Exerciţii de gândire: probleme filosofice

În prealabil postat de Mihailc

Nu-mi dau seama cât de filozofică e dilema mea, dar ştiu că m-aş bucura să aflu cât mai multe păreri.

Ergo, cum credeţi voi că e mai bine să procedăm, în calitate de creştini, în împrejurări de viaţă concrete:

1. Să ne ferim de suferinţă autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului.

sau

2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinţei

Să presupunem că aţi ieşit dintr-o relaţie de prietenie cu posibilităţi de evoluţie în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărţirea?

1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputinţa de a ajunge la struguri, spunându-şi că erau oricum acri. Vânzându-ţi singur gogoşi, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărţit nu era potrivită cu tine, aveaţi discuţii în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieţii practice imediate), că nu se încadra în toate aşteptările tale etc.

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Aştept cu interes opiniile voastre!

Aş veni cu nişte întrebări, sper să nu fie cu supărare:

* De ce ai ales topicul cu probleme filozofice, oare încerci să evaluezi o situaţie de viaţă într-o manieră filozofică? Adică nu topicul e o problemă... dar pare că vezi viaţa prea teoretic, ca şi când încerci să pui în practică nişte scheme gândite la un moment dat...
Poate e o părere eronată.

* Primele întrebări sunt retorice. Pare a fi dilema dintre inimă şi minte....tu zici că poate reuşeşti să te minţi mental, dar inima ştie adevărul. Dar de ce adevărul poate aduce suferinţă unui creştin?

* Se pare că tu mergi pe ambele variante, dar nu iese niciuna...
Aducând un pic de pragmatism, mai superficial probabil, genul din filmele americane: schimbă ce nu poţi accepta, acceptă ce nu poţi schimba şi roagă-te lui Dumnezeu să te ajute să deosebeşti cele două situaţii... parcă aşa era, nu mai ştiu bine...

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

Aş veni cu nişte întrebări, sper să nu fie cu supărare:

Nu-i cu supărare!

* De ce ai ales topicul cu probleme filozofice, oare încerci să evaluezi o situaţie de viaţă într-o manieră filozofică? Adică nu topicul e o problemă... dar pare că vezi viaţa prea teoretic, ca şi când încerci să pui în practică nişte scheme gândite la un moment dat...
Poate e o părere eronată.

Nădăjduiesc că antipatia pentru cuvântul "teorie" nu-i o urmare a confortului iluzoriu conferit de lene sau de ignoraţa voluntară. Îmi dau seama că gândirea presupune efort, concentrare uneori e chiar primejdioasă fiindcă gândind ai oportunitatea de a descoperi detalii ale realului care pun în criză desfătarea ego-ului de el însuşi. Dincolo de derivatele moderne şi nuanţele peiorative, cuvântul theoria la origine înseamnă "a privi adevărul în faţă", "a te întoarce cu faţa pe adevăr".

Calist Catafygiotul, un autor filocalic foarte preţuit în spiritualitatea bizantină, spunea că "faptele (practica) urmează gândirii (teoriei) precum umbra corpul". N-am auzit ca o umbră să subziste de una singură şi nici ca o faptă să nu oglindească un mod de a gândi.
Cred opţiunea obsesivă pentru pragmatism este mult mai "teoretică", în sensul prost al cuvântului, întrucât este doar justificare mentală pentru vicii bine camuflate în "marca personalităţii" (lenea, comoditatea, frica de a-ţi folosi mintea mai aproape de proprietăţile ei specifice).

Dar uite că şi nominaţiile noastre foarte dragi contrazic amăgirea "pragmatismului prioritar":

Ne numim ortodocşi (doxa înseamnă opinie, părere, viziune, derivat credinţă bazată pe o părere care are acces la adevăr) nu ortopracşi (de la ortopraxie, praxis - faptă, practică, deprindere)

La baza vieţii duhovniceşti stă pocăinţa, metanoia (schimbarea minţii, a modului de gândire).

Mai sunt şi alte exemple.

* Primele întrebări sunt retorice. Pare a fi dilema dintre inimă şi minte....tu zici că poate reuşeşti să te minţi mental, dar inima ştie adevărul.

Dacă vreai să numeşti retorică, schisma/ruptura dintre minte şi inimă survenită în urma păcatelor şi înclinaţiei noastre naturale spre egoism şi protejarea ego-ului de orice simţire care l-ar putea incomoda, poţi să o numeşti aşa, dar cu preţul ieşirii din vizunea sobornicească a Bisericii şi trecerea în viziunea ta proprie şi exclusivă. Eu unul merg pe mâna Bisericii.

Dar de ce adevărul poate aduce suferinţă unui creştin?

Dar oare de ce a suferit Hristos pentru adevărul omului căzut în păcat şi incapabil să se ridice singur? Uite o întrebare potrivită pentru Săptămâna Mare!

* Se pare că tu mergi pe ambele variante, dar nu iese niciuna...
Aducând un pic de pragmatism, mai superficial probabil, genul din filmele americane: schimbă ce nu poţi accepta, acceptă ce nu poţi schimba şi roagă-te lui Dumnezeu să te ajute să deosebeşti cele două situaţii... parcă aşa era, nu mai ştiu bine...

Eu nu merg pe nicio variantă, am propus doar o situaţie ipotetică de care ne putem lovi în viaţă cu toţii.

