Exerciţii de gândire: probