Soarelui Dreptății celui înțelegător, ci constituie și o hulă împotriva Duhului Sfânt această disprețuire și micșorare a prezenței covârșitoare a Dumnezeului-Om și preocuparea cu păcatele sau defectele slujitorilor Lui.
Aceleași lucruri sunt valabile și pentru aceia care, pentru faptul că sunt distrași de unele proceduri omenești, în special, cele care țin de iconomie și de pogorăminte – care sunt inevitabile întrucât Biserica petrece în veacul acesta – se smintesc și vorbesc nu numai lucruri neîngăduite sau părtinitoare, ci și hulitoare împotriva Bisericii. Netrupești și liberi de nevoile materiale vom fi în veacul viitor. În această viață Biserica are nevoie și de Sfinte Biserici și de icoane și de sfinte vase, după cum se îngrijește și de frații care se află în situații grele și multe altele. De altminteri, și Domnul avea împreună cu Sfinții Apostoli o casierie pe care o încredințase lui Iuda, care ca un iubitor de arginți reținea bani din ea, cu rezultatul că, fiindcă a rămas nepocăit, a avut cunoscutul sfârșit. Pe cât este de nebunesc și hulitor să extindă cineva iubirea de arginți a lui Iuda asupra celorlalți Apostoli sau chiar și asupra Domnului, la fel de nebunesc și de hulitor este ca cineva să caracterizeze astfel întreaga Biserică, din pricina unora dintre frații noștri, care din nefericire pentru ei, îl imită pe Iuda.
Cel care a fost învrednicit, fie și puțin, să vadă cu ochi duhovnicești vreo rază a Luminii dumnezeiești, să simtă cu simțirea lui duhovnicească frumusețea mai presus de toată frumusețea și strălucirea dumnezeieștii frumuseți și să guste dulceața îmbătătoare a Manei cerești, nu are timp, nu află prilej să judece și să osândească pe ceilalți și mai ales pe preoți, afară numai pe ei înșiși.
Omul care nu a simțit, fie și numai puțin, ceva din aceasta, are nevoie de multă osteaneală și de lucrare duhovnicească și de rugăciuni, ca să poată să treacă de întunecarea lui duhovnicească să vadă adevărat starea lui duhovnicească lăuntrică și să înțeleagă adevărata fire a Bisericii.
„Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați. Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă. Sau cum vei zice fratelui tău, lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău. Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 1-5)
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

[cristiboss56]

Sunt păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte: cele de moarte sunt cele pentru care, dacă nu te vei pocăi şi te va afla moartea, vei merge în iad; iar dacă te vei pocăi, atunci îndată ţi se vor ierta. Se numeşte păcat de moarte pentru că din pricina lui moare sufletul şi poate să învieze doar prin pocăinţă.
Păcatul pentru suflet este aşa cum e rana pentru trup. Sunt răni pe care le putem tămădui, care nu aduc moarte trupului, şi sunt răni de moarte. La fel şi păcatele. Păcatul de moarte omoară sufletul, îl face neputincios de fericirea duhovnicească.
Dacă, de exemplu, am pune un orb într-un loc de unde se deschide o privelişte minunată şi l-am întreba: „Ce privelişte minunată, ce frumuseţe, nu-i aşa?”, atunci el ar răspunde cu siguranţă că nu are ştiinţă de acestea, pentru că nu are ochi, nu vede. Acelaşi lucru se poate spune despre sufletul ucis de păcat, care nu poate simți fericirea veşnică... (Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina)

[cristiboss56]

Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă. În cele ce urmează, voi continua expunerea despre importanţa isihiei şi a isihasmului pentru vindecarea sufletului, a minţii, a inimii şi a raţiunii; nutresc convingerea că isihia şi isihasmul sunt cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice.
Întrucât pierderea liniştii creează mari dificultăţi omului: tensiuni interioare de nesuportat, anxietate, nesiguranţă, şi derivatele acestora – bolile trupeşti şi sufleteşti –, vom examina principala lor cauză, care este anti-isihasmul. Deşartele vânturi anti-isihaste care suflă necontenit asupra lumii moderne, distrugând-o aproape întru totul, bântuie pretutindeni în zilele noastre, reprezentând cauza tulburărilor existenţiale şi funcţionale cu care ne confruntăm la fiecare pas. În timp ce isihia (liniștirea) constituie o metodă psihoterapeutică de vindecare a omului, anti-isihasmul atrage după sine îmbolnăvirea trupului şi a sufletului.
Mitropolit Hierotheos Vlachos