De fapt vorba aceea este mult mai veche decât cinematografia americană, fiind la origine o rugăciune catolică atribuită lui Bernard de Clairvaux:

"Dă-mi Doamne puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă şi înţelepciune pentru a face diferenţa între ele"

În prealabil postat de Mihailc

Nu-i cu supărare!

Nădăjduiesc că antipatia pentru cuvântul "teorie" nu-i o urmare a confortului iluzoriu conferit de lene sau de ignoraţa voluntară. Îmi dau seama că gândirea presupune efort, concentrare uneori e chiar primejdioasă fiindcă gândind ai oportunitatea de a descoperi detalii ale realului care pun în criză desfătarea ego-ului de el însuşi. Dincolo de derivatele moderne şi nuanţele peiorative, cuvântul theoria la origine înseamnă "a privi adevărul în faţă", "a te întoarce cu faţa pe adevăr".

Calist Catafygiotul, un autor filocalic foarte preţuit în spiritualitatea bizantină, spunea că "faptele (practica) urmează gândirii (teoriei) precum umbra corpul". N-am auzit ca o umbră să subziste de una singură şi nici ca o faptă să nu oglindească un mod de a gândi.
Cred opţiunea obsesivă pentru pragmatism este mult mai "teoretică", în sensul prost al cuvântului, întrucât este doar justificare mentală pentru vicii bine camuflate în "marca personalităţii" (lenea, comoditatea, frica de a-ţi folosi mintea mai aproape de proprietăţile ei specifice).

Dar uite că şi nominaţiile noastre foarte dragi contrazic amăgirea "pragmatismului prioritar":

Ne numim ortodocşi (doxa înseamnă opinie, părere, viziune, derivat credinţă bazată pe o părere care are acces la adevăr) nu ortopracşi (de la ortopraxie, praxis - faptă, practică, deprindere)

La baza vieţii duhovniceşti stă pocăinţa, metanoia (schimbarea minţii, a modului de gândire).

Mai sunt şi alte exemple.

Dacă vreai să numeşti retorică, schisma/ruptura dintre minte şi inimă survenită în urma păcatelor şi înclinaţiei noastre naturale spre egoism şi protejarea ego-ului de orice simţire care l-ar putea incomoda, poţi să o numeşti aşa, dar cu preţul ieşirii din vizunea sobornicească a Bisericii şi trecerea în viziunea ta proprie şi exclusivă. Eu unul merg pe mâna Bisericii.

Dar oare de ce a suferit Hristos pentru adevărul omului căzut în păcat şi incapabil să se ridice singur? Uite o întrebare potrivită pentru Săptămâna Mare!

Eu nu merg pe nicio variantă, am propus doar o situaţie ipotetică de care ne putem lovi în viaţă cu toţii.

De fapt vorba aceea este mult mai veche decât cinematografia americană, fiind la origine o rugăciune catolică atribuită lui Bernard de Clairvaux:

"Dă-mi Doamne puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă şi înţelepciune pentru a face diferenţa între ele"

Un răspuns complicat. Nu am posibilitatea să îl analizez acum...

Hristos a suferit pentru noi și a noastră răscumpărare... dacă nu greșesc... Din întrebările ipotetice am înțeles că se face referire la suferința pentru sine... suferința de a nu fi în stare, sau a nu vrea, să vezi sau să accepți adevărul.

Probabil nu înțeleg eu bine.

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

Un răspuns complicat. Nu am posibilitatea să îl analizez acum...

E de înţeles că nu ai posibilitatea să-l analizezi acum. Dar răspunsul nu-i complicat deloc....

Hristos a suferit pentru noi și a noastră răscumpărare... dacă nu greșesc...

Hristos a suferit pentru noi şi pentru a noastră mântuire, mai mult decât atât, a acceptat de bunăvoie suferinţa fiindcă l-a iubit imens şi nespus pe om.

Din întrebările ipotetice am înțeles că se face referire la suferința pentru sine... suferința de a nu fi în stare, sau a nu vrea, să vezi sau să accepți adevărul.

Nu se face referire la suferinţa pentru sine, e vorba cu totul altceva acolo şi anume de riscul suferinţei care survine tocmai din recunoaşterea onestă şi acceptarea adevărului.

În afară de suferinţa pricinuită de foame, frig, dureri fizice... mai este suferinţa pentru recunoaşterea propriilor păcate. De obicei nu le recunoaştem cu uşurinţă, dar putem ajunge într-un punct în care viaţa, sau Dumnezeu, ne arată pe înţelesul nostru că buba e de fapt la noi. Aşa aş înţelege suferinţa provocată de adevăr.

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

În afară de suferinţa pricinuită de foame, frig, dureri fizice... mai este suferinţa pentru recunoaşterea propriilor păcate. De obicei nu le recunoaştem cu uşurinţă, dar putem ajunge într-un punct în care viaţa, sau Dumnezeu, ne arată pe înţelesul nostru că buba e de fapt la noi. Aşa aş înţelege suferinţa prvocată de adevăr.

Cred că ai o înţelegere corectă (cel puţin de data asta)!

Iar frumuseţea ortodoxiei asta este, că Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa. Deci recunoaşterea păcatului, chiar dacă produce suferinţă, este de fapt/ poate fi actul de naştere al omului nou, dacă e urmat de părerea de rău pentru păcate, spovedanie, îndeplinirea canonului, lăsarea păcatului, măcar lupta în acest sens... Aşa, şi din teorie, şi din practică, din ce mai ştiu şi eu...

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de Annyta

Aşa aş înţelege suferinţa prvocată de adevăr.

Suferinta provocata de pacat, la aflarea adevarului.