Raspunsuri duhovnicesti +

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Am citit filocaliile si am apreciat profunzimea lor.

Insa, nu am gasit nicio explicatie precisa a "rămânerii fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor” - un aspect esential - chintesenta nepatimirii - a extazului nepatimas.
...........

De aceea am intrebat: Cum putem privi nepatimas la o floare?

Referitor la prima ta afirmaţie, îngăduie-mi Florin să spun că Filocalia (iar nu filocaliile) nu îmi pare o carte de citit, cu sensul de căutat "informaţii". Desigur că se poate şi aşa, dar cred că nu aceasta îi este menirea.
Filocalia este Acasă prin mărturiile şi învăţăturile sfinţilor, este mediul unde sufletul se simte ocrotit şi hrănit, îngrijit şi crescut, mângâiat şi învăţat deopotrivă, în tainică împletire. Din acest mediu, odată (re)găsit, nu se mai pleacă decât prin damblaua fiului risipitor. Aşadar nu "citim filocaliile" şi apoi le evaluăm, fie şi găsindu-le "profunde". Urmînd să trecem la alte lecturi, apoi la alte lecturi .... şi tot aşa, în ...căutarea adevărului...O, eroare a erorilor!
Nu! Odată ce lucrarea harului ne-a adus în Cultura Duhului (iar Filocalia este, fără doar şi poate, ipostază a acestei Culturi), nu avem nici un motiv binecuvântat să mai trăim în afara ei. De fapt, nici nu văd ce ar fi de trăit...
Filocalia nu e muzeu. Nu e carte pe care o citeşti apoi o pui în raft printre alte cărţi... Ci, să fiu iertat că repet, eu cred că este Acasă al sufletului omenesc.
Filocalia nu poate rămâne (doar) obiect de lectură, ci cufundare (prin lepădare de sine) în Duhul, prin deschidere cu disponibilitate mare. Câtă dispoziţie pentru pocăinţă, atâta disponibilitatea pentru imersiunea în oceanul Filocaliei.
Filocalia nu se citeşte cu aceeaşi minte cu care răsfoim revista cutare ori parcurgem buletinul de ştiri. Ci numai cu inima, anume cu o inimă înfrântă şi însetată de Frumos şi Bine, de Adevăr şi Viaţă. De Iubire. Dincolo de orice reviste şi ştiri, ori poate tocmai în ciuda lor...

............
Cum putem privi nepătimaş la o floare?...:)
Am la îndemână o privighetoare.
Am mai povestit că într-o noapte de Paşti, când mă întorceam de la "Înviere", am auzit privighetoarea în parcul de la Unirii şi m-am lăsat furat de cântecul ei. Pe fundalul oferit de participarea la sfânta slujbă, cu tot ce poate însemna aceasta, inclusiv cuvântul Patriarhului de atunci care se afla printre noi, evenimentul a fost parcă din alt tărâm...
M-am aşezat pe o bancă să o pot auzi pe îndelete... Părea aproape, într-un pom oarecare dintre mulţii arbuşti care alcătuiesc parcul Unirii, însă îmi părea că e peste tot şi că poate fi auzită la fel de oriunde... Ascultam şi fremătam discret sub frumuseţea cântecului ei. Asta nu e de povestit, e de auzit, desigur.
Atunci au apărut câţiva băieţi, s-au repezit spre un pom, unde credeau că e privighetoarea, au slobozit nişte vorbe de-ale lor, s-au căţărat, au jupuit pomul etc. Tot spectacolul. Vroiau să prindă privighetoarea, să o aibă, să fie a lor. Doar a lor, proprietate personală.
M-au jefuit şi pe mine, cu acel prilej, nu mă pricep să povestesc cum vine asta dar aşa am simţit...
Privighetoarea a tăcut, cântecul ei nu s-a mai auzit minute bune în centrul oraşului. (Iar eu am avut naivitatea să mă tem că aceia chiar reuşiseră să o prindă!...:))
Am aşteptat ceva vreme apoi am plecat, simţindu-mă şi rănit dar şi îmbogăţit cu un dar tainic, de necuprins. Căutam învăţătura-mustrare pentru mine, întrucât întâmplarea aceea îmi părea oglindă pentru căderile mele... Am primit gândul că unele lucruri sunt de avut iar altele de contemplat. Frumuseţea care ni se oferă în dar nu e pentru a o avea noi, ci pentru a o contempla pe ea. Este ceea ce un colecţionar nu poate înţelege.
Când am păşit dincolo de parc, colţ cu actualul Mac, privighetoarea s-a auzit din nou, prin perdeaua vuietului maşinilor din Centru... Am luat-o ca pe un semn că gândul meu a fost aproape de ţintă...

