Asemanari intre budism tibetan si crestinism ortodox

În prealabil postat de flying

Bine,draga coleg catolic,sa reformulez: daca ai peste 7 ani si nu ai duhovnic nu esti ortodox .Cei care sunt botezati ,au peste 7 ani si nu au duhovnic sunt ortodocsi... doar cu numele.

Atunci, imi pare rau sa-ti zic, dar Romania tocmai a scazut de la 89% ortodocsi la 40%, sau mai putini.

[flying]

În prealabil postat de abaaaabbbb63

Atunci, imi pare rau sa-ti zic, dar Romania tocmai a scazut de la 89% ortodocsi la 40%, sau mai putini.

Presupunand ca esti Atotstiutor(adica stii cati au duhovnic si cati nu din toata Romania):Asa...si?

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de abaaaabbbb63

Atunci, imi pare rau sa-ti zic, dar Romania tocmai a scazut de la 89% ortodocsi la 40%, sau mai putini.

Numai Dumnezeu stie procentele exacte, in rest doar presupuneri. :D

[florin.oltean75]

"Lasa grija cea lumeasca", in lume fiind...


Calea formala este "lasarea in Voia Domnului" (Purtatorul de Grija).

Calea profunda este purificarea mintii de fixatii.

[florin.oltean75]

Aspectul pragmatic al intelepciunii – “facerea de bine”

Toate fapturile isi formeaza o conceptie proprie, prin experienta (prin instruire/autoinstruire/autoreglare) cu privire la "pragmatismul dobandirii fericirii" - o fericire inteleasa prin prisma unui anumit filtru axiologic.


Unele devin abile in actiunea de a vana, altele sesizeaza cauzalitati subtile in fluxuri financiare, vulnerabilitati juridice sau productivitatea aliantelor politice/intretinerii relatiilor cu personalitati influente.

Altele se rezuma in a scoate pe piata, in a-si "vinde" diferite forme calificare.


===============================

Care forma este cea mai pragmatica, mai eficienta?

Care dintre ele produce "cantitatea cea mai mare de fericire"?

==============================

Intelepciunea spune astfel:

"Fericirea proprie depinde de fericirea tuturor celorlalte fiinte."

Aceasta este relatia de cauzalitate esentiala in ceea ce priveste productia de fericire proprie.

Fericirea proprie nu depinde doar de fericirea celorlalti crestini sau crestini ortodocsi. Sau numai de fericirea europenilor.

Ci de fericirea tuturor fiintelor "care exista".

Daca una singura este nefericita - fericirea proprie nu poate fi intreaga, nu atinge maximul de potential.

De aceea pentru a produce fericire proprie trebuie cautat in permanenta/lucrat pentru a produce mai intai fericire celorlalti - celor de langa noi iar, in final, tuturor fiintelor.

=========================

In crestinism “facerea de bine” este poruncita.
In budism este explicata.

[florin.oltean75]

Lotusul si porumbelul

”… fără răutate ca porumbeii”

Lotusul budist si porumbelul crestin. Doua simboluri care reflecta acelasi inteles.


Curatenia interioara. Nevinovatia. Puritatea. O stare interioara extra-ordinara, necesara mantuirii (dobandirii fericirii fara-de-sfarsit).

"Oita intre lupi" poate ar fi corespondentul crestin mai adecvat lotusului budist - pentru ca reflecta, asemeni lotusului care creste din noroi, dihotomia realitatii mundane: puritatea interioara in contrast cu impuritatea exterioara. Sau puritatea adancului sufletului in contrast cu impuritatea miscarilor din "vazduhul" sau.


Oita sau porumbelul sunt prin natura lor nevinovate, pure – pot exista fara experienta pradatorului. Lotusul, insa, nu poate rasari fara experienta noroiului.

Din aceasta perspectiva lotusul este un simbol mai profund.

[florin.oltean75]

Am treaba, n-am treaba

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.”

Odihna, odihna …este una din proprietatile Marelui Bine – care este Insusi Dumnezeu.

Odihna Promisa este o stare corelata cu nemiscarea sau, poate mai bine exprimat, cu o stare care transcende miscarea.

Odihna, in general, este o stare aflata dincolo de necesitate, de nevoi imperative care trebuie satisfacute prin efort asumat.

