Pomenirea ( parastasele )

[cristiboss56]

Pana la Paste, toate sambetele le apartin mortilor. Prilej de rememorari, rugaciuni si pomeni

Mosii de iarna cad intotdeauna in sambata ce precede Saptamana alba sau a branzei, adica inainte de Lasatul secului de carne. In aceasta saptamana se mananca lapte, branza, peste si oua; bucate de culoare alba sau care contin culoarea alba, de unde-i vine si numele si face trecerea la postul propriu-zis. Mosii de iarna marcheaza inceputul Sambetelor mortilor, in numar de sapte, care se vor incheia in Sambata lui Lazar, inainte de Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor si in ajunul Intrarii Domnului in Ierusalim (Florii). Sambata de Pasti, a opta in ordinea numaratorii, este Sambata lui Iisus Hristos mort, care va invia pentru rascumpararea neamului omenesc din moarte spre viata vesnica. Mosii inseamna, de fapt, neamul din care ne tragem, stramosii cei mai indepartati, despre care stim tot felul de intamplari si povesti, verii, verele, matusile, unchii, toti cei dragi ai nostri mutati in Lumea de Dincolo, pentru care se dau acuma pomelnice ca sa le fie pomenit numele. Lumea cealalta este doar banuita, asa cum transpare dintr-un bocet: “Cine-a sti cat ii de bine/ Ca din cer nu-ntoarna nime’”. Drept aceea, perioada acestor sambete este vremea apropierii de Ea, a rememorarii, a reinvierii chipurilor celor pe care i-am iubit. Dintr-o data ii vedem zambind, vorbind, miscandu-se ca intr-un film al memoriei, iar noi, “spectatorii”, ne recuperam astfel propria viata ramasa undeva in urma. Si in aceste franturi de viata recuperata suntem toti impreuna, fericiti, in prezent.

Pomana mortilor
Dupa ritul crestin ortodox, atat la inceputul Sambetelor, la Mosii de iarna, cat si la sfarsit, in Sambata lui Lazar, se fac parastase. Primul parastas cu mancaruri de dulce, ultimul cu mancaruri de post, la care participa de regula femeile. In Maramures fiecare femeie duce un cos cu mancare, un colac, o lumanare si o sticla de vin. Doua-trei duc un colac special (mai mare) numit “parastas”. Slujba de pomenire este urmata de masa de pomana, la care iau parte slujitorii, in frunte cu preotul, femeile care au adus mancarea in “mhiatu” (numele) celor “plecati”, oameni saraci si copii veniti de prin alte parti, de obicei tiganusi.
Pe o masa lunga, de lemn, asezata in fata bisericii, se randuia mancarea, si pe lavite erau poftiti sa sada cei veniti la pomana, ca sa fie serviti de catre femeile care “fac la biserica”. Numai la urma, si daca ramanea ceva, mancau si ele, deoarece la plecare, saracii si strainii primeau pachete. Astazi, lipsesc de la aceasta masa atat saracii, cat si tiganusii, nemaifiind interesati de mancare.
Ici-colo, pe mormintele celor pomeniti se vede cate o lumanare aprinsa, ca sufletele mortilor sa participe la sfanta slujba. Se spune ca lumanarea aprinsa ajuta sufletul sa participe la rugaciunile ce se fac in biserica, flacara fiind cea mai subtila si puternica forma de energie din univers. In toate cele sapte sambete se face milostenie, pe tacute, cu discretie, in numele mortilor, iar preotul face slujbele de pomenire.
Obiceiul cu mesele de pomana nu este chiar foarte vechi. Altadata nu se faceau. Fiecare femeie ducea la biserica doar un colac, o lumanare si o sticla de vin, pentru paos, si lasa un blid plin cu faina alba de cea mai buna calitate cat sa ajunga pentru o prescura si sapte oua (rareori cinci), iar la ultima pomenire, colac, vin si lumanare.
Atat in ritul crestin ortodox, cat si in cel stravechi, precrestin, apa are o importanta foarte mare cand este vorba despre morti, si de aceea exista o interdictie absoluta in ceea ce priveste spalatul hainelor. “Apoi in Sambetele mortilor n-am spalat haine, Doamne, feri! Nici pe noi nu ne spala buna, fie iertata”.

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/parasta...rna-99077.html



Sambata, 14 februarie, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea "Mosii de iarna". Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti", termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme" (Luca: 8,52).
Sambata, 14 februarie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet - partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.
In Postul Sfintelor Pasti exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor.
Cine poate fi pomenit?
Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.

Mosii de iarna
In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.
Simion Florea Marian mentiona in lucrarea "Trilogia vietii", "ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Cuvantul "mosi" vine de la "stramosi", si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul "mosi" sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: "Mosii de primavara" (de Macinici), "Mosii de vara" (sambata dinaintea Rusaliilor), "Mosii de toamna" (in prima sambata din luna noiembrie), "Mosii de iarna" (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).
Sambata, zi de pomenire a celor adormiti
Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Nu se fac parastase in:

- duminicile de peste an;
- perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;
- de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;
- din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;
- zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savarsita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.
Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/parasta...rna-99077.html

[cristiboss56]

Să deschidem cartea inimii şi să facem pomenire celor adomiţi, cerând cu stăruinţă lui Hristos să le dea iertare, sălăşluindu-I cu îngerii în corturile veşnicei Sale milostiviri. Astăzi, pentru părinţii şi fraţii noştri, pentru cei de aproape, dar şi pentru cei de departe să ne rugăm, aprinzând în cămara inimii făclia rugăciunii pentru ei. Să pomenim şi pe cei necunoscuţi care au fost înghiţiţi de valurile mării sau de mania pământului, pe cei ce s-au făcut hrană dobitoacelor, ca să ajungă pe masa dumnezeiască pâine a jertfei, pe cei ce au adormit în locuri necunoscute, dar care nu au fost şterşi din amintirea gândului dumnezeiesc, pe toţi cei care au trebuinţă de rugăciune spre izbăvire din focurile veşnice, pe cei care aşteaptă prin jertfa noastră de rugăciune reînnoirea legăturii iubitoare. Astăzi, să ne îndreptăm gândurile inimii şi spre cei adormiţi şi să strigăm către Hristos:,, Pomeneşte Doamne, întru Împărăţia Ta pe robii Tăi, cei mutaţi de pe pământ . Ca Un Milostiv străluceşte gândurile noastre, prefăcându-le în oglinzi ale amintirii celor adormiţi, ca făcându-le pomenirea întru rugăciune bine primită înaintea Ta, să întărim legătura iubirii, celei nesupuse morţii, măcar că inimile noastre sunt acoperite de piatra patimilor răutăţii. Pe cei ce se chinuiesc întru întunericul cel nesfârşit miluieşte-i pentru rugăciunile celor vii, şi cercetează-i cu raza iubirii Tale de oameni, sălăşluindu-i în corturile drepţilor. Ca Cel Ce luminezi tuturor ca Un Soare al dreptăţii, străluceşte razele milostivirii Tale şi asupra noastră, a celor ce zăcem întru întunericul patimilor şi asupra celor adormiţi, care nu s-au învrednicit încă de lăcaşurile bucuriei veşnice. Ca Cel Ce eşti Stăpân al vieţii şi al morţii, prin legătura iubirii, călăuzeşte razele gândurilor noastre spre cei adormiţi, ca să le facem pomenirea, dar şi pe ei luminează-i ca să ne poarte întru rugăciunile lor înaintea Ta. Întru nepurtare de grijă petrecând noi pe pământ această viaţă trecătoare dată spre lucrarea faptelor dreptăţii, ne temem de ceasul judecăţii. Pentru aceasta, mai înaintea ieşirii noastre dintru această viaţă Îţi aducem ca dar tămâia rugăciunilor Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, ca să îndulcim mânia Ta cea dreaptă şi să ne slobozim de chinurile cele veşnice.Încă aducem şi jertfa rugăciunilor Sfinţilor Tăi şi pentru cei care mai înaintea noastră au trecut pragul vieţii pământeşti. Pentru aceasta,îndură-te de noi toţi şi dăruieşte iertare păcatelor noastre, ca să Te aflăm în ceasul judecăţii Milostiv şi să ne întărim întru nădejdea mântuirii. Odihneşte Mântuitorule, cu drepţii pe cei mutaţi de la noi şi cu solirile lor dă-ne nouă ca fără primejdie să trecem marea acestei vieţi şi să ajungem la limanul bucuriei veşnice! Amin.

[cristiboss56]

Pomeneste, Doamne, pe cei ce intru nadejdea invierii si a vietii celei ce va sa fie au adormit, parinti si frati ai nostri si pe toti cei care intru dreapta credinta s-au savarsit, si iarta-le lor toate gresalele pe care cu cuvantul sau cu lucrul sau cu gandul le-au savarsit si-i asaza pe ei, Doamne, in locuri luminoase, in locuri cu verdeata, in locuri de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea si unde cercetarea fetei Tale veseleste pe toti sfintii Tai cei din veac. Daruieste-le lor si noua imparatia Ta si impartasirea bunatatilor Tale celor negraite si vesnice si desfatarea vietii Tale celei nesfarsite si fericite. Ca Tu esti invierea si odihna adormitilor robilor Tai (N), Hristoase, Dumnezeul nostru, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului si Bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletele adormitilor robilor Tai, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit.

[cristiboss56]

După rânduiala tipiconală a Bisericii noastre, nu se fac parastase în zilele praznicelor împărăteşti, în perioada dintre 20 decembrie (când începe Înainte-prăznuirea Naşterii Domnului) şi 6 ianuarie (ziua Bobotezei) şi din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi până în prima sâmbătă a Postului Mare, a Sfântului Teodor (această ultimă perioadă am văzut că, probabil dintr-o eroare involuntară, nu este menţionată în rânduielile scrise în calendarul bisericesc). În Biserica Ortodoxă, cea mai frecventă slujbă care se face pentru cei adormiţi este Parastasul, un fel de rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Denumirea de „parastas“ provine din limba greacă (παράστασισ) şi înseamnă „a sta alături de“, „a te înfăţişa înaintea cuiva“ sau „mijlocire“, adică a sta înaintea lui Dumnezeu împreună cu cei adormiţi şi mijlocind pentru iertarea păcatelor lor.
Primul parastas sau prima pomenire coincide cu rânduiala care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an. Fiecare din aceste soroace a fost rânduit în funcţie de un eveniment sau un simbolism aparte. Astfel, la trei zile se face pomenire în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii cea de a treia zi din morţi a Mântuitorului. La nouă zile se face pomenire pentru cel răposat să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor, precum şi în amintirea ceasului al nouălea, când Mântuitorul a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi cei adormiţi ai noştri. La 40 de zile (şase săptămâni), pentru că între Învierea şi Înălţarea Mântuitorului au trecut 40 de zile. După moarte, şi sufletul se înalţă la Dumnezeu, Care l-a creat, fiind judecat. Ne rugăm acum, la ceasul judecăţii, pentru a fi primit în ceata drepţilor. La 3, 6 şi 9 luni, spre slava Sfintei Treimi, în care răposatul a crezut. Toate aceste „termene“ sunt derivate ale numărului trei, care desemnează prin excelenţă cele trei Persoane al Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La un an, în amintirea perioadei în care Biserica se afla sub mânia persecutorilor şi când ziua morţii unui mucenic devenea zi de prăznuire pentru întreaga comunitate. Ziua morţii era, de fapt, ziua de naştere în Împărăţia cerurilor. Anual, până la şapte ani, numărul şapte, în spiritualitatea creştină, exprimând perfecţiunea şi sfinţenia, amintind şi de cele şapte zile ale creaţiei lumii.
Soroacele de care am amintit au primit de-a lungul timpului şi alte explicaţii, pe lângă cele pe care le-am menţionat deja. Una dintre ele este teologumena Sfântului Macarie Alexandrinul (†395), potrivit căreia, până la 40 de zile, când are loc Judecata particulară, sufletul peregrinează încă pe pământ, mai ales prin locurile în care a vieţuit, trecând prin vămile văzduhului, privite ca etape premergătoare judecăţii. De asemenea, pe baza celor descrise chiar în Sinaxarul zilei de astăzi, a Moşilor de iarnă, întărite şi de părerea unuia dintre cei mai importanţi tâlcuitori ai cultului nostru, Sfântul Simeon al Tesalonicului, se poate face o analogie între soroacele de pomenire şi descompunerea trupului omenesc după moarte, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Astfel, se spune că, în a treia zi după moarte, omului începe să i se desfigureze faţa, iar în a noua restul trupului, cu excepţia inimii, care se strică în a 40-a zi. De asemenea, de-a lungul a şapte ani de la moarte, trupul omului se dezintegrează total şi se duce în „pământul din care a fost luat“. Se pare că acest proces firesc de descompunere se petrece exact în sensul invers al celui de formare a trupului omenesc, în pântecele mamei: mai întâi se formează inima, apoi cele ale trupului, faţa fiind ultima care se desăvârşeşte, înainte de naştere.
De fiecare dată când se face o pomenire, ea trebuie să fie cu Sfântă Liturghie şi Parastas. Pomenirea celor adormiţi la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru ei. Fiind pomeniţi la proscomidie, scoţându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este cât se poate de deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, mărturisim că cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea, în Împărăţia cerurilor.
Toate celelalte: parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire.

[fallen]

Anul asta ( de cand a inceput postul) abia am reusit, cu o saptamana intarziere, sa dau sarindar pt cei adormiti ai mei ( familie si nu numai). Din pacate nu am reusit sa fac coliva niciodata si nici sa duc grau ( urmand sa fac din el tot anul coliva). Multumesc lui Dumnezeu ca am reusit sa ajung macar o data, intr-i sambata, si sa impart si eu macar o paine ( am mai ajuns o data dartocmai cand se terminase slujba si doar am primit coliva si alte bunatati, de la ceilalti...).... problema e ca la anul nu cred ca mai pot face nici macar atat...nu stiu cum voi sta cu timpul ( poate o sa fiu acasa, poate chiar voi avea timp sa ne plimbam, cine stie), dar cu finantele sigur nu voi sta bine deloc, deci putin probabil sa ne mai permitem sa-i pomenim pe-ai nostri si eventual sa le si impartim...
Si apoi nu stiu cat e de ok sa dai pomelnic sau sarindar ( sau 40 liturghii), indiferent cati bani platesti, la o biserica sau manastire unde nu a cunoscut nimeni vreodata pe cei pomeniti ( adormiti) ai tai, si apoi sa nu te mai implici in nici un fel, sa nici nu mai treci pe-acolo.... acum poate parintii isi fac datoria si ii pomenesc pe toti, dar atata timp cat nu-i cunosc, nu se pot gandi la ei si ruga pt ei asa cum ar trebui s-o facem noi, cei apropiati...acum daca dansii ar fi sa vada si sa auda, de-acolo, oare le-ar conveni ca doar le citeste numele un popa, pecand noi i-am dat uitarii si dormim linistiti???
Sau e mai importanta rugaciunea preotului, pt ca numai el poate sa mijloceasca pt iertarea pacatelor, n fata lui Dumnezeu, nu cum zic alti confrati de-ai nostri, ca lasa ca ne rugam noi pt ei si-i pomenim si le dam de pomana pe aici prin vecini ...( de ce sa ne mai caram la biserica, ca acolo duce toata lumea, si de ce sa-i dam bani la popa ca are destui, ii da toata lumea :)...si-apoi ce treaba are el cu defunctul, care nici macar nu le avea cu biserica, era " certat"...)...
Deci practic se pare ca pana la urma nu se poate una fara alta...chiar daca poate cei adormii ar aprecia sa ne implicam si noi personal mai mult, totusi se pare ca le sunt de mai mare folos rugaciunile.preotilor pt ca ele au putere de dezlegare...bine, desigur ca si mai bine si ideal ar fi ca pe cei adormiti sa-i pomeneasca cel care le-a fost duhovnic in timpul vietii, si i-a spovedit si impartasit, si comunitatea ( parohia) pe care cel raposat a frecventat-o si in care a fost cunoscut....asta daca a fost....mai dificil e in cazul celor care nu au fost, si chiar au fost certati si despartiti de biserica...aici parerile sunt impartite, unii zic ca nici n-ar trebui sa ne mai ostenim pt ei, insa daca ne-au fost persoane dragi si apropiate, am tinut la ele, parca mai mult simtim nevoia sa ne rugam pentru iertarea si odihna lor..( acum depinde si de noi si de resentimentele cu care am ramas fata de persoaneke respective...)....

[tabitha]

Monahul care a izbăvit-o pe mama sa din iad








Pr. Ștefan Anagnostopulos

Episcopul Teodorit al Cirului, care a trăit în secolul V, povestește că odată l-a cercetat un monah, cere venea de foarte departe. L-a primit, dându-i să mănânce și să se odihnească. În timp ce mânca, episcopul a observat că monahul folosea numai mâna stângă și că dreapta sa era înfășurată într-o bucată de rasă veche. Episcopul l-a întrebat de ce are mâna înfășurată și mai ales într-o rasă găurită, deși se vedea din toată îmbrăcămintea sa că nu era un monah zdrențăros. Chiar a vrut să-i descopere mâna să vadă, așa cum bănuia, dacă are vreo rană, însă monahul nu l-a lăsat, ci și-a acoperit-o repede, pentru că începuse să iasă o duhoare nesuferită din ea. Apoi monahul i-a povestit următoarele episcopului:

„Preasfințite, eu am avut o mamă foarte frumoasă și foarte bună, care, din nefericire, de foarte devreme, după ce a rămas văduvă, a apucat un drum rău și a devenit desfrânată. Datorită marii ei frumuseți, a dobândit și o mare „clientelă”, care i-a adus o mare bogăție. Și astfel eu am crescut în mare desfătare și bogăție. Dar când am crescut și am început să înțeleg ce se întâmplă, scârbindu-mă de această stare a maicii mele, m-am depărtat de ea pentru o perioadă de vreme și am mers la o mănăstire.

După o vreme m-am înștiințat că mama mea a murit de năprasnă, iar toată acea uriașă avere, pe care mama mea a dobândit-o prin păcat, era deja a mea. Am mers și toată acea avere, până la ultimul bănuț, am împărțit-o săracilor, după care am plecat iarăși în pustie, rugându-mă pentru mântuirea mamei mele. Desigur mă mai rugam și pentru tatăl meu, deși nu l-am cunoscut, căci atunci când a murit, eu eram prunc.

Mă rugam neîncetat la Dumnezeu ca să mă înștiințeze dacă au fost de folos milosteniile pe care le dădusem la toate mănăstirile cunoscute pe atunci, ca să se roage pentru sufletul maicii mele și să facă mai multe sărindare. După un an am mers la Ierusalim și i-am povestit patriarhului de atunci toate cele întâmplate. Iar acela mi-a spus:

– Foarte bine ai făcut că ai împărțit toată această uriașă avere săracilor și ai dat la mănăstiri ca să se facă Liturghii pentru mama ta, dar cât privește înștiințările pe care le ceri, referitoare la locul unde se află sufletul maicii tale, eu nu sunt vrednic să-ți răspund. Nici aici în Ierusalim și în locurile din jur nu există vreun Stareț mai-înainte-văzător, care să te poată înștiința despre un astfel de lucru tainic.

Am luat atunci binecuvântare de la patriarh și am mers în Tebaida Egiptului. Acolo, într-adevăr am cunoscut mulți părinți și asceți, dar toți m-au trimis la un avvă, care locuia în pustia cea mai adâncă și care putea să mă ajute. Și astfel, cu o traistă pe umăr, cu puțină apă și pâine am pornit să-l aflu pe acel avvă. Părinții îmi spuseseră că la prima peșteră pe care o voi întâlni, acolo îl voi afla.

Și într-adevăr, după o călătorie de treizeci de zile am găsit peștera și pe acel bărbat sfânt, care ieșise la intrarea peșterii și mă aștepta. I-am făcut metanie, am căzut la picioarele lui, i-a sărutat degetele și cu lacrimi în ochi i-am povestit viața maicii mele și ce am făcut eu pentru mântuirea sufletului ei, adică milosteniile și sărindarele pe care le-am făcut.

– Fiule, ceea ce ceri să afli de la mine este ceva foarte mare. Dar fiindcă ai făcut o osteneală atât de mare, călătorind treizeci de zile ca să ajungi până aici, Îl vom ruga pe Dumnezeu împreună, ca să ne spună unde se află sufletul maicii tale.

Apoi sfântul pustnic a ieșit afară la intrarea în peșteră, a luat o piatră și a făcut un cerc, după care mi-a spus:

– Să stai în picioare în acest cerc șapte zile fără să te așezi. Nu vei bea și nu vei mânca nimic, nici nu te vei mișca. Șapte zile și șapte nopți în picioare și nemișcat te vei ruga continuu pentru ca Dumnezeu să ne miluiască, să ne lumineze și să ne descopere starea sufletului maicii tale. Îl vei ruga neîncetat pe Dumnezeu cu lacrimi, care în fiecare zi trebuie să se înmulțească. Voi face și eu exact același lucru în peșteră.

Și s-a făcut întocmai cum a spus acel bătrân sfânt și pustnic renumit. Când a sosit noaptea zilei a șaptea, a fost răpită mintea monahului la Cer și a văzut cele înfricoșătoare ale Împărăției lui Dumnezeu, și cum că Dumnezeu este prezent și în Rai și în iad. În Rai sufletele se bucură, iar în iad se chinuiesc.

Apoi a văzut în partea stângă un lac înfricoșător, o mocirlă plină de necurăție, noroi și o nesuferită duhoare. Un amestec înfricoșător care fierbea și clocotea. În acest înfricoșător lac care ardea cu foc, așa cum ne arată Apocalipsa, ultima Carte a Noului Testament, a văzut cum se suie și coboară sufletele. Când se afundau în acel lac, când se ridicau, parcă să răsufle, și iarăși se afundau și se ridicau, fără sfârșit. Și așa cum fierbe cineva fasolea sau năutul, care, odată cu fierberea, urcă și coboară mereu, tot astfel vedea și acele nefericite suflete cum urcau și coborau la nesfârșit.

