La spovedit trebuie să mergem cu păcatele deja iertate

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Nu, la spovedanie nu cred că putem merge cu păcatele deja iertate, însă e necesar să mergem cu credinţa că Dumnezeu ne iartă păcatele în Taina Spovedaniei.

Eu cred că Evanghelistul ne vorbeşte despre necesitatea şi puterea credinţei, iar nu despre păcatele deja iertate.
Credinţa fără fapte, moartă este. Fără fapta numită spovedanie, credinţa în iertarea păcatelor rămâne neroditoare, oricât ar fi ea de mare.

Credinţa e condiţie necesară a faptei, nu substituentă a ei!

O spovedanie fără credinţa în iertarea păcatului e la fel de inutilă ca şi o credinţă fără spovedanie. Doar împreună aduc rodul iertării.

Este intradevar important ceea ce este aici subliniat - necesitatea si puterea credintei - mesajul transmis noua. Atat de puternica trebuie sa ne fie credinta incat cand cerem sa credem ca ne-a si fost dat. Iar aceasta sa fie etalon la masura credintei noastre. Iar daca nu a fost dat sa stim ca nu am meritat la acel moment, ca poate e nevoie de mai multa smerenie, de cainta, poate e o incercare a puterii credintei... Adica de a ajunge la acea masura a credintei in care sa nu mai existe nici urma de indoiala.
Legat de pacatele noastre si iertarea lui Dumnezeu, fara o cainta cuprinsa de umilinta, de smerenie, de rusinare chiar, in fata lui Dumnezeu, nu vine iertarea. Ori cainta este cu adevarat smeritoare doar in fata duhovnicului. Cata psihologie ortodoxa este cuprinsa doar in acest gest de spovedanie in fata duhovnicului. Cum se prezinta singur sufletul seara cand se cerceteaza pe el insusi si cum se prezinta sufletul in fata duhovnicului . Sunt doua stari diferite, doua nivele de smerenie.

Sper ca nu supar cu interventiile mele. Imi amintesc prima mea spovedanie dupa un sir de ani de pacatosenie. Desi am mers cu frica la spovedanie, pentru ca nu a fost cainta si smerenia adanca, nu am primit atunci iertarea. Si am trait atunci 2 saptamani de cainta si plans, simtind ca daca atunci muream , fundul iadului era al meu. Abia atunci a venit iertarea, ca pe o usurare si fericire de nedescris.