Atat budismul cat si crestinismul, in esenta, cauta aceasta nemiscare extraordinara. O nemiscare care nu este o incremenire / inghetare, cadere in amorf sau nefiinta, ci o plenitudine existentiala care deja contine in sine toate miscarile. Odihna ca suma a tuturor expresiilor –iar nu negarea acestora. Comunicarea profunda cu toate partile Intregului (“biserica” in intelesul cel mai adanc al termenului).

In crestinism, formulele semantice radacina directioneaza mintea spre aceasta relaxare suprafireasca, in care intelegerea isi regaseste stralucirea prin unirea/comunicarea progresiva cu Esentialul. “Dialog” direct cu Sursa a Tot Ceea ce Este.

Exemple de propozitii care cultiva psihologia acestei nemiscari:

“Tu Unul Stii de ce am nevoie”
“Vezi si Fă după Mila Ta”
”Loveste-mă si mă Tămăduieste”
”Doboară-mă si mă Ridică”
….
“Toata viata Lui Hristos sa o dam”

Dumnezeu se misca, este Agentul - credinciosul este atent la miscarile Lui Dumnezeu si le primeste indiferent de continutul acestora. Aceasta atentie deosebita este miezul nemiscarii care, in urma unei nevointe persistente, in cele din urma, va rodi in Odihna Vesnica.

Privita prin prisma virtutilor, nemiscarea este exprimata cel mai bine sub forma ascultarii si rabdarii.

Aceasta nemiscare este deosebita de toate celelalte forme de nemiscare, pentru ca doar ea este vazatoare de Dumnezeu.

Una din cele mai eficiente rugaciuni, in acest sens, poate fi gasita in Patericul Egiptean, unde se spune ca un calugar obisnuia sa spuna tot timpul, indiferent de activitatea pe care o desfasura, “N-am treaba!” Se hranea astfel cu mierea nemiscarii in miscare, cu Dumnezeu Insusi.


“Odihna” este un termen mai usor de inteles de mintea umana decat “Dragostea”, prin incarcatura fiziologica care o presupune.

Prin Odihna se ajunge mai usor la descoperirea sensului adanc al Dragostei.

O Dragoste privita prin vartejul miscarilor mundane apare neclara, deformata. Pentru ca ochiul sa fie curat este necesar saltul in centru, in linistea clara, in limpezimea nemiscarii.

Budismul apeleaza, in principiu, la aceleasi formule, cu nuante specifice, bineinteles.

Apofatismul budist insa rezolva direct, profund, toate formele de interactiune subiect – obiect, indiferent de variatie sau expresie. Gaseste linistea clara in orice zgomot produs de coliziunea celor cinci simturi cu lumea.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

"Lasa grija cea lumeasca", in lume fiind...


Calea formala este "lasarea in Voia Domnului" (Purtatorul de Grija).

Calea profunda este purificarea mintii de fixatii.

"Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?" (Iov 38,22)

A fi în relaţie vie cu Dumnezeu Proniatorul ţi se pare o cale formală, mai exact superficială (câtă vreme dai şi alternativa căii "profunde").
Profund ţi se pare ca omul să-şi purifice mintea de fixaţii (termen vag). Cum? Prin budism, evident, cu tot ce înseamnă aceasta. Inutil să mai recapitulăm, ne-ai ilustrat pe îndelete.

Florin, ce va să însemne că "lăsarea în Voia Domnului" este o cale formală?
Poate că tu îţi închipui că un om creştin devine nepăsător sau superficial implicat faţă de deciziile lui, faţă de viaţa lui, faţă de consecinţele alegerilor lui, faţă de starea lui după moarte etc. - lăsînd pe Dumnezeu să facă toate în locul lui. Cu alte cuvinte sugerezi că un om creştin nu poartă de grijă vieţii lui, ci transferă toată această preocupare lui Dumnezeu. Creştinul ar face orice sau nimic, întrucât are grijă Domnul de viaţa lui...
Aşa reiese, din cum povesteşti.
În realitate, relaţia dintre omul creştin şi Dumnezeu Proniatorul este una de maximă responsabilitate şi grijă. Biserica ne-a arătat întotdeauna ce este această lăsare în Voia Domnului. În finalul postării ai un link lămuritor în această privinţă - un cuvânt al Sfântului Siluan Athonitul.