La un moment dat, a recunoscut-o pe mama sa, văzându-i capul. L-a recunoscut și ea pe fiul ei, care se afla pe malul lacului, și a strigat:

– Fiul meu, MILĂ!!! AJUTOR!!!

Și s-a afundat în adânc. Apoi iarăși a ieșit, de data aceasta până la jumătate și a strigat din nou:

– Milă! Milă! Ajutor! Ajutor! Fiul meu, ajută-mă! Ajută-mă! Mă ard, mă înec, mă chinuiesc, sufăr!

Și iarăși s-a afundat. Apoi a ieșit a treia oară. Atât de mare și sfâșietoare era durerea mea și atât de puternică dorința mea, încât în clipa în care s-a afundat, mi-am băgat mâna în acea mocirlă, am apucat-o pe mama de păr și cu multă silă am tras-o afară. Atunci am văzut lângă mine o preafrumoasă cristelniță de aur, iar dintr-o stâncă, care de fapt nu era stâncă, dar nici nu știam exact ce era, curgea apă limpede care, deși curgea mereu, nu umplea cristelnița. Apoi am luat-o pe mama mea și am băgat-o în acea cristelniță, unde s-a spălat, s-a curățat și s-a făcut albă ca zăpada. După aceea am scos-o din cristelniță și niște tineri îmbrăcați în alb, care se aflaseră acolo, i-au dat niște haine albe cu care s-a îmbrăcat și apoi a fost așezată în ceata Sfinților. Iar ea, stând între acei tineri luminoși și strălucitori, care se bucurau în desfătarea Împărăției lui Dumnezeu, îmi mulțumea continuu, până ce mi-am venit în sine.

Și în dimineața celei de a șaptea zi m-am aflat tot acolo afară, în mijlocul cercului. Dar acum nu-L mai rugam pentru mântuirea mamei mele, ci îi mulțumeam neîncetat pentru binefacerea ce a arătat-o maicii mele.

Când acel bătrân sfânt m-a întrebat ce am văzut în acea noapte, i-am povestit totul. Și, desigur, am izbucnit în plâns, mulțumind lui Dumnezeu și Mântuitorului nostru pentru nemărginita Sa milostivire că a scos din iad sufletul maicii mele. Însă mâna mea pe care am băgat-o până la cot în acel înfricoșător lac arzător, plin de murdărie și duhoare, nu numai că era arsă, ci și mirosea înfricoșător.

– Părinte, i-am spus acelui sfânt bătrân, te rog mult, fă ceva și vindecă-mi mâna!

Dar acela mi-a spus:

– Nu! Ci o vei arăta tuturor până ce vei muri. Este dovada puterii mari a Dumnezeieștii Liturghii, a Parastaselor, a Trisaghioanelor, a rugăciunilor și a milosteniilor făcute pentru cei adormiți.

Apoi și-a sfâșiat rasa și dându-mi o bucată mi-a spus:

– Înfășoară-ți mâna cu ea! Vezi? Acum mâna răspândește mireasmă. Însă pentru cei care se îndoiesc de cele pe care le vei spune, s-o descoperi, ca să le dovedești adevărul istorisirii despre mântuirea sufletului maicii tale”.

Până aici este istorisirea monahului despre cum a binevoit Dumnezeu să mântuiască sufletul maicii sale. După aceasta monahul i-a spus episcopului:

– Preasfințite, la început ați descoperit puțin mâna mea, dar s-o vedeți acum întreagă.

Și dezvelindu-și monahul toată mâna, a ieșit un miros atât de urât, încât episcopul n-a suferit, ci a fugit din cameră. Atât de înfricoșătoare era duhoarea ce ieșea din mână. Însă acea bucată de rasă a acelui binecuvântat Avvă era sfințită, de aceea scotea o mireasmă atât de plăcută.

Din Cartea: „Cunoaștere și trăire a Credinței Ortodoxe”.

[legendarul27]

Va recomand cu caldura:
filme actiune
filme aventura
filme comedie
filme de animatie
filme de dragoste
filme de familie
filme drama
filme erotice
filme fantastice
filme horror
filme istorice
filme mister
filme noi
filme politiste
filme romanesti
filme sf
filme thriller
seriale online