Împotriva EREZIILOR NEO-PROTESTANTE - Cuvântul al II-lea - ICOANELE

[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Asta e deja bazaconie. Igor, linişteşte-te...
Apoi reciteşte pe Sfinţii Părinţi şi pe toţi învăţătorii noştri din Biserica Ortodoxă. Nu spune nimeni aiureala pe care ai scris-o tu mai sus. Ăsta e duh sectar, înşelător şi nebunesc.
Noi ortodocşii mărturisim despre împreună-lucrare între Dumnezeu şi om. Scriptura este scrisă de oameni (Moise, Solomon, David, Matei, Luca, Marcu, Ioan etc.) insuflaţi de Duhul Sfânt. Vrei să înţelegi aceasta? La fel, icoanele sunt opera împreună-lucrării dintre Dumnezeu şi om, al comuniunii sfinte şi sfinţitoare.

Sigur că exprimarea îmi aparţine şi nu e sectară.
Esenţa însă nu e în aparenţă.
Dumnezeu lucrează prin om, frate Cezar. Dacă omul se face vas ales al Lui, prin libertatea dată lui de către Dumnezeu. Prin liberul albitru. Atunci Dumnezeu lucrează prin acel om.
Doar atunci (!) poate fi împreună lucrare. Anume voinţa omului de a se pune în mâinile lui Dumnezeu. Ca Moise şi Ilie şi Sfinţii Apostoli. Cu cât te dedici mai mult lui Dumnezeu, cu atât El poate lucra mai bine prin tine, şi poate ţine credinţa vie, şi întârzie sfârşitul lumii căzute în păcat şi venirea Cerului nou şi Ierusalimului nou.
Deci, da Scriptura este scrisă prin mâinile oamenilor, de către Dumnezeu, asta e exprimarea patristică, vrei să înţelegi asta?
La fel şi Sfinţii Părinţi, au scris din mintea lor îndumnezeită. Căci Dumnezeu locuia în întreaga fiinţa lor. Nu mai scria păcatul, nu mai scria patima sau dorinţa, ci sfinţenia ! Dumnezeu. Experienţa.
La fel cu Sfintele Icoane. Acolo, prin credinţă, e Dumnezeu. VIU ! La fel cu Sfintele Trup şi Sânge, acolo e Dumnezeu VIU.
Dar gândirea analitică, obiectivă, pur raţională, împiedică simţurile, atribuindu-le unor nereguli psihice, emotive, etc., din cauză că sunt altfel decât văzutul şi simţitul normal al dimensiunilor materiale. Dar iubirea şi ura nu-i tot la fel? Dar sunt acceptate altfel.
În fine...
Iertare dacă am smintit. Poate acum s-a prins esenţa.

[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de centesimusvicesimusoctavus

Nu e speculaie. O practică atât de importantă trebuie să fie menionată în Biblie. i iată că i este (prin interdicie)!
Pe de altă parte, dacă spui că nu e importantă, va trebui totui să aduci ceva exemple de biserici ortodoxe fără icoane... Măcar câte una la 10.000, cu poze, cu alea-alea...

i i-am mai răspuns: existau i nu acesta e subiectul!

Şi o practică atât de importantă ca slujirea în Biserică, cu sfintele veşminte, cu FELONUL, de ce e menţionată aşa de sumar şi fugitiv, întro singură epistolă de-a sa?
Vezi că singur te loveşti?
Normal că înafara Bibliei, Sfinţii Părinţi vin şi confirmă practica şi învăţătura creştină, o reafirmă viu, în fiecare secol, ca să nu se lase loc de speculaţii. Şi aşa avem Ortodoxia de azi. Şi până la sfârşitul veacurilor, aceaşi.
Sigur că Sfintele Icoane, au izvorul în Biblie, altfel nu ar fi în Biserică, nu?
Sigur că nu sunt interzise, NU AU INTERDICŢIE, pentru că NU SUNT chip cioplit, fiind Dumnezeu, acolo, viu, nu? Cu Sfinţii Lui !
Aşa trebuie să fie, aşa e sănătos şi mântuitor. Aşa a fost, aşa să rămână. Asta-i Calea ! Aici e Hristos. Dincolo, peste tot, sunt hristoşi mincionşi.

[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de centesimusvicesimusoctavus

Asta i spuneam, nu ai fost atent. Există nite canoane stricte, dovadă că primul iconar era un bun profesionist. Or, acela nu putea fi Luca.

Canoanele iconografice, Centesimus, sunt stabilite, începând de după anul 313.