A fi în relaţie cu Dumnezeu Proniatorul, a te lăsa în Voia Domnului nu înseamnă nimic altceva decât a trăi în asceză creştină, cu iubire de Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu. A nu te da cu totul trupului şi lumescului - deşi trăieşti în lume. A nu te lăsa în legea tuturor acestora care trec, în legea deşertăciunii, ci a căuta la Legea Veşniciei.
A purta aşadar, împreună cu Dumnezeu ca aliat/doctor/învăţător, acest război teribil cu moartea din tine, cu înclinaţia irezistibilă spre păcat, cu patimile, cu duşmanii văzuţi şi nevăzuţi care voiesc să îţi fure viaţa, mântuirea, împlinirea, fericirea. Făcînd acest travaliu cu adevărat eroic, zi după zi, nădăjduieşti că Dumnezeu Se va alătura lucrării tale palide şi o va însufleţi, conduce, îndruma până la izbândă, până la cunună chiar. Cu condiţia să renunţi la iluzia izvorâtă din mândrie că tu eşti conducătorul, că tu eşti cârmaciul vieţii tale, că tu poţi urni şi îndrepta lucrurile - iar nu Proniatorul.

Lăsarea în Voia Domnului nu este abandonare pasivă ci travaliul activ cel mai consistent şi mai plin de rost care poate fi înfăptuit de om. El corespunde cel mai bine naturii şi menirii omului.

Dornic de zidire şi înnoire, căutînd şi lucrînd pocăinţa, omul creştin se străduieşte să primească Pronia, spre împlinirea rostului său de om, de făptură a lui Dumnezeu.
"Aşa şi noi, întru înnoirea vieţii să umblăm" - stăruieşte Apostolul (Rm 6,4)
"Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele." (Ps. 50)

Cam asta e lăsarea în Voia Domnului, precum cred şi zic în câteva vorbe; împreună-lucrare dintre om şi Dumnezeu, spre mântuirea şi fericirea noastră, teandrie despre care tu afirmi că este cale formală...
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ate-68654.html
"Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa."

[florin.oltean75]

Formal, in acest context, nu are sensul negativ derivat de “superficial”, ci pur si simplu evidentiaza ca acest tip de cognitie/relatie/comunicare se bazeaza pe conceperea unor forme.

Cognitia implica intotdeauna trei agenti: subiectul, procesul propriu-zis de constientizare si obiectul constientizat – denumite generic “cele trei sfere ale cunoasterii”.

Cand aceste trei componente sunt concepute exclusiv cu ajutorul unor forme mentale (reprezentari/plasmuiri cultivate in prealabil) - procesul este formal.

Atat timp cat nu se cunoaste natura profunda a acestora - “Eu”, “Tu” si relatia “Eu-Tu”, fiecare in parte sunt concepute exclusiv ca fenomene distincte, complet separate.

“Purificarea mintii de fixatii” inseamna patrunderea dincolo de forma, de plasmuriri (“fixatii”): plasmuirea Eu-lui, plasmuirea Tu-ului, plasmuirea relatiei Eu-Tu.

Aceasta este functia de baza a cunoasterii apofatice.

Cunoasterea catafatica este in sfera expresiei, cea apofatica o transcende.

Cele doua cunoasteri nu se afla in competitie, ci se armonizeaza reciproc, astfel incat, in cele din urma, ard tot ceea ce este necunoscut, ascuns.

[Ioan_Cezar]

Aşa o fi cunoaşterea la oamenii fără Dumnezeu, la necredincioşi.
Cam aşa cum spune schema ta am studiat şi eu cogniţia în psihologie, cu deosebirea că psihologii nuanţează mult mai mult activitatea cognitivă, pun lupa mult la mai adânc şi detaliu. Psihologia cunoaşte, printre altele, că nivelul cognitiv sugerat de schema ta este unul preliminar, specific gândirii preoperaţionale, care operează cu date perceptive şi reprezentări, adică procesează în prezenţa unor date intuitive (formă, culoare, mărime, greutate etc.) neputînd să se debaraseze de concret.
Or, acest nivel de cunoaştere este specific copiilor, iar, dacă e totuşi întâlnit la adult, e specific unui nivel de dezvoltare IQ specific mai degrabă oligofrenului, decât omului normal.
Un om dezvoltat normal/mediu în planul inteligenţei (să zicem cu un IQ de 110-120 pe scara clasică de măsurare) nu are nevoie de date intuitive sau formale, cum le numeşti tu, pentru a cunoaşte. El poate face operaţii abstracte, desprinse de contextul concret sau poate trage concluzii fără sprijin ori validare intuitivă.
Logica formală, predată încă de Aristotel, arăta cum se mişcă gândirea în afar simţurilor, forma fiind la Aristotel traiectoria gândirii care nu depinde de conţinutul purtat, fiind dincolo de orice date provenite prin simţuri. De aceea el putea cu uşurinţă să facă observaţii despre corectitudinea unui discurs logic urmărind doar raportul abstract dintre premise şi concluzii, fără a fi interesat de informaţia vehiculată înlăuntrul acelor afirmaţii. Logica însăşi a omului arată, aşa cum e ea pusă de Dumnezeu în noi, că nu avem nevoie de prelegeri tibetane pentru a sesiza că oamenii operează natural şi fără date intuitive. palierul logic al cunoaşterii, cel bazat pe operaţiile de abstractizare şi generalizare, pe raţionamente de tot felul, pe teorii şi paradigme, arată fără echivoc că la omul raţional cogniţia e mult mai complexă decât cred unii.
Respectînd şi cultivînd capacitatea raţionaă a omului, care poate trece dincolo de forme şi imagini la gând şi esenţă, Biserica a cultivat întotdeauna, prin oamenii de frunte ai Săi, cugetarea abstractă, puterea minţii omeneşti, capacitatea omului de a se înălţa dincolo de lutul simţurilor şi reprezentărilor. Biserica lucrează în Duh şi Adevăr, aceasta însemnînd, printre altele, că Ea operează cu noţiuni şi idei abstracte pe care le-ar fi dorit prinse în discursul său orice gânditor laic. Dar nu le-a bănuit nici existenţa, nici puterea, întrucât nu i-au fost date/revelate de Hristos.

Ceea ce afirmă budismul, aşa cum expui tu doctrina şi cum am mai citit şi la alţii (de pildă în unele expuneri ale lui Dalai Lama cuprinse în nişte lucrări de psihologie cognitivă) este caricatural de schematic şi are iz de filosofie elementară. Ar trebui să faceţi primul exerciţiu de părăsire a ignoranţei sclifosite studiind mai întâi psihologia cognitivă. Sunt doar câteva mii de pagini de rumegat, nu mai mult. Doi, trei ani de studiu serios şi aţi depăşit nivelul sfertodoctului budist.
Apoi, îmbogăţiţi cu nuanţe şi depăşind nivelul de sfertodoct, puteţi năzui mai sus, după o curăţire prealabilă de mândria cea groasă, anume la credinţa în Dumnezeu aşa cum învaţă Biserica.
Când omul crede în Dumnezeu iar Harul începe să lucreze iarăşi înlăuntrul omului, în minte şi inimă, atunci cogniţia nu se mai reduce la schema celor 3 componente ci capătă şi alte valenţe. Dar asta nu se teoretizează prea mult, ci se descoperă făcînd.
Deocamdată tu eşti capturat la nivelul formal tocmai în sensul afirmat şi combătut de tine. Adică pur şi simlu ţii de forme verbale fără conţinut şi le plimbi de colo-colo scriind lucruri confuze, făcînd comparaţii deplasate, scăpînd mereu invariantul, speculînd comic dar şi grotesc, bălmăjind apofaticul şi catafaticul acolo unde nu e cazul, sucind şi contorsionînd termenii cărora nu le poţi trece de coajă la miez deoarece nu operezi, nu adânceşti, ci doar învârţi cuvinte al căror miez îţi scapă.
Discursul tău budist e formalist, e schematic şi caricatural, alunecă mereu pe lângă obiect. Dar nu te poţi desprinde. Ai picat de ani buni în capcana plină de umor a propriilor afirmaţii: în forme. În forme goale fără conţinut. Oare vei descoperi singur acest iz de gogoaşă fără miez al pseudo-cugetării tale? Nu, nu-l vei descoperi câtă vreme locuieşti cu gândul în coşmelia unor forme verbale şi strigi ca hoţul "prindeţi hoţul". Îţi lipseşte onestitatea şi gândul autocritic. Nu te pliezi asupra propriei gândiri ca s-o critici prin lentila Cunoaşterii. Pentru a face asta ai nevoie de smerenie, cât un bob de muştar, de supunere faţă de Gândul mai înalt decât mintea omului şi de exercitarea conştiinţei cognitive de sine. Dar cum la budişti smerenia e tot o formă goală fără conţinut, rămâi ancorat înlăuntrul unui pustiu din care strigi că Biserica e superficială iar vidul tău cognitiv şi melanjul româno-tibetan e profund. Ce poate fi mai trist şi mai sâcâitor?