Cum putem privi nepătimaş o floare? Renunţînd la pornirea posesiunii, preferînd să fim cuprinşi decât să cuprindem... Contemplînd, abandonîndu-ne bucuriei şi mulţumind. Toată Filocalia arată aceasta!
Poate că ar fi nimerit să reiei lectura (fără a o mai părăsi vreodată), întrucât răspunsul se află în tot cuprinsul ei, în tot locul.
Trăind Filocalia, aşa cum ne e dată, răspirînd în părtăşie cu aerul ei, deprindem meşteşugul de a privi nepătimaş nu doar florile, ci toată zidirea. Şi chiar pe Creator Îl privim la fel... îndrăznesc să spun; să fiu iertat.

P.S. Până te urneşti la Filocalia, îţi sugerez să faci o încălzire cu "Colecţionarul" lui John Fowles. Acolo, floarea ori privighetoarea sunt o tânără fată.

[florin.oltean75]

Multa sensibilitate in postarea ta Cezar.

Experientele pe care le impartasesti sunt redate intr-o multitudine de expresii metaforice.

Metafora are puterea sa induca o cognitie speciala, sensuri incarcate de emotie – prin diverse asocieri de fenomene distincte.

(“inima insetata”, “perdea de vuiet”, “oglinda caderilor”…)

Metafora este un procedeu prin care pot fi initiate anumite forme contemplative – patrunse de anumite simtiri-intelesuri
– revelatii derivate din acest tip de formulare conceptuala a experientelor.

Filocalia, rugaciunile, acatistele apeleaza intensiv la aceasta figura de stil.

Chiar daca metafora descopera sensibilitati fine “in mina de aur a inimii” ea este totusi limitata cognitiv,
pentru ca nu descopera esenta fenomenelor pe care le asociaza, “goliciunea lor imaculata”. Teoretic.

Insa aceasta nu inseamna ca ea nu poate fi simtita de anumiti credinciosi in rugaciunile si contemplatiile lor,
fara sa o teoretizeze, fara sa o denumeasca. Altii ii pot spune simplu “nepatimire” – pentru ca este transcensa orice atingere,
chiar si adancul simtirii insasi.
Acestia nu mai au “lipire” nici fata de cele vazute, nici chiar fata de “bunatatile duhovnicesti” izvorate din rugaciunea contemplativa.
Caci mintea lor se odihneste in Adevarul ascuns in cele vazute si nevazute. Se hraneste cu acest Adevar, dincolo de orice impresie sau chip.

Daca omul poate privi corect o bucatica de realitate ( o floare, o faramitura de paine…) atunci,
prin extensie, poate ajunge sa priveasca corect intreaga realitatea - “pe care o primeste in dar, pe care o mosteneste”.

Este un alt sens al expresiei: “Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat.”
“Trupul omului” devine prin extensie tot ceea ce-l inconjoara, o realitate luminata de Adevar,
unde toate atingerile sunt sublimate in puritatea esentei lor.

Miezul patimirii este ascuns in interpretarea gresita a atingerilor. In chipul parerilor.

Nepatimirea nu este nesimtitoare ci profund extatica – extazul se poate manifesta desavarsit, cu putere infinita in matricea puritatii.
Extaz nepatimas in orice atingere, pentru ca este dincolo de atingere.

Nepatimirea nu este nelucratoare ci profund lucratoare, patrunzand totul pe dinlauntru.

Nepatimirea nu este o pierdere a identitatii ci regasirea plenarului ei natural, eliberata de orice presiune.

Aceasta identitate pe care ne-o asumam acum, prin parere, este una limitat-compulsiva.

Nepatimirea poate veni si daca omul nu invata cum sa priveasca nepatimas o floare, dar cu multa truda,
ca efect cumulat al practicarii celorlalte virtuti.

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.

Florin, n-aş vrea ca discuţia noastră, care abia a început, să afecteze prea mult topicul. Poate găsim un alt loc unde să o continuăm, aşadar eu mă voi opri după această postare pentru a lăsa topicul acesta atât de valoros să îşi urmeze drumul.
Câteva cuvinte însă ţin să îţi spun.
Mai întâi, mărturisesc că nu înţeleg ce anume vrei să spui prin "privit corect". Nu înţeleg semnificaţia formulării. Te referi la actul perceptiv? La observaţie? La disciplina ascetică a simţurilor?
Apoi faci o legătură care mă surprinde, prin intermediul unui aşanumit "conflict între exterior şi interior", cu orientarea înspre inimă. La care orientare spreinimă te referi? În ce constă aceasta? E vorba de atenţie, de atitudinea smerită a credinciosului, de travaliul pocăinţei... sau cum? Iartă-mă, nu înţeleg vorbele tale.

Dacă înţeleg, totuşi, ceva, orientarea minţii înspre inimă îţi pare un fel de act de introversie marcată, dincolo de care pândeşte pericolul solipsismului, al nebuniei prin cufundarea în oceanul infrapsihismului etc.
Dar nu despre asta e vorba în pocăinţa creştinului! (la care m-am aventurat să fac o referire)
Viaţa creştină are în centrul ei despătimirea, curăţirea inimii de patimi, în câteva etape care sunt descrise foarte amănunţit de autorii creştini şi care sunt realizate concret în viaţa Bisericii. A ne cerceta inima, a sta la rugăciunea cu mintea în inimă (sau a face exerciţiul ţinerii atenţiei înspre inimă), a ne supraveghea mişcările pătimaşe ale adâncului nostru (inima - tainiţele minţii, ale sufletului), a ne mărturisi gândurile în convorbirea cu duhovnicul ori cu un frate mai sporit în viaţa duhovnicească, a participa la sfintele slujbe, a face tot ce înseamnă viaţa creştinului în Biserică.... nu este suficient de clar, de bun, de frumos şi de mântuitor pentru a lua aceste lucruri la propriu ca fapte centrale ale vieţii noastre? Nu ne plinesc tocmai acestea viaţa? Nu trecem noi de la o viaţă ciuntită şi cu adevărat autistă la o viaţă adevărată? Ce anume lipseşte de aici? Ce nu are Biserica, pentru a trece noi mai departe la alte socoteli, temîndu-ne de conflict între exterior şi interior sau de extrema interiorizării? Ce este nedeplin în ceea ce oferă Sfânta Biserică, ce nu ne îmbogăţeşte? Ce îţi pare impropriu şi nedeplin în viaţa de credinţă a creştinului de aduci în discuţie alte interpretări, alte sensuri, alte repere care ar putea să ... îl ferească de extreme pe creştin....?

Preocuparea stăruitoare pentru cunoaşterea inimii noastre şi pentru curăţirea ei de patimi (aşa încât "ochiul" să fie curat), prin nevoinţă şi har, este însăşi viaţa de credinţă a creştinului. E însăşi viaţa noastră.
Nicidecum nu e o extremă a interiorităţii etc.
Dealtfel, harul însuşi (care se primeşte în inima înfrântă şi smerită) este o realitate interpersonală, nu individuală. Trăind în har ori tânjind după har, omul nu e un ieşit din realitate, nu e un însingurat în sensul autistului ci, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de miezul realităţii şi al convieţuirii.

Lumea, privită prin inima împătimită, arată într-un fel iar privită prin inima despătimită arată în cu totul alt fel.
Altfel spus, vara nu-i ca iarna...:)

[cristiboss56]

Fii atent la schimbările pe care le aduce iubirea! Atunci când cineva cheltuieşte pentru alţii este ceva măreţ, însă iubirea îl face pe acesta mulţumit.
Iarăşi, a vorbi de rău pe cineva unora li se pare un lucru dulceag. Pe de altă parte, iubirea arată că acest lucru este unul amar.
Iarăşi, mânia are o oarecare mulţumire, aici însă deloc, căci toate nervurile ei au fost dezrădăcinate. Şi dacă cel iubit îl întristează pe cel care iubeşte, la acesta nu poate apărea mânia, ci lacrimi, şi rugăminţi, şi implorări. Şi dacă va vedea pe careva că păcătuieşte, pentru acesta ţine doliu şi este îndurerat. Dar şi această durere aduce mulţumire. Fiindcă lacrimile iubirii şi tristeţea sunt mai dulci decât oricare altă bucurie.
Cei care râd nu se mulţumesc atât de mult, pe cât se mulţumesc cei care plâng pentru prietenii lor. Şi dacă nu crezi, opreşte-le lacrimile şi îi vei vedea că se supără, ca şi când ar fi păţit vreun lucru de neîndreptat (din „Omilia a 32-a la Epistola I către Corinteni”).
Sfântul Ioan Gură de Aur,

[cristiboss56]

Lupta creştinilor cu şarpele cel vechi, cu satana, a fost îngăduită de Dreptul, Sfântul, Preaînţeleptul, Atoateştiutorul Dumnezeu, ca să stârnească pornirile şi năzuinţele şi simţămintele ce zac în adâncul fiinţei omeneşti, ale recunoştinţei şi dragostei faţă de El, ale răbdării şi dăruirii, iar pe de altă parte ca să dea în vileag patimile inimii omeneşti. Aduceți-vă aminte cu câtă bucurie, săltare, cu ce desăvârşită încredinţare în voia Lui şi cu câtă recunoştinţă faţă de El au mers creştinii la toate felurile de chinuri nesfârșit de crunte și felurite, au mers toți sfinţii, şi ce cununi s-au învrednicit a primi de la Dumnezeu!
Cât de bogată în virtute e firea omenească – într-adevăr după asemănarea lui Dumnezeu! Dar și cât de vicleană și rea e uneori! Toate aceste simţăminte, năzuinţe, porniri şi puteri ar rămâne nedescoperite în adâncul fiinţei omeneşti, dacă n-ar fi îngăduite ispite, prigoane, necazuri şi nevoi. Să dăm mulţumită lui Dumnezeu, care în acest chip a purtat şi poartă de grijă neamului omenesc, pe care El îl ştie mai bine decât noi toţi, fiind Făcătorul lui.
Sfântul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Vedeţi, cu orice chip trebuie să fim controlaţi, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toţi. Practic e greu. Nu poţi chiar să iubeşti pe toţi. Bine, asta se înţelege. Dar cu niciun chip să nu urâţi! Dacă nu urăşti, nu mai eşti în apă, eşti pe scară, pe prima treaptă. Dar eşti pe uscat! Şi sigur că treptele merg până la ultima treaptă de sus, a dragostei. Eşti liber şi ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăşti. Deci este un început doar. Ce se numeşte scară: „Două lemne hodo-lemne şi un braţ de ălea mărunţele!” Adică, dacă eşti pe prima treaptă eşti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru El şi poruncindu-ne să iubim, ne-a dat şi putinţa să iubim. Şi atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce să stau chiar aşa pe ultima treaptă? Ia să păşesc mai sus!” Se întâmplă de capeţi o bucurie pe care nu o cunoşteai, dar care te odihneşte şi te sileşte la a treia treaptă. Şi tot aşa, şi tot aşa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârşirii (Col 3,14). Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: „Să vă iubiţi” (Ioan 13,34) – vorbeşte la superlativ şi termină. Dar acum noi, care ne întâlnim cu neputinţele noastre şi cu frecuşul, lipsa de educaţie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă aşez pe prima treaptă şi nu-l urăsc. Şi mă ţin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te ţii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncă. Nu mai avem voie să comentăm, decât cu orice chip, să stabilim relaţie măcar la „Bună ziua” sau să nu urăşti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, în zadar împlinim alte porunci creştine, dacă n-avem relaţie cu cineva. Frăţiile voastre trebuie să ştiţi că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un duşmănel, care stă cocoţat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu duşmănelul ăla. Că nu există relaţie între rău şi bine. Mântuitorul zice: „Să-mi dai toată viaţa, toată fiinţa ta!” Dracul zice: „Mie să-mi dai numai un deget!” Că prin asta el te stăpâneşte cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat dracului o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut. De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul.
E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!”, pentru că dracului îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, sau al unei mâhniri ce duce la deznădejde, este numai şi numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă ca un mare aparat de reacţie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu spun că devii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viaţa duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simţi că ai mândrie. însă smerenia nu se prea simte!
Niciodată un om nu spune: „Eu sunt smerit!” Dar se simte totuşi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relaţie caldă cu lumea. Dacă raţionalizezi relaţia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui – e un câştig. Dar e un câştig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubeşti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poţi să-i iubeşti pe vrăjmaşi de prima oară, dar aşează-te pe poziţia să nu-i urăşti. Şi dacă te găseşte moartea pe poziţia de a nu-i duşmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmaşi, cu harul lui Dumnezeu. Să ştiţi că e o foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: „Ah ce i-aş face!” Dragă, cele zece porunci nu trebuie învăţate ca la şcoală: „Dacii şi romanii,” şi începi să spui istoria dacilor şi a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poţi să te prezinţi la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se analizează de ce nu ai putut, capeţi circumstanţe atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că eşti scutit total, că o împrejurare s-a creat şi tu nu ai împlinit porunca. Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. E nevoie să te spovedeşti că ai muncit. Nu-i nici o mustrare, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Şi există o altă poruncă care spune: „Cine posteşte Duminica este certat de Biserică” (Canonul 64 Apostolic; Canonul 18, Sinodul local din Gangra). Şi atunci ce faci ca să nu posteşti Duminica? N-ai mâncare făcută – faci mâncare. Deci ai muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar ai salvat porunca care spunea să nu posteşti Duminica.

Extras din Ne vorbeşte părintele Arsenie, vol. 3 Editura Man. Sihastria Neamt, 2010

[cristiboss56]

Un adevărat următor al lui Hristos cere de la Dumnezeu să ierte greșelile semenilor săi, să-şi întoarcă de la ei urgia Sa cea dreaptă şi să fie pedepsit el în locul acelora, deşi nu este vinovat cu nimic. Unul ca acesta se înrudeşte mult cu Dumnezeu, Care este înduioşat de această mare şi nobilă dragoste a copilului Său. În afară de darul pe care i-l face, iertând greşelile celorlalţi, îngăduie ca acesta să aibă şi sfârşit mucenicesc, după cererea lui stăruitoare. Însă în acelaşi timp îi pregăteşte în Rai cel mai frumos şi mai minunat palat, precum şi o slavă încă şi mai mare, deoarece mulţi oameni l-au nedreptăţit prin judecata lor superficială, crezând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele lui.
Cuviosul Paisie Aghioritul