Până în aproximativ anii 300, fiecare putea să ia ce simbol vroia, Biserica era în catacombe, de aceea erau aşa multe în secolul 1: Sfânta Cruce, ca simbol majoritar, fiindcă ştiau şi simţeau puterea Sfintei Cruci, delfini, peşti, păuni, miei, case, grâu, viţă de vie, şi altele.

După edictul de la Mediolanum, la 313, Biserica urcă la suprafaţă, devine credinţa oficială a celui mai mare şi mai longeviv imperiu al tuturor timpurilor, tocmai că a oferit civilizaţia, Imperiul Roman, iar creştinismul fiind credinţa civilizată a omenirii, a ştiut Hristos, când să vină, la "plinirea vremii" se pun limitările şi se stabileşte.

La anul 330, capitala Imperiului Roman, se mută la Constantinopol, o mutare extrem de bună şi bine gândită, căci, barbarii au mai oprit atacurile asupra Romei, mergând spre est, la Constantinopol. Capitală, care ce rămâne peste o mie de ani, până la 1456 şi unde e şi azi, ocupată.

Deci creştinismul a fost condus din subteran de la Roma, şi prigonit timp de 330 de ani şi glorios a fost condus, de deasupra, de la Constantinopol, timp de 1126 de ani.

Deci canonul picturii e dat de bizanţ, leagănul creştinismului, canon format până atunci foarte stabil. În tot apusul se impune Iconostasul, sau Catapeteasma, cu salba de Sfinte Icoane, către care unii încă mai strigau, ca şi azi, până la Sfântul Sinod Ecumenic al 7-lea, când s-a făcut linişte.

După anii 1100, apusul, eretic devenit, a început să schimbe totul, tocmai ca să se diferenţieze de creştini, de răsăritul bizantin, inclusiv prin a o lăsa mai moale cu Sfintele Icoane, dar care nu le-au respins total, fiindcă şi ei, le-au avut, timp de peste un mileniu.

[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de centesimusvicesimusoctavus

Dimpotrivă! Simbolistica apocalipsei e interpretată literar mai degrabă în ortodoxie (sufletele de sub altar, tămâia, etc.), am mai discutat acest aspect mai anul trecut, poate ai uitat deja.

Deci poi rupe i epistola din Biblie, împreună cu tot Vechiul Testament... Desigur, vei lăsa doar două pagini să nu se supere colegul Igor... acelea cu chivotul, arpele de aramă i... părul lui Samson

Da, Centesimus, părul lui Samson, era icoană a Dumnezeirii, revărsată asupra omului. Când i-a fost tăiat părul, i-a pierit puterea ?! Tocmai ca să ne arate azi, calea, prin Sfintele Icoane, care e adevăratul creştinism.

Creştinismul Adevărat e Cel care strigă: Eu sunt Samson, cu plete.
Iar creştinismele mincinoase sunt cele care strigă: "eu sunt samson", dar prin ochii duhovniceşti, vedem că sunt cu părul scurt, cu chelie, lipsiţi de orice sevă şi de har, fără rădăcini...
Slujitorii întunericului...

Iar tămâia din Apocalipsă, uite, poftim, scrie clar şi limpede:

Apocalipsa 5, 8 : (...) având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor.
Apocalipsa 8, 3-4: Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.

Şi mai zice, la Tobit 12, 15: Eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt.

Da, am mai discutat de acest aspect, la cele 70 de versete, despre rugăciunile sfinţilor, probabil ai uitat, nu-i nimic...

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Să ştii că ai mare dreptate. Te cruceşti. La nivel global, se estimează doar 280 de milioane de ortodocşi. Deci de creştini...

Îmi sfâşie sufletul, numărul ăsta. Din 7,2 miliarde? Doamne, doar 280 de milioane se mântuie?
Şi nici din ortodocşi, nu toţi trăiesc creştinismul. Deci nu toţi se mântuie.
Dar măcar dacă au luat Sfintele Trup şi Sânge ale Domnului Mântuitor, conform Bibliei, şi dacă sunt ortodocşi, desigur, au şanse reale la mântuire.

Ce bine ca probabil nu este asa.

