nunta mixta

În prealabil postat de aubergine

DEci ati fost indoctrinat de scoala, tipic.
Si tatal meu nu a fost la biserica, a refuzat sa intre, pentru ca invatatoarea i-a zis ca va avea probleme daca o va face, i-a zis ca nu au voie sa intre in biserica, pe vremea comunismului.
Mai exista si intelectuali religiosi, ce facem, ne batem in exemple? E pueril.

Domnule, daca pt d-voastra parerea unui olimpic, si parerile unor carti, adica parerile unor oameni de stiinta sunt mai importante decat Cuvantul Domnului, eu am ramas fara cuvinte.
Nu aveti nevoie de argumente ca sa credeti, nu aveti nevoie de stiinta, ci de credinta si iubire, atat.

Cu tot respectul, domnule Aubergine, eu am ajuns la concluzia ca este mult mai importanta iubirea decat credinta. Si daca prin credinta va referiti la lucrurile de forma ale orcarei religii (ritualuri, rugaciuni mecanice, post mecanic, ascultare oarba de reguli religioase), atunci consider ca se poate extrem de bine si armonios si fara acestea, inclusiv din punct de vedere sufletesc.
Acele cuvinte ale oamenilor de stiinta, da, le consider ca fiind peste Vechiul Testament.

Asta este ce cred eu. Sper sa nu ma judecati pentru asta. Consider ca nu am fost indoctrinat la scoala, ci "invatat". Un om nu poate fi indoctrinat cu realitatea.

[aubergine]

În prealabil postat de abaaaabbbb63

Cu tot respectul, domnule Aubergine, eu am ajuns la concluzia ca este mult mai importanta iubirea decat credinta. Si daca prin credinta va referiti la lucrurile de forma ale orcarei religii (ritualuri, rugaciuni mecanice, post mecanic, ascultare oarba de reguli religioase), atunci consider ca se poate extrem de bine si armonios si fara acestea, inclusiv din punct de vedere sufletesc.
Acele cuvinte ale oamenilor de stiinta, da, le consider ca fiind peste Vechiul Testament.

Asta este ce cred eu. Sper sa nu ma judecati pentru asta. Consider ca nu am fost indoctrinat la scoala, ci "invatat". Un om nu poate fi indoctrinat cu realitatea.

Sunt femeie.

Si iubirea si credinta sunt importante in egala masura. Cand spun credinta ma refer la credinta din sufletul omului.
Acestea nu sunt lucruri de forma, rugaciunea nu e mecanica ci e vorbirea directa cu Dumnezeu, ritualul nu e ritual, e intalnirea cu Dumnezeul viu, ascultarea nu este oarba ci este constienta, voita, din iubire si respect, si gandita in prealabil.
Dauneaza aceasta necredinta tocmai echilibrului sufletesc, armoniei din om.
Ati fost indoctrinat in scoala desi nu credeti asta, nici macar nu va dati seama cat de indoctrinat ati fost.
Cu realitatea fabricata de atei, frumos.
Nu va judec, imi pare rau pentru d-voastra.
Nu poate un om chiar si el om de stiinta sa fie peste creator, peste Dumnezeu, este un non-sens, creatul mai mare decat creatorul.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de abaaaabbbb63

Cu tot respectul, domnule Aubergine, eu am ajuns la concluzia ca este mult mai importanta iubirea decat credinta. Si daca prin credinta va referiti la lucrurile de forma ale orcarei religii (ritualuri, rugaciuni mecanice, post mecanic, ascultare oarba de reguli religioase), atunci consider ca se poate extrem de bine si armonios si fara acestea, inclusiv din punct de vedere sufletesc.
Acele cuvinte ale oamenilor de stiinta, da, le consider ca fiind peste Vechiul Testament.

Asta este ce cred eu. Sper sa nu ma judecati pentru asta. Consider ca nu am fost indoctrinat la scoala, ci "invatat". Un om nu poate fi indoctrinat cu realitatea.

