Pomenirea ( parastasele )

[ClaudiaLungu]

Este obligatoriu sa mergi cu preotul la cimitir la parastasul de 40 de zile,daca crucea de piatra este comuna si a mai fost sfintita?

[cristiboss56]

În prealabil postat de ClaudiaLungu

Este obligatoriu sa mergi cu preotul la cimitir la parastasul de 40 de zile,daca crucea de piatra este comuna si a mai fost sfintita?

Bineînțeles că Preotul va merge la mormânt si va citi rugăciunile pentru acestă pomenire !
O importanţă deosebită are Parastasul de 40 de zile, deoarece, în tradiţia ortodoxă, în această zi, sufletul se prezintă la judecata particulară. Dacă Parastasul nu se poate săvârşi chiar în a 40-a zi, este bine să fie făcut mai înainte, pentru ca sufletul să meargă înaintea lui Dumnezeu cu jertfa noastră de rugăciune şi de milostenie. Nu este o greşeală mare sau o păgubire pentru cei răposaţi nici dacă Parastasul se face după trecerea datei respective, căci importante sunt rugăciunea şi milostenia care se fac, şi mai puţin data. Mai grav este dacă nu ne rugăm deloc pentru ei, din nepăsare, neştiinţă sau necredinţă.
Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca la 40 de zile şi la un an să se dăruiască diferite lucruri, mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvântarea acestor daruri, îndeosebi de haine, se face de către preot printr-o rugăciune specială aflată în Molitfelnic. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat.
Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l citească la toate Sfintele Liturghii pe care le săvârşeşte în Sfânta Biserică.
Copleşiţi de grijile cotidiene, ignorăm deseori rugăciunea şi milostenia pentru cei răposaţi sau tindem să credem că sunt nişte formalităţi comemorative, însă acestea sunt foarte importante dacă avem în vedere că pot atrage mila lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor celor adormiţi. Slujba Parastasului este o faptă a milei creştine deoarece răposatul, din momentul morţii, nu mai poate face nimic pentru el. Singura lui nădejde rămâne la cei pe care i-a lăsat pe pământ, care pot fi mijlocitorii lui către Dumnezeu.

[cristiboss56]

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula , intr o carte de a sa ne prezinta cateva date interesante despre obiectele funerare necesare la slujba inmormantarii , pe care le postez pentru cei interesati .
Slujba Înmormântării, ca și cea a parastaselor sau pomenirilor pentru cei răposați, cuprinde o rânduială foarte bine stabilită și respectată aproape pretutindeni de către slujitori, așa cum apare ea în cărțile noastre de cult. Din păcate, atât cartea numită Panihida, cât și Molitfelnicul sau Agheasmatarul, care cuprind rânduielile tuturor serviciilor funebre, ne informează foarte puțin privitor la lucrurile necesare pentru săvârșirea lor.
De aici s-a născut o varietate de practici care pot fi observate cu prilejul slujbelor funebre și care fac ca acestea să se deosebească de la o zonă la alta, acest lucru ducând la o lipsă de uniformizare liturgică. De aceea, ar trebui cultivate numai acele practici și tradiții sănătoase, care sunt în concordanță cu învățătura de credință și cu rânduiala tipiconală a Bisericii.
Astfel, cât privește slujba înmormântării, rânduiala și structura, ca și simbolismul actelor ei principale, ne obligă să avem câteva lucruri fără de care slujba nu se poate săvârși. Lăsând la o parte sicriul, care nu poate lipsi din nicio asemenea situație, primul lucru absolut necesar este coliva. Cuvântul vine din limba greacă și înseamnă un fel de prăjitură sau dulciuri. Ea se face din grâu sau arpacaș și se amestecă cu zahăr, miere sau alte ingrediente mirositoare și miez de nucă, așezându-se pe un vas întins și având de regulă imprimat deasupra semnul crucii.
Coliva este simbol al trupului celui răposat, iar legănarea și ținerea de colivă în timpul cântării „Veșnica pomenire” sunt expresia legăturii sau comuniunii sufletești cu cel răposat, pentru care ne rugăm să fie pomenit în Împărăția lui Dumnezeu. Coliva se face din grâu pentru că, precum grâul pentru ca să încolțească, să crească și să aducă roadă trebuie să fie mai întâi semănat sub brazdă de pământ, ca să putrezească, tot așa și trupul celui răposat se îngroapă în pământ ca să putrezească și după aceea să învieze întru nestricăciune. În colivă se așază totdeauna o lumânare aprinsă, simbol al vieții celui răposat și al luminii învățăturii lui Hristos, în care acesta a adormit.
În al doilea rând, pentru slujba înmormântării este nevoie de pâine sau colac, numit și capăt. Colacul este făcut tot din grâu și are același simbolism ca și coliva. Colacii întrebuinţaţi la mesele rituale şi la slujbele funebre sunt de obicei împletiţi şi împodobiţi cu diferite motive ornamentale, care dovedesc simţul pentru frumos şi gustul artistic al poporului, care se exercită şi în acest domeniu. Rotundul colacului simbolizează viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. În colac se așază, de asemenea, o lumânare.
Cel de al treilea element necesar la înmormântare este vinul, pentru creștini acesta, numit și paos, fiind simbolul aromatelor cu care femeile mironosițe au uns trupul lui Iisus după adormire. Stropirea cu vin la înmormântare sau parastas este simbol al curățirii de păcate. Pe de altă parte, pâinea și vinul sunt elementele din care se face Sfânta Împărtășanie. De aceea, în cazul înmormântării, întrebuințarea lor este simbol al vieții veșnice pe care o aduce împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului.
Un alt element este crucea care stă la căpătâiul celor adormiți, străjuindu-le mormintele, ca simbol și dovadă a credinței lor în nădejdea Învierii și a vieții veșnice, și care ne aduce aminte de pătimirile Mântuitorului îndurate pentru eliberarea neamului omenesc din robia morții. Cât privește icoana care se așază pe pieptul celui răposat imediat după moarte, ea nu se lasă în sicriu și nu se înmormântează, ci se ridică la mormânt și este păstrată.
Steagurile bisericești sau praporii (prapurii), necesare la slujba de înmormântare sunt purtate în procesiune în fața celui adormit, având însemnate Sfânta Cruce sau diferite reprezentări iconografice și simbolizând lupta duhovnicească și biruința binelui. Ele reprezintă steagul lui Hristos, împrejurul căruia se adună credincioșii spre a fi apărați în lupta împotriva păcatului și prin care suntem încredințați că adormitul a biruit în lupta pământească spre mântuire.
La aceste lucruri absolut indispensabile pentru săvârșire slujbei înmormâmtării se adaugă și altele, în funcție de tradiția locală. Așa, de exemplu în multe părți se întrebuințează pomul, adică un pomișor sau o ramură de pom roditor care se împodobește cu fructe, dulciuri, covrigi și altele, care se poartă înaintea convoiului mortuar și care se înfinge la mormânt lângă cruce, după astuparea gropii și după ce a fost golit de bunătățile din el, care se dau de pomană. El reprezintă pomul vieții, fiind simbol al vieții și al morții sau un substitut al mortului.
Tot în cadrul serviciilor funebre se mai obișnuiește a se împărți lumânări aprinse celor de față, însoțite de o batistă, de o pânză albă sau de prosoape. Acestea simbolizează călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos, „Lumina vieții”.
Un alt obiect, toiagul ce se pune la capătul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul îl va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi. Toiagul mai simbolizează firul vieții omului pe pământ.
Toate aceste obiecte funerare necesare la slujba de înmormântare, cât și toate aceste practici, țin de grija pentru cel mort și de dorința de binefacere pentu sufletul lui. Având acest caracter, ele trebuie păstrate, îndeplinite și cultivate fără ca unele dintre ele să fie impuse și fără teama de a greși dacă ceva nu am respectat.

[cristiboss56]

În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, credincioşii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Cunoscută şi sub denumirea populară de Moşii de iarnă, această zi este un prilej de comemorare şi rugăciune pentru cei care "s-au săvârşit în dreapta credinţă".
Până la sărbătoarea Sfintelor Paşti, toate sâmbetele sunt dedicate pomenirii celor adormiţi. Moşii de iarnă cad întotdeauna în sâmbăta ce precede Lăsatului sec de carne. Nu întâmplător, în duminica aceasta a fost rânduită Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi. Astfel, în toate bisericile se va săvârşi Sfânta Liturghie, urmată apoi de slujba Parastasului pentru cei plecaţi dintre noi.
Credinţa ortodoxă nu-i uită pe strămoşi!
"Moşii" înseamnă, de fapt, neamul din care ne tragem, strămoşii cei mai îndepărtaţi, despre care ştim tot felul de întâmplări, verii, mătuşile, unchii noştri, părinţii, fraţii, surorile, copiii, prietenii apropiaţi, într-un cuvânt, toţi cei dragi ai noştri, mutaţi în "lumea de dincolo", pentru care se face parastas, se citesc rugăciuni spre "veşnica lor pomenire".
Dat fiind misterul a ceea ce se află dincolo de această viaţă pământească şi imposibilitatea păstrării unei legături văzute cu cei plecaţi dintre noi, perioada acestor sâmbete este vremea apropierii, a rememorării, a reînvierii chipurilor dragi ale celor pe care i-am iubit. Şi în aceste frânturi de viaţă recuperată, în aceste momente de rugăciune înălţată pentru odihna sufletelor lor, suntem toţi laolaltă, ca în trecut. De asemenea, slujbe de pomenire se vor oficia şi în cimitire, lângă morminte. Cei vii se pot ruga pentru cei adormiţi în Domnul, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să ne rugăm pentru cei morţi, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câştige prinos de plată şi să mijlocească la Dumnezeu pentru noi". Aşadar, adevăraţii creştini simt nevoia legăturii cu fraţii lor prin rugăciune, prin pomeniri şi prin slujbe speciale. Există totodată obligaţia firească de a-i pomeni pe cei adormiţi. Moşii de iarnă nu reprezintă neapărat o zi în care să ne plângem morţii, ci un prilej cu care îi pomenim şi le arătăm că nu i-am uitat.
"Rugăciunea pentru cei morţi - expresia fundamentală a Bisericii ca iubire"
Pentru că mulţi creştini au murit pe neaşteptate şi fără pregătirea sau pocăinţa necesară, Biserica face pomenire pentru toţi aceştia, ca să se bucure de fericirea veşnică. Pomenirile şi rugăciunile pentru cei adormiţi sunt mai ales o dovadă a dragostei de aproapele, fiindcă toţi suntem pecetluiţi în Hristos, iar harul reprezintă începutul mântuirii. Grija pentru cei adormiţi se regăseşte la toate popoarele. Orice civilizaţie din trecutul omenirii i-a pomenit pe cei trecuţi dincolo. Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe ne arată că moartea este doar despărţirea sufletului de trup. În urma acestei despărţiri, numai trupul îşi pierde puterea de viaţă, ca orice materie trecătoare.
Cei vii au putinţa de a se ruga pentru cei morţi, în nădejdea că aceste rugăciuni se împlinesc, adică pot duce la iertarea unor păcate. Mai mult încă, cei vii au datoria să se roage pentru toţi membrii Bisericii. La aceasta îi cheamă şi îi obligă dragostea, care îi leagă pe toţi fraţii cei întru Hristos, vii sau adormiţi, după cum afirmă părintele Al. Schmemann: "Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim în Hristos, care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi".
Învăţătura despre datoria celor vii de a se ruga pentru cei adormiţi în Domnul a fost pusă în practică de creştini încă din primele veacuri. De asemenea, Sfânta Liturghie, săvârşită din vechime şi până astăzi, cuprinde rugăciuni pentru cei adormiţi, iar mărturii de netăgăduită valoare în această privinţă găsim în Sfânta Scriptură, la toţi Sfinţii Părinţi şi vechii scriitori bisericeşti. Aici, pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieşirea cu cinstitele Daruri şi după sfinţirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi, când preotul pomeneşte în taină pe toţi repausaţii, cu aceste cuvinte: "Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, unde străluceşte lumina feţei Tale".
Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând tradiţia apostolică, scrie: "Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care, prin această Jertfă, se varsă pentru noi, netrebnicii, şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este Cel care se jertfeşte în Sfântul Altar".
Coliva, prescura şi vinul în tradiţia ortodoxă
Pentru slujba de pomenire a morţilor, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, gospodinele pregătesc colivă, prescuri (colaci) şi vin, le aduc la Biserică pentru a fi sfinţite şi date de pomană pentru sufletul celor adormiţi. De asemenea, la praznicul Moşilor de iarnă se împart vase cu bucate, dintre care nu lipsesc răciturile, piftiile, colacii cu miere şi nuci, plăcintele cu brânză, laptele, băuturi pregătite în casă.
Coliva, termen de origine greacă, se face de regulă din grâu amestecat cu zahăr, miere sau cu alte ingrediente mirositoare, care îi dau un gust plăcut. Ea este simbolul trupului celui răposat, iar legănarea şi ţinerea de colivă în timpul cântării ,,Veşnică pomenire" reprezintă expresia legăturii sau comuniunii sufleteşti cu cel decedat, pentru care ne rugăm. Coliva se face din grâu pentru că bobul de grâu este dat pildă de Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, ca simbol al învierii morţilor. După cum grâul se seamănă mai întâi sub brazdă, pentru ca putrezind să încolţească şi să dea roadă, tot aşa şi trupul omului îngropat va învia întru nestricăciune. După tâlcuitorii cultului liturgic ortodox, dulciurile şi ingredientele cu care se amestecă grâul simbolizează virtuţile celui răposat şi ale sfinţilor pe care noi îi invocăm în rugăciune.
Pâinea, colacul sau prescura aduse la parastas, fiind făcute tot din grâu, au, în genere, acelaşi simbolism. În unele zone ale ţării ele se numesc chiar "parastas". În Oltenia, aceşti colaci se împletesc după o anumită tehnică şi sunt de anumite mărimi. Ei constituie elementul nelipsit al pomenirii. Alături de colivă şi colac, la parastas se întrebuinţează şi vinul din care se stropeşte, în formă de cruce, peste mormânt sau pe locul unde se săvârşeşte parastasul, ca şi peste colivă. Utilizarea vinului este o reminiscenţă din vechile practici romane legate de cultul morţilor, numite "libaţiuni", adică spălări sau stropiri. În practica noastră creştină, vinul este simbol al miresmelor cu care a fost uns trupul lui Hristos după moarte.
Atât vinul, cât şi pâinea sunt elemente necesare Tainei Sfintei Împărtăşanii. De aceea, turnarea din ele pe pământ sau peste trupul celui răposat este un simbol al vieţii veşnice pe care o aduce împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Este cunoscut, de asemenea, faptul că lumânările care se aşază în prescuri sau colivă sunt semnul jertfei pentru cel adormit.
Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). La acestea se adaugă Joia Înălţării, când se pomenesc toţi eroii neamului.
Ierurgia parastasului (cuvântul "parastas" înseamnă "a mijloci pentru cineva") este o rugăciune de mijlocire pentru cei adormiţi, o prescurtare a slujbei înmormântării, care are în centru cântarea "Veşnica pomenire". Se mai numeşte şi "pomană" şi a rămas ca obicei de la agapele care se făceau la începutul creştinismului după fiecare Sfântă Liturghie. Din partea familiei celor adormiţi se fac parastase la 3, la 6, la 9, la 40 de zile de la data morţii. Apoi la 3, 6 şi la 12 luni, şi în fiecare an, până la şapte ani. Se obişnuieşte şi pomenirea morţilor în cadrul a 40 de Sf. Liturghii la rând, în cursul unui an, sub numele de "sărindare".

[cristiboss56]

Sărindar înseamnă pomenirea unui adormit în Domnul la patruzeci de sfinte liturghii. Sunt de două feluri: de obşte, când se pomenesc 40 de liturghii una după alta (ca la Mănăstiri); particulare, când se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Păresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cât cuprinde Postul Paştelui. Pentru că în fiecare sâmbătă se fac pomeniri pentru cei adormiţi în Domnul, păresimi este numele dat pomenirilor morţilor făcute în această perioadă. Pentru cei ce vor să ţină păresimile, pomenirile se fac în fiecare sâmbătă
CE TREBUIE LA O POMENIRE A MORŢILOR?
La o pomenire avem nevoie de colivă care închipuie pe cel adormit, lumânarea care închipuie credinţa celui mort (de aceea se aprind lumânări în clipa morţii unui credincios), vin roşu, care închipuie viaţa, colacul mare, rotund, simbolizează credinţa noastră în viaţa de veci, deoarece cercul nu are început nici sfârşit, iar prescura în trei colţuri arată credinţa noastră în Sfânta Treime, prescura în patru colţuri închipuie credinţa noastră în Biserica cea Una dar care este Universală, extinsă în cele patru puncte cardinale.
CE AJUTĂ CEL MAI MULT LA POMENIREA MORŢILOR?
Foarte folositor este ca cel adormit să fie pomenit la Proscomidie în Sfânta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserică prescura, o sticluţă de vin, ulei, pomelnicul şi lumânarea aprinsă. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile.
Slobozirea păresimilor se numeşte ultima pomenire a Păresimilor, care are lor în sâmbăta din săptămâna luminată.
UNDE SE FACE POMENIREA?
Pomenirea se face: 1. în Biserică, 2. la mormânt (la cap) şi 3. acasă (la mâncare şi daruri).
Este absolut necesară pomenirea la parastas şi sfânta liturghie, deoarece aceste slujbe ajută real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormântului se face o pomenire scurtă urmată de „Veşnica pomenire” şi stropirea mormântului cu vin. Acasă se face un parastas şi se citesc darurile de mâncare şi de haine.

[Igor_Paslusnik]

Unul din versetele Scripturistice principale, pentru parastase, pomenirea morţilor, rugăciunile pentru cei adormiţi:

"Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde." - I Tesaloniceni 4, 13.

[cristiboss56]

Mosii de toamna - Pomenirea mortilor




Sambata, 5 noiembrie, Biserica Ortodoxa a randuit sa se faca pomenirea mortilor. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscuta si sub denumirea de Mosii de toamna. Tinand seama ca nu stim unde se afla cei morti, ne rugam atat pentru cei din iad, cat si pentru cei din rai.
De ce facem pomenire mortilor?


Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Hristos ii va darui cuvantului "adormit", intelesul care il asociaza cu invierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).
Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta. Noi ortodocsii ne rugam pentru cei morti, pentru ca avem credinta ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugam va ajunge la Judecata universala, intr-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despartit de trup.
Pomenirea mortilor
In ziua de Mosi se savarseste Sfanta Liturghie
La Proscomidie, preotul scoate din prescura miridele pentru morti si le asaza sub Sfantul Agnet, rostind numele mortilor de pe pomelnicele ce i-au fost aduse. In cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul Lui Hristos de pe Sfantul Disc.

Sambata, ziua de pomenire a mortilor

Sambata e ziua in care Mantuitorul a stat in mormant cu trupul, iar cu sufletul S-a pogorat la iad, ca sa elibereze din el pe toti dreptii adormiti. Biserica face pomenirea celor adormiti sambata si pentru ca aceasta zi premerge duminicii - ziua Invierii - numita si cea dintai zi a noii creatii sau a opta zi, ziua vesniciei.

In spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea "Trilogia vietii", "ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Cuvantul "mosi" vine de la "stramosi", si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul "mosi" sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: "Mosii de primavara" (de Macinici), "Mosii de vara" (sambata dinaintea Rusaliilor), "Mosii de toamna" (in prima sambata din luna noiembrie), "Mosii de iarna" (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).
Adrian Cocosila

Reteta pentru coliva
Ingrediente:
500 g grau decorticat sau arpacas, 375 g zahar, aproximativ 250 g nuci curatate, vanilie, coaja rasa de lamaie (optional), o cana si jumatate pesmet din paine alba sau biscuiti daca nu o pregatim in zile de post, zahar pudra (ca sa se acopere coliva), 1 lingurita rasa cu sare, putina cacao si bomboane, pentru ornat coliva.

Instructiuni :
1. Eliminam toate corpurile straine din grau si il spalam in mai multe ape.
2. Punem graul intr-o oala mai mare, peste care turnam apa, ca sa acopere boabele de grau cam de un lat de palma si si-l fierbem cel putin o ora. Trebuie sa amestecam din cand in cand, ca sa nu se prinda.
3. Dam oala jos de pe foc si o acoperim cu un servet curat, apoi o invelim cu o patura, sau ceva gros, ca sa-si mentina caldura cat mai mult.
4. Dupa 4-5 ore, adaugam zaharul si fierbem din nou, pana se leaga. Acum trebuie sa amestecam cu o lingura curata din lemn, ca sa nu se lipeasca de fundul vasului, dand gust neplacut colivei.
5. Dupa ce s-a legat, luam vasul de pe foc si il lasam descoperit, pana ce compozitia s-a racit si o tinem acoperita in frigider pana cand dorim sa finisam coliva.
6. Inlaturam coaja care s-a format, adaugam sarea, vanilia, coaja rasa de lamaie si nucile taiate fin cu cutitul, pisate sau rasnite dupa preferinta.
7. In continuare, amestecam usor toate ingredientele, pana se omogenizeaza.
8. Compozitia o aseazam pe un platou curat, ceva mai mare decat o coala de hartie si o modelam uniform pe platou, ca sa capete o forma frumoasa.
9. Deasupra cernem pesmetul, pe care il presam putin cu un carton ca sa fie mai dens si neted, apoi cernem un stat uniform de zahar pudra, gros de cel putin 1 mm (oricum sa acopere bine pesmetul), pe care il presam, ca si pe pesmet.
10. Pentru ornat, putem folosi un sablon facut din carton, care sa reprezinte o cruce, peste care cernem putina cacao. De asemenea, putem folosi diverse bomboane, ca: drajeuri, migdale trase in zahar si altele, dupa preferinta si inspiratia noastra.
11. Curatam bine marginile platoului de pesmetul si de zaharul cazut la cernut.

Coliva este bine s-o pregatim in ajunul zilei cand vrem s-o folosim.

Lumanarea pe care o infigem in coliva, trebuie sa aiba un disc de hartie, pentru a nu se scurge ceara pe coliva.