[stefan florin]

În prealabil postat de centesimusvicesimusoctavus

Măi frate, tu te faci din spirit de contrazicere, ori chiar nu cunoști Scriptura? Chivotul de aur cu tablele din piatră ce se găseau în cortul întâlnirii erau doar un fel de machetă (ca întregul Sanctuar cu serviciile rituale cu tot) a ceea ce există în Cer. Bineînțeles că la Tronul Conducerii Divine nu sunt piei de capră, mobilier din lemn de salcâm și ce mai era pe vremea lui Moise; dar toate acestea reprezintă o realitate de care nu putem face abstracție, căci stă scris.

pai nu tu ai spus ca in cer exista un chivot? La ce ar folosi un astfel de chivot? Sau un templu? Voi luati literar ceea ce e simbolic?

Kerubim (ebr) sunt fiinte ceresti intalnite in mai multe pasaje ale Vechiului Testament.Aceste fiinte celeste nu erau prezente doar in religia iudaica, arheologii descoperind un sigiliu neoasirian care zugraveste un pom strajuit de doua asemenea creaturi si divinitati sezand pe spatele lor si sustinand un disc solar inaripat.In context biblic ei sunt prezenti in mai multe scene cu diverse semnificatii.In Geneza 3.24 sunt pusi de Dumnezeu sa pazeasca drumul spre Pomul Vietii.In Exod 25.18-22 reprezentarile lor erau asezate la captele chivotului legamantului, aspect mentionat si in NT (compara Exod 25.18 cu Evrei 9.5).In I Regi 4.4 sunt mentionati drept suport pt Dumnezeu, fiind un tron al Slavei Sale. Aspectul este reluat in II Regi 6.2 ; IV Regi 19.15. Figurile heruvimilor apar si in contextul psalmilor (Psalmul 80.2 sau Psalmul 99.1).Una dintre cele mai complexe prezentari ale heruvimilor se regaseste in Ezechiel capitolul 10, un capitol care a generat multe interpretari si comentarii.

Reprezentari ale acestor fiinte inaripate au fost brodate pe peretele si valul Cortului Intalnirii cat si pe peretii Templului (a se vedea in comparatie Exod 26.31 cu II Paralipomena 3.7). In III Regi 6.23-28 evreii realizeaza inclusiv heruvimi sub forma unor statui.In alte parti ale VT ei simbolizeaza puterea vanturilor cerului (vezi in comparatie II Regi 22.11 cu Psalmul 18.10).Tot in Ezechiel 4.18 si 10.21 heruvimii prezinta multiple fatete de reprezentare.In context biblic heruvimii, in calitate de fiinte celeste, sunt tot timpul asociati cu persoana Divinitatii.. Heruvimii de pe Capacul Ispasirii reprezentau forma batuta in aur a fiintelor angelice care stau in jurul tronului lui Dumnezeu in cer (compara cu Evrei 8.5 si Apocalipsa 4.6-8).Ei simbolizau prezenta si regalitatea lui Dumnezeu in mijlocul poporului Sau de pe pamant (IV Regi 19.15).Locul lor pe Chivot dovedea ca Dumnezeu va ramane in mijlocul poporului Sau atat timp cat sangele jertfei era stropit si poporul pazea poruncile lui Dumnezeu,heruvimii fiind un indicator spre sfintenia si puterea lui Dumnezeu.Au fost opinii care au indicat faptul ca aripile heruvimilor sunt un simbol atat pt starea lor duhovniceasca inalta cat si un simbol pentru rapiditatea cu care implinesc voia lui Dumnezeu.In cazul altor opinii emblematic pt heruvimi sunt nenumaratii lor ochi, caracteristica ce a generat la randul ei alte talcuri de-a lungul istoriei crestinismului.Intr-o alta interpretare s-a considerat ca lor din Ezechiel 1 este o indicatie ce arata ca acestia strajuiesc Tronul Sfintei Treimi.In ebraica, conform unei enciclopedii pe aceasta tema, numele lor inseamna ,,impartasirea intelepciunii" fiind derivat dintr-o radacina akadiana ,,karabu" care inseamna ,,a binecuvanta"

Intr-o interpretare rabinica interesanta cu privire la Exod 25.20 se arata ca vechii rabini credeau ca cei doi heruvimi stateau fata in fata cand evreii se supuneau voii lui Dumnezeu si isi intorceau chipul cand evreii ajungeau in ratacire.Descrieri ale heruvimilor se regasesc si in cadrul literaturii ebriace apocrife, unde se arata un alt aspect interesant: se credea ca in momentul cand omul doarme corpul ii spune sufletului ce a facut in timpul zilei; sufletul spune spiritului iar acesta duce totul in fata ingerului care ii arata totul heruvimului si acesta serafimului.Ultimul duce totul in fata lui Dumnezeu pentru a sta marturie in favoarea ori defavoarea omului in ziua Judecatii.

Desi in majoritatea interpretarilor anumite pasaje despre heruvimi sunt percepute in mod metaforic sau cel putin tainic, greu de interpretat, vechii evrei, in traditia lor orala credeau ca Dumnezeu a zburat efectiv pe un heruvim cand Faraon a pornit pe urmele evreilor.Aceasta interpretare oarecum la nivel popular nu era singulara in Orientul Mijlociu Antic unde, si alte culturi impartaseau ideea unei zeitati care se deplasa pe o fiinta celesta.

Per ansamblu totusi etimologia cuvantului este incerta, intrucat forma de singular ,,keruv" se traduce prin ke-ravya, care inseamna ceva de tipul ,,ca un copil mic" evreii infatisandu-i de multe ori precum doua fiinte celeste cu aripi dar cu chip de copil.In alta versiune ebraica cei doi heruvimi din Exod 25 sunt un simbol pt faptul ca Torah este divin revelata iar faptul ca sunt doi a fost hotarat de Dumnezeu pt ca, in cazul in care ar fi fost doar unul, oamenii sa nu confunde reprezentarea lui Dumnezeu cu imaginea unui heruvim si sa ajunga la idolatrie si pierderea sensului acestor fiinte celeste, de slujitori ai Divinitatii si de indicatori spre voia lui Dumnezeu, sau cumuland totul, spre Shekhinah.

[AlinB]

În prealabil postat de centesimusvicesimusoctavus

Da, era o ”sfântă icoană” la care nu se închina nimeni, nu o săruta nimeni, nu sărbătorea nimeni ”ziua ei de naștere” și colac peste pupăză: nu o vedea nimeni căci nu era expusă privirii credincioșilor. Deci exact ca în biserica aceea ortodoxă fără icoane ce încă nu a fost descoperită

Nu o vedea nimeni? Marele Preot era nimeni?
Sau daca vrei tu sa o luam asa, daca icoanele ar fi doar in altar, ar fi ok?

[AlinB]

În prealabil postat de centesimusvicesimusoctavus

Nu am mai răspuns pentru că nu are nicio relevanță. Ilustrațiile cărților adventiste nu sunt icoane, ele țin strict de imaginația artistului.

De fapt scopul reprezentarilor voastre e acelasi ca si in cazul icoanelor, de a ridica mintea spre Dumnezeu folosind cele vazute si Intruparea Sa.

Ca la voi nu reuseste si raman simple reprezentari grafica care "tin strict de imaginatia artistului" cum bine ai zis, tine de calitatea duhovniceasca a audientei.

Din câte știu eu, icoanele ortodoxe au o libertate cam restrânsă în acest sens, nu dă voie canonul...

Brava.
Uite, ca sa-ti aduc aminte unde de unde a pornit discutia:

În prealabil postat de centesimusvicesimusoctavus

Problema reală este dacă oricine ar putea picta un portret atât de bun și fidel încât să devină normă canonică pentru icoanele ulterioare.

Dupa cum vezi, norma canonica exista.
Sau nu stiu unde vroiai sa ajungi cu asta..

Absurditatea acestei găselnițe constă și în faptul că Evanghelistul Luca, chiar dacă ar fi fost un profesionist al penelului, nu umblase cu Hristos să-I poată reda întocmai fizionomia.

Pai nu e absurd?
Nici unul din "artistii" vostri nu l-au vazut pe Hristos, si totusi au pretentia ca il reprezinta grafic, de ce Luca ar fi trebuit musai sa-L vada in carne si oase ca sa faca asta?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Dumnezeu lucrează prin om, frate Cezar. Dacă omul se face vas ales al Lui, prin libertatea dată lui de către Dumnezeu. Prin liberul albitru. Atunci Dumnezeu lucrează prin acel om.
Doar atunci (!) poate fi împreună lucrare. Anume voinţa omului de a se pune în mâinile lui Dumnezeu. Ca Moise şi Ilie şi Sfinţii Apostoli. Cu cât te dedici mai mult lui Dumnezeu, cu atât El poate lucra mai bine prin tine, şi poate ţine credinţa vie, şi întârzie sfârşitul lumii căzute în păcat şi venirea Cerului nou şi Ierusalimului nou.
Deci, da Scriptura este scrisă prin mâinile oamenilor, de către Dumnezeu, asta e exprimarea patristică, vrei să înţelegi asta?
La fel şi Sfinţii Părinţi, au scris din mintea lor îndumnezeită. Căci Dumnezeu locuia în întreaga fiinţa lor. Nu mai scria păcatul, nu mai scria patima sau dorinţa, ci sfinţenia ! Dumnezeu. Experienţa.
La fel cu Sfintele Icoane. Acolo, prin credinţă, e Dumnezeu. VIU ! La fel cu Sfintele Trup şi Sânge, acolo e Dumnezeu VIU.

1) Sunt de acord că Domnul lucrează prin om. Dar nu substituie pe om! Nu îl dă la o parte cu totul, nu îl desfiinţează, nu îl abordează ca pe un obiect neînsufleţit din carton, ci îi respectă şi îi îngrijeşte persoana. Con-lucrează cu ea, de la Persoană la persoană. Natura noastră omenească, suflet şi trup, nu dispare sub lucrarea Harului Dumnezeiesc, ci se înnobilează, se îmbunătăţeşte.
Particularităţile personale au fost respectate şi folosite de Dumnezeu în mod evident chiar în cazul Sfinţilor Evanghelişti. Nu întâmplător sunt diferenţe între stilul şi conţinutul celor patru variante ale Evangheliei. Diferenţele ţin, printre altele, de personalitatea unică şi originală a fiecăruia dintre oamenii care au scris textul Evanghelia. Deşi în fiecare din ele se află Întreg Adevărul, totuşi este evident că sunt texte foarte diferite, dacă se întâmplă să le cercetăm cu atenţie, comparativ, după mai multe criterii. Iar aceste diferenţe au tâlcul lor, precum cunoaştem din Istoria Bisericii şi cum ne-au învăţat Părinţii.
Şi uite, ca să luăm alt exemplu, Dumnezeu a respectat şi alcătuirea persoanei lui Pavel (cum ar fi putut face altfel?) - acel bărbat gângav, deloc bun pentru a predica sonor, măiastru, reverberant. Şi tocmai pe el l-a ales să fie Apostolul Neamurilor! Nu te minunezi? Dacă Domnul nu îi respecta lui Pavel handicapul, i-ar fi fost uşor să îi renoveze deîndată aparatul fonator, nu crezi? Şi iată că Înţelepciunea Divină a găsit potrivit ca Pavel să rămână gângav, precum şi cu alte boli şi neajunsuri, precum ştim. Aparent, Pavel făcea un deserviciu Bisericii prin însuşirile lui personale, nu-i aşa? Dar n-a făcut, ci dimpotrivă!

2) Regret că sunt în dezacord cu frăţia voastră dar sunt silit să spun: Dumnezeu lucrează prin oricine, chiar şi prin orice. Nu numai prin cei desăvârşiţi. Uite, poftim, lucrează prin popa curvar şi beţiv care zace-n şanţ! Acel popă este desigur departe de demnitatea lui preoţească, este nu doar păcătos ci şi prilej de sminteală pentru mulţi. Şi totuşi Dumnezeu lucrează prin el TOATE SFINTELE TAINE! Lucrează mântuirea noastră a celor care ne smerim şi sărutăm mâna preotului căzut între spini şi când noi îl îngrijim, precum samarineanul milostiv a îngrijit pe cel căzut între tâlhari, facem un act de dreptate înaintea Domnului - în definitiv un act de iubire şi de recunoştinţă smerită pentru preotul care ne păstoreşte şi care, în cazuri ca acesta (nu puţine!), este grav lovit de duşmanul omului.
Prin mulţi păcătoşi, prin mulţi necuraţi a lucrat şi lucrează Dumnezeu. Asta nu înseamnă, însă, că am găsit un motiv pentru a ne sustrage nevoinţei întru curăţie. Sunt două lucruri distincte şi nu e bine să le amestecăm.

3) De acord: cu cât îţi închini mai mult viaţa Domnului, cu atât El lucrează faptele mântuirii prin tine. Dar Dumnezeu lucrează şi prin păcătoşi, după cum crede de cuviinţă, în marea lui Înţelepciune Proniatoare. Să adaug un exemplu, de neînţeles la prima vedere: genealogia Mântuitorului, după strămoşii omeneşti, este plină de oameni ai fărădelegii. Nu mai înşir acum care au fost acei oameni şi acele fărădelegi. Dar vezi prin asta că Însuşi Mântuitorul vine din oameni păcătoşi? Şi totuşi Dumnezeu a lucrat prin ei, prin aceşti neascultători copii ai Lui, tocmai naşterea lui Iisus Hristos. E un mare tâlc aici, pe care l-am înţeles cel mai bine când am citit "Omilii la Matei". Deci Dumnezeu lucrează tainic prin cine alege El, nu doar prin cine ne-ar conveni nouă, după socoteala noastră "dreaptă".

4) Oricât m-aş strădui eu să îmi închin viaţa lui Dumnezeu, nu am nici o garanţie că Domnul va lucra prin mine, aşa cum mi se pare mie. Nu iscodesc pe Dumnezeu, nu Îl ispitesc. Îmi fac treaba mea, dacă sunt creştin, fără să am gânduri că Domnul ar lucra sau nu prin mine, că am o misiune de îndeplinit sau alte frumoase bazaconii sectare şi fanatice. Treaba mea e să îmi duc o viaţă cât mai apropiată de Porunca Domnului. Ştie Domnul mai bine prin cine şi ce anume va lucra, nu crezi?
Igor, când devii creştin ai intrat într-o aventură fără asemănare. Nimic nu este sigur, absolut nimic. Nici mântuirea nici nimic. Ce poţi să faci e doar atât: să crezi, să nădăjduieşti şi să iubeşti. Dar sigur nu poţi fi de nimic. Spre deosebire de atei sau de cei cu convingeri din alte religii şi credinţe, care au impresia că siguranţa, certitudinea sunt la degetul lor mic. Şi se înşală.

5) Ai scris: "Deci, da Scriptura este scrisă prin mâinile oamenilor, de către Dumnezeu, asta e exprimarea patristică, vrei să înţelegi asta?" Te rog să îmi dai o sursă demnă de crezare, un text al Sfintei Biserici care să afirme ceea ce scrii tu. Eu nu înţeleg aşa, dar poate că deocamdată greşesc. Aşa că te rog să mă ajuţi cu un text sau mai multe, cum poţi şi cum doreşti, frăţeşte.

6) Sfinţenia omenească eu nu o găsesc a fi totuna cu Sfinţenia Dumnezeiască, să fiu iertat. Altminteri Hristos ar fi fost doar Dumnezeu (erezie), nu Dumnezeu-Om. Un sfânt, oricât ar fi de mare în desăvârşire, nu este Dumnezeu (să nu confundăm cele două identităţi!, a creatului cu a Creatorului), ci este un om care a ajuns, prin lucrarea Harului, la un mare grad pe drumul desăvârşirii smerite. Însuşirile lui omeneşti nu au dispărut, ci au fost restaurate şi transfigurate prin har. De aceea şi numim pe gheron cu termenul "bătrân îmbunătăţit". Nu zicem "om desfiinţat, distrus...". Ci, doar, îmbunătăţit. Amândouă, firea omenească şi lucrarea Dumnezeiască, în îngemănare pentru îmbunătăţirea sau îndreptarea sau sfinţirea omului - de acord?
Aşadar Dumnezeu nu desfiinţează identitatea omului, aşa cum nu desfiinţează identitatea pomului sau a apei. Nu face să piară natura creată, ci, prin energia necreată, o îmbunătăţeşte şi desăvârşeşte. O ... altoieşte, poftim!
Dumnezeu nu îşi desfiinţează Creaţia, nu şi-o distruge. Ci o sfinţeşte! O ridică la menirea ei dintâi, împlinită după Gândul lui dintru Început - aşadar după Iubire Sfântă.

7) Sfintele icoane sunt pline de har Dumnezeiesc. Pentru aceasta ele sunt şi făcătoare de minuni. Nu sunt un simplu lemn, o simplă vopsea, nu sunt doar lucruri ordinare din materie ordinară ci sunt pline de mare har. Omul se deschide acestui har din alcătuirea icoanei, se face părtaş de darul acesta izvorât mereu din icoană, cum? Prin credinţă, nădejde şi dragoste, de obicei. Uneori şi fără ele are parte de minunea lucrată prin icoane, aşa cum aflăm din Tradiţia Bisericii - cu scop pedagogic. Referitor la această inetrvenţie a Domnului cu scop pedagogic, îţi reamintesc, frate, că mulţi smintiţi şi oameni fără nici o credinţă, avînd parte de o intervenţie minunată prin intermediul unei icoane, au ajuns la credinţă şi chiar la sfinţenie. Domnul i-a îndreptat prin icoană, prin acest depozit haric viu, izvor din Marele Izvor al milostivirii.

Iertare pentru neînţelegeri şi supărări, frate,
Doamne ajută!