Îmi cer scuze că intervin în dialogul dintre dvs. şi colega Aubergine; o fac cu speranţa că v-ar fi de folos, cumva, ceea ce vă voi scrie. Sper să vă folosească. Iar de nu, îmi cer iertare.
Aşadar, mai întâi puneţi un raport ierarhic între iubire şi credinţă, iar în acest raport acordaţi prioritate iubirii.
Aş voi să vă spun că iubirea şi credinţa nu sunt două lucruri separate ci se presupun una pe alta. Astfel, un om credincios în Dumnezeu Îl şi iubeşte. Iar un om care iubeşte pe Dumnezeu are şi credinţă în El.
Pe de altă parte, Apostolul Pavel enumeră virtuţile creştineşti în 1 Corinteni şi anume în ordinea: credinţa, nădejdea şi dragostea. Acest şir a fost mereu înţeles şi ca o scară a virtuţilor, care decurg una din alta, se sprijină una pe alta. Din credinţă se dezvoltă nădejdea, iar dragostea este rodul cel mai de preţ, rodul desăvârşit. Această dragoste e descrisă de Pavel şi diferă substanţial de dragostea lumească, egoistă şi deşartă, efemeră şi aducătoare mai mereu de boacăne şi niţică moarte... Cealaltă este viaţă.

Apoi vorbiţi despre credinţă ca despre lucruri de formă şi enumeraţi ritualuri, rugăciuni, post, ascultare, adăugînd epitetele "oarbă" şi "mecanice". Ei bine, nu ştiu de unde aveţi această impresie, însă vă pot spune în cunoştinţă de cauză că pentru omul credincios aceste fapte ale credinţei sunt folositoare şi absolut necesare, au rostul şi rodul lor, iar oarbe nu pot fi întrucât omul simte, trăieşte, resimte, gândeşte, voieşte, luptă etc. - atunci când le practică. Poate că nu aveţi experienţa acestor lucruri, însă mulţi dintre noi o avem, fiecare la nivelul său şi vă rog să încercaţi şi dvs. această practică pentru a vă convinge personal de folosul adus de ea. Poate că aveţi o idee din auzite sau din presupuneri fictive, iar în acest caz cred că v-ar fi de folos să verificaţi, să experimentaţi şi apoi, cu toată libertatea, să evaluaţi cum veţi dori. Nu, însă, înainte de a experimenta, de a cunoaşte. O astfel de poziţie se cheamă pre-judecată sau pre-concepţie.

Cuvintele oamenilor de ştiinţă în general nu sunt nici peste nici sub VT. E un fals raport de valoare între aceste două domenii. VT e una (relaţia dintre Dumnezeu şi poporul ales) iar căutările oamenilor de ştiinţă e alta (efortul lor de a înţelege cum funcţionează legile lumii, realizarea unor aplicaţii practice, prevederea sau anticiparea unor evenimente etc.).
Pentru ca VT şi ştiinţa să se afle în opoziţie, ar trebui să aibă ambele acelaşi "obiect". Dar sesizaţi că VT are un obiect (relaţia Dumnezeu-om-Dumnezeu), iar ştiinţa are tot felul de alte obiecte decât acesta.

Afirmaţi că un om nu poate fi îndoctrinat cu realitatea. Expresia mi se pare comică şi totdată cred că exprimă un adevăr. Deoarece un om e îndoctrinabil cu idei (doctrine), nu cu altceva.
Însă realitatea nu este o idee sau o doctrină. Realitatea este un dat obiectiv, independent de ideile noastre. Noi, însă, ne reprezentăm această realitate sub tot felul de forme/fenomene sufleteşti, printre care şi idei sau concepţii sau teorii.
E limpede deci că nu putem fi îndoctrinaţi decât cu idei despre realitate, idei care pot fi adevărate sau false. Nu, însă, cu realitatea.
Ateii îşi re-prezintă realitatea sub forma unor teorii din care lipseşte Dumnezeu. Noi creştinii credem că ei sunt îndoctrinaţi cu aceste idei false (cum am fost dealtfel îndoctrinat şi eu în şcoala socialistă) şi că Biserica exprimă idei adevărate despre realitate. Adică Dumnezeu ESTE (în) realitate.

Toate cele bune,
şi mă iertaţi dacă v-am vorbit fără nici un folos.