Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

[Sfantul Grigorie Sinaitul face o deosebire intre uimire si extaz. Uimirea este ridicarea totala a puterilor sufletului la cele cunoscute si unite, adica neimpartite ale slavei marete a lui Dumnezeu. Pana este o distingere intre una si alta din cele cunoscute, acestea se prezinta ca marginite si nu starnesc uimirea. E altceva aci decat "distinguer pour unir" a lui Maritain, sau "distinguer pour connaitre". Dar in uimire sufletul pastreaza inca simtirea, sau constiinta bucuriei sale de ceea ce vede. Extazul ridica sufletul si din simtirea de sine. Nu mai stie ca bucuria e a sa, desi traieste o stare de nemarginita bucurie. Iubirea in ambele ei forme are in plus miscarea dorului spre tot mai multa unire, desi e ca o betie a Duhului. Sau tocmai betia aceasta e ca un entuziasm echivalent cu o miscare spre si mai multa unire. Deci o simtire exista si in aceasta dragoste extatica. - Parintele Dumitru Staniloae ] Dragostea extatica in Duh este de doua feluri : cea din inima si cea extatica. Cea dintai este a celor ce se lumineaza inca ; cea de-a doua este a celor desavarsiti in dragoste. Dar amandoua scot mintea lucrata de ele din simtire, daca dragostea dumnezeiasca este betia mintii firesti in cele mai inalte ale Duhului, prin care e scoasa si simtirea din toate legaturile. [Aici se precizeaza care sunt cele doua grade ale dragostei extatice : cea din inima si cea propriu-zis extatica. Cea dintai este a celor ce se lumineaza inca, adica a celor ce sporesc in cunoastere ; a doua e a celor ajunsi dincolo de stadiul acesta, la desavarsire. Se aduc aci precizari categoriilor areopagitice. Tot aci se precizeaza ce inseamna ridicarea mintii mai presus de simtire. E vorba de simtirea ce se naste din legatura de placere sau de durere cu orice altceva. - Parintele Dumitru Staniloae]

Inceputul si pricina gandurilor este impartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a omului. Prin aceasta a pierdut si amintirea de Dumnezeu. Caci facandu-se din simpla, compusa si din unitara, felurita, si-a pierdut unitatea impreuna cu puterile ei.

[Amintirea simpla de la inceput a fost pomenirea neincetata a lui Dumnezeu. Aceasta pomenire pierzand-o noi, amintirea cea simpla s-a divizat. Asa s-a nascut si asa se succede felurimea gandurilor la cele marginite, odata cu uitarea unora cand ne amintim de altele. Omul nu-si mai poate retine mintea la un singur lucru, pentru ca fiecare e marginit si nu poate intretine in om un interes netrecator. Cand mintea se in dreapta insa spre Dumnezeu (amintirea vine de la admentem - a tine mintea la ceva sau ceva in minte; aminte sa ne fie, inseamna a tine ceva in minte) nu mai e divizata de gandurile variate ce se succed, pentru ca Dumnezeu e nemarginit, e o hrana nemarginita pentru contemplatie. De aceea numai in legatura cu Dumnezeu putem pastra amintirea neincetata, sau amintirea propriu-zisa. Sfantul Grigorie Sinaitul se dovedeste un mare analist al starilor sufletului, aducand explicari convingatoare unor invataturi care se afirmau de multe ori fara ultimele lor explicari. - Parintele Dumitru Staniloae]
Tamaduirea amintirii este intoarcerea de la amintirea rea, nascatoare de ganduri stricatoare, la starea ei simpla de la inceput. Caci neascultarea, unealta pacatului, nu a stricat numai amintirea simpla a sufletului fata de bine, ci si toate puterile lui, intunecand dorintele firesti ce tindeau spre virtute. [ In textul din Filocalia greaca ni se pare ca sunt unele greseli. In el se spune : "Tamaduirea amintirii originare si: "neascultarea a creat nu numai amintirea simpla a sufletului, fata de bine". - Parintele Dumitru Staniloae] Dar amintirea o tamaduieste, ridicand-o dela starea contrara firii, la cea mai presus de fire, in mod principal, pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu, intarita prin rugaciune si strabatuta de Duhul.
Pricinile patimilor sunt faptele pacatoase ; pricinile gandurilor, patimile ; ale nalucirilor, gandurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea [Avem aci un paradox ; pricina amintirilor ispititoare este uitarea indatoririlor spre bine. - Parintele Dumitru Staniloae], ale uitarii, nestiinta; ale nestiintei, nepasarea; nepasarea e nascuta de dorinta poftitoare ; iar maica dorintelor e nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei ; iar fapta este din dorinta nesocotita a pacatului si din aplecarea simturilor catre cele supuse lor.
Gandurile sunt in partea rationala; patimile furioase in iutime; amintirea dorintei dobitocesti este in partea poftitoare. In partea intelegatoare se formeaza nalucirile ; iar in cea cugetatoare rasar si lucreaza chipurile [Sfantul Grigorie Sinaitul distinge aci pe langa partea rationala a sufletului, pe cea intelegatoare, care pare sa aiba si puterea imaginatiei, si pe cea cugetatoare, care are o putere apropiata de puterea imaginatiei, dar are in ea si puterea oarecarei trezvii critice. - Parintele Dumitru Staniloae].
Tabararea gandurilor rele e ca un suvoi de rau. Prin ele vine momeala, iar dupa aceasta se naste incuviintarea pacatului, ca o inundare de valuri ce acopere inima. [Inima are aci sensul constiintei de sine. incuviintarea pacatului acopera constiinta de sine ca o inundare de valuri. - Parintele Dumitru Staniloae]

[florin.oltean75]

Cristi m-ar fi bucurat nespus sa-mi fie infirmata opinia.

Am citit filocaliile si am apreciat profunzimea lor.

Insa, nu am gasit nicio explicatie precisa a "rămânerii fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor” - un aspect esential - chintesenta nepatimirii - a extazului nepatimas.

M-ar fi bucurat opinia unui teolog crestin in aceasta privinta, cu o abordare didactica si exemplificari concrete ale principiului .


O concretizare a acestui principiu pentru ceea ce experimentam zi de zi - pentru ca volens nolens vedem "lucruri" noi cei patimasi.


De aceea am intrebat: Cum putem privi nepatimas la o floare?

Pentru ca, odata clarificat "principiul nepatimirii" ne ajuta sa ramanem nepatimasi si la aratarile/chipurile mult mai subtile care se infatiseaza mintii atunci cand inaintam in cunoastere, in adancimea inimii.



Postarea de mai sus nu-l explica, ci evidentiaza o diviziune a extazului (nedesavarsit / desavarsit).

[cristiboss56]

În prealabil postat de florin.oltean75

M-ar fi bucurat opinia unui teolog crestin in aceasta privinta

Am inteles Florin , cand am sa gasesc ceva in acest sens am sa revin la acest subiect .
Doamne ajuta !

[florin.oltean75]

În prealabil postat de cristiboss56

Am inteles Florin , cand am sa gasesc ceva in acest sens am sa revin la acest subiect .
Doamne ajuta !

Multumesc Cristi!

Noapte buna.

[cristiboss56]

Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adic㠀ždesăvârşirea după Dumnezeu€, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frica şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţelese sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi.
Este cu putinţă ca fiecare dintre noi să guste un anume fel de sfinţire, căci nevoinţa şi calea spre sfinţirea desăvârşitoare trec progresiv prin diferite stadii. Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă şi pe treptele sfinţirii. Acesta este scopul adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească Harul dumnezeiesc, pe care l-a pierdut din pricina păcatului sau de care s-a lipsit trăind departe de credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dobândirea Harului nu este ceva în parte, ci înfierea deplină, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii se pot apropia de desăvârşire dacă vor, atât cât este cu putinţă omului. Iar această apropiere Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia se numeşte şi desăvârşire sau nepătimire sau cunoaştere dumnezeiască sau dragoste de Dumnezeu.


(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoint›e, experient›e, învăt›ături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah S˜tefan Nut›escu, Editura Evanghelismos, Bucures™ti, 2009, pp. 152-153)

[cristiboss56]

Televizorul este una dintre invenţiile care pervertesc crunt copiii, şi asta în primul rând deoarece copiii absorb tot ce li se prezintă prin el. Pentru adulţi, el nu este atât de periculos, fiindcă ei pot să sară peste ceea ce nu vor să vadă.
Raţiunea şi sufletul copilului lucrează atât de intens, cum nici nu ne închipuim! Copilul primeşte jumătate din informaţia sa despre viaţă înainte de a împlini trei ani. Literatura duhovnicească ne vorbeşte despre aceasta, şi acesta este motivul pentru care Maica Domnului a fost dusă la trei ani în Templu.
Copiii se joacă, dar totodată absorb tot. Şi este foarte important să înţelegem lucrul acesta, fiindcă deseori spunem:€žCopiii nu aud€. Nu-i aşa: copiii aud şi văd tot. Uneori, copilul spune: €žUite, lucrul pe care îl cauţi este acolo!€. El a văzut tot: era ocupat cu altceva, dar a văzut unde a fost pus lucrul.
Şi dacă principala condiţie pentru educaţia unei familii ortodoxe normale este educaţia bisericească, să ştiţi că informaţia venită prin televizor este contrară acesteia şi înstrăinează de ea. (Protoiereul Valerian Krecetov)

[cristiboss56]

Astfel, de cele mai multe ori, au loc diverse contradicţii şi chiar certuri de mai mare sau mai mică intensitate. Fireşte că există şi certuri constructive şi lupte contradictorii, unele care preced independenţa şi altele care îi măresc doar intensitatea. Asta depinde de personalitatea părinţilor, de cum şi-au dobândit ei înşişi independenţa în adolescenţa proprie, precum şi de sentimentele de mânie şi de resentiment ce se dezvoltă în timpul certurilor, sau de unele influenţe exterioare. „Certurile constituie o parte firească şi obişnuită a legăturilor între părinţi şi adolescenţi. Băieţii se ceartă mai mult cu mamele decât cu taţii lor, iar fetele, chiar mai mult... Certurile în cadrul relaţiei caracterizate de încredere, de familiaritate şi sentimente pozitive, sunt legate de o mai mare conştientizare a identităţii şi de înţelegerea abilităţilor proprii şi a responsabilităţilor interpersonale, în timp ce acelea care stau sub semnul duşmăniei, al neînţelegerii, şi care cresc în intensitate, îi îndepărtează pe indivizi unul de altul şi limitează capacitatea unei influenţări reciproce pozitive în viitor.”
Pentru a înţelege mai bine diferenţa între certurile cu părinţii, ar trebui să cunoaştem că adolescenţii menţin o legătură mai strânsă cu mamele decât cu taţii lor şi de aceea se şi contrazic şi se ceartă mai mult cu acestea. (Să ne amintim de observaţia pe care am făcut-o mai sus, conform căreia femeile sau fetele adolescente stabilesc de obicei relaţii mai strânse cu cele de vârsta lor.) Deseori, pentru a putea lua distanţă, este nevoie de o ceartă.
Manifestarea certurilor şi contradicţiilor exterioare exprimă existenţa unor tensiuni interioare. Adolescentul este încercat de tendinţe contradictorii înlăuntrul său, de îndoieli şi oscilaţii, pe care le administrează cu greu. Adolescenţa devine, astfel, vârsta cea mai conflictuală la nivel interior.
„Împotrivirea pe care o trăieşte adolescentul este un alt element caracteristic care probează, în decursul adolescenţei, prezenţa caracteristicilor stadiilor precedente de dezvoltare. Aceasta se poate manifesta printr-o nestatornicie sentimentală în relaţii, printr-o împotrivire la orice gândeşte sau simte sau prin schimbările ciudate şi iraţionale de comportament...
Toate aceste elemente sunt, de asemenea, indicatori ai unei imaturităţi, însă ceea ce trebuie subliniat este că imaturitatea este un element constitutiv al sănătății adolescentului. Winnicott scrie: „Există doar o singură terapie pentru imaturitatea adolescenţei, şi aceasta este trecerea timpului”. Acelaşi autor susţine că imaturitatea este cel mai important lucru în adolescenţă. În acesta sunt cuprinse elementele importante ale creativităţii, ale gândurilor şi părerilor noi, ale ideilor cutezătoare despre viață”.
Astfel, părinţii nu înţeleg împotrivirea copiilor lor, sunt dezamăgiţi din cauză că le sunt înşelate aşteptările, în timp ce, de fapt, aceasta este doar o treaptă către următorul stadiu al maturizării.
Pr. Vasilios Thermos

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Am citit filocaliile si am apreciat profunzimea lor.

Insa, nu am gasit nicio explicatie precisa a "rămânerii fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor” - un aspect esential - chintesenta nepatimirii - a extazului nepatimas.
...........

De aceea am intrebat: Cum putem privi nepatimas la o floare?

Referitor la prima ta afirmaţie, îngăduie-mi Florin să spun că Filocalia (iar nu filocaliile) nu îmi pare o carte de citit, cu sensul de căutat "informaţii". Desigur că se poate şi aşa, dar cred că nu aceasta îi este menirea.
Filocalia este Acasă prin mărturiile şi învăţăturile sfinţilor, este mediul unde sufletul se simte ocrotit şi hrănit, îngrijit şi crescut, mângâiat şi învăţat deopotrivă, în tainică împletire. Din acest mediu, odată (re)găsit, nu se mai pleacă decât prin damblaua fiului risipitor. Aşadar nu "citim filocaliile" şi apoi le evaluăm, fie şi găsindu-le "profunde". Urmînd să trecem la alte lecturi, apoi la alte lecturi .... şi tot aşa, în ...căutarea adevărului...O, eroare a erorilor!
Nu! Odată ce lucrarea harului ne-a adus în Cultura Duhului (iar Filocalia este, fără doar şi poate, ipostază a acestei Culturi), nu avem nici un motiv binecuvântat să mai trăim în afara ei. De fapt, nici nu văd ce ar fi de trăit...
Filocalia nu e muzeu. Nu e carte pe care o citeşti apoi o pui în raft printre alte cărţi... Ci, să fiu iertat că repet, eu cred că este Acasă al sufletului omenesc.
Filocalia nu poate rămâne (doar) obiect de lectură, ci cufundare (prin lepădare de sine) în Duhul, prin deschidere cu disponibilitate mare. Câtă dispoziţie pentru pocăinţă, atâta disponibilitatea pentru imersiunea în oceanul Filocaliei.
Filocalia nu se citeşte cu aceeaşi minte cu care răsfoim revista cutare ori parcurgem buletinul de ştiri. Ci numai cu inima, anume cu o inimă înfrântă şi însetată de Frumos şi Bine, de Adevăr şi Viaţă. De Iubire. Dincolo de orice reviste şi ştiri, ori poate tocmai în ciuda lor...

............
Cum putem privi nepătimaş la o floare?...:)
Am la îndemână o privighetoare.
Am mai povestit că într-o noapte de Paşti, când mă întorceam de la "Înviere", am auzit privighetoarea în parcul de la Unirii şi m-am lăsat furat de cântecul ei. Pe fundalul oferit de participarea la sfânta slujbă, cu tot ce poate însemna aceasta, inclusiv cuvântul Patriarhului de atunci care se afla printre noi, evenimentul a fost parcă din alt tărâm...
M-am aşezat pe o bancă să o pot auzi pe îndelete... Părea aproape, într-un pom oarecare dintre mulţii arbuşti care alcătuiesc parcul Unirii, însă îmi părea că e peste tot şi că poate fi auzită la fel de oriunde... Ascultam şi fremătam discret sub frumuseţea cântecului ei. Asta nu e de povestit, e de auzit, desigur.
Atunci au apărut câţiva băieţi, s-au repezit spre un pom, unde credeau că e privighetoarea, au slobozit nişte vorbe de-ale lor, s-au căţărat, au jupuit pomul etc. Tot spectacolul. Vroiau să prindă privighetoarea, să o aibă, să fie a lor. Doar a lor, proprietate personală.
M-au jefuit şi pe mine, cu acel prilej, nu mă pricep să povestesc cum vine asta dar aşa am simţit...
Privighetoarea a tăcut, cântecul ei nu s-a mai auzit minute bune în centrul oraşului. (Iar eu am avut naivitatea să mă tem că aceia chiar reuşiseră să o prindă!...:))
Am aşteptat ceva vreme apoi am plecat, simţindu-mă şi rănit dar şi îmbogăţit cu un dar tainic, de necuprins. Căutam învăţătura-mustrare pentru mine, întrucât întâmplarea aceea îmi părea oglindă pentru căderile mele... Am primit gândul că unele lucruri sunt de avut iar altele de contemplat. Frumuseţea care ni se oferă în dar nu e pentru a o avea noi, ci pentru a o contempla pe ea. Este ceea ce un colecţionar nu poate înţelege.
Când am păşit dincolo de parc, colţ cu actualul Mac, privighetoarea s-a auzit din nou, prin perdeaua vuietului maşinilor din Centru... Am luat-o ca pe un semn că gândul meu a fost aproape de ţintă...

Cum putem privi nepătimaş o floare? Renunţînd la pornirea posesiunii, preferînd să fim cuprinşi decât să cuprindem... Contemplînd, abandonîndu-ne bucuriei şi mulţumind. Toată Filocalia arată aceasta!
Poate că ar fi nimerit să reiei lectura (fără a o mai părăsi vreodată), întrucât răspunsul se află în tot cuprinsul ei, în tot locul.
Trăind Filocalia, aşa cum ne e dată, răspirînd în părtăşie cu aerul ei, deprindem meşteşugul de a privi nepătimaş nu doar florile, ci toată zidirea. Şi chiar pe Creator Îl privim la fel... îndrăznesc să spun; să fiu iertat.

P.S. Până te urneşti la Filocalia, îţi sugerez să faci o încălzire cu "Colecţionarul" lui John Fowles. Acolo, floarea ori privighetoarea sunt o tânără fată.

[florin.oltean75]

Multa sensibilitate in postarea ta Cezar.

Experientele pe care le impartasesti sunt redate intr-o multitudine de expresii metaforice.

Metafora are puterea sa induca o cognitie speciala, sensuri incarcate de emotie – prin diverse asocieri de fenomene distincte.

(“inima insetata”, “perdea de vuiet”, “oglinda caderilor”…)

Metafora este un procedeu prin care pot fi initiate anumite forme contemplative – patrunse de anumite simtiri-intelesuri
– revelatii derivate din acest tip de formulare conceptuala a experientelor.

Filocalia, rugaciunile, acatistele apeleaza intensiv la aceasta figura de stil.

Chiar daca metafora descopera sensibilitati fine “in mina de aur a inimii” ea este totusi limitata cognitiv,
pentru ca nu descopera esenta fenomenelor pe care le asociaza, “goliciunea lor imaculata”. Teoretic.

Insa aceasta nu inseamna ca ea nu poate fi simtita de anumiti credinciosi in rugaciunile si contemplatiile lor,
fara sa o teoretizeze, fara sa o denumeasca. Altii ii pot spune simplu “nepatimire” – pentru ca este transcensa orice atingere,
chiar si adancul simtirii insasi.
Acestia nu mai au “lipire” nici fata de cele vazute, nici chiar fata de “bunatatile duhovnicesti” izvorate din rugaciunea contemplativa.
Caci mintea lor se odihneste in Adevarul ascuns in cele vazute si nevazute. Se hraneste cu acest Adevar, dincolo de orice impresie sau chip.

Daca omul poate privi corect o bucatica de realitate ( o floare, o faramitura de paine…) atunci,
prin extensie, poate ajunge sa priveasca corect intreaga realitatea - “pe care o primeste in dar, pe care o mosteneste”.

Este un alt sens al expresiei: “Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat.”
“Trupul omului” devine prin extensie tot ceea ce-l inconjoara, o realitate luminata de Adevar,
unde toate atingerile sunt sublimate in puritatea esentei lor.

Miezul patimirii este ascuns in interpretarea gresita a atingerilor. In chipul parerilor.

Nepatimirea nu este nesimtitoare ci profund extatica – extazul se poate manifesta desavarsit, cu putere infinita in matricea puritatii.
Extaz nepatimas in orice atingere, pentru ca este dincolo de atingere.

Nepatimirea nu este nelucratoare ci profund lucratoare, patrunzand totul pe dinlauntru.

Nepatimirea nu este o pierdere a identitatii ci regasirea plenarului ei natural, eliberata de orice presiune.

Aceasta identitate pe care ne-o asumam acum, prin parere, este una limitat-compulsiva.

Nepatimirea poate veni si daca omul nu invata cum sa priveasca nepatimas o floare, dar cu multa truda,
ca efect cumulat al practicarii celorlalte virtuti.

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.

Florin, n-aş vrea ca discuţia noastră, care abia a început, să afecteze prea mult topicul. Poate găsim un alt loc unde să o continuăm, aşadar eu mă voi opri după această postare pentru a lăsa topicul acesta atât de valoros să îşi urmeze drumul.
Câteva cuvinte însă ţin să îţi spun.
Mai întâi, mărturisesc că nu înţeleg ce anume vrei să spui prin "privit corect". Nu înţeleg semnificaţia formulării. Te referi la actul perceptiv? La observaţie? La disciplina ascetică a simţurilor?
Apoi faci o legătură care mă surprinde, prin intermediul unui aşanumit "conflict între exterior şi interior", cu orientarea înspre inimă. La care orientare spreinimă te referi? În ce constă aceasta? E vorba de atenţie, de atitudinea smerită a credinciosului, de travaliul pocăinţei... sau cum? Iartă-mă, nu înţeleg vorbele tale.

Dacă înţeleg, totuşi, ceva, orientarea minţii înspre inimă îţi pare un fel de act de introversie marcată, dincolo de care pândeşte pericolul solipsismului, al nebuniei prin cufundarea în oceanul infrapsihismului etc.
Dar nu despre asta e vorba în pocăinţa creştinului! (la care m-am aventurat să fac o referire)
Viaţa creştină are în centrul ei despătimirea, curăţirea inimii de patimi, în câteva etape care sunt descrise foarte amănunţit de autorii creştini şi care sunt realizate concret în viaţa Bisericii. A ne cerceta inima, a sta la rugăciunea cu mintea în inimă (sau a face exerciţiul ţinerii atenţiei înspre inimă), a ne supraveghea mişcările pătimaşe ale adâncului nostru (inima - tainiţele minţii, ale sufletului), a ne mărturisi gândurile în convorbirea cu duhovnicul ori cu un frate mai sporit în viaţa duhovnicească, a participa la sfintele slujbe, a face tot ce înseamnă viaţa creştinului în Biserică.... nu este suficient de clar, de bun, de frumos şi de mântuitor pentru a lua aceste lucruri la propriu ca fapte centrale ale vieţii noastre? Nu ne plinesc tocmai acestea viaţa? Nu trecem noi de la o viaţă ciuntită şi cu adevărat autistă la o viaţă adevărată? Ce anume lipseşte de aici? Ce nu are Biserica, pentru a trece noi mai departe la alte socoteli, temîndu-ne de conflict între exterior şi interior sau de extrema interiorizării? Ce este nedeplin în ceea ce oferă Sfânta Biserică, ce nu ne îmbogăţeşte? Ce îţi pare impropriu şi nedeplin în viaţa de credinţă a creştinului de aduci în discuţie alte interpretări, alte sensuri, alte repere care ar putea să ... îl ferească de extreme pe creştin....?

Preocuparea stăruitoare pentru cunoaşterea inimii noastre şi pentru curăţirea ei de patimi (aşa încât "ochiul" să fie curat), prin nevoinţă şi har, este însăşi viaţa de credinţă a creştinului. E însăşi viaţa noastră.
Nicidecum nu e o extremă a interiorităţii etc.
Dealtfel, harul însuşi (care se primeşte în inima înfrântă şi smerită) este o realitate interpersonală, nu individuală. Trăind în har ori tânjind după har, omul nu e un ieşit din realitate, nu e un însingurat în sensul autistului ci, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de miezul realităţii şi al convieţuirii.

Lumea, privită prin inima împătimită, arată într-un fel iar privită prin inima despătimită arată în cu totul alt fel.
Altfel spus, vara nu-i ca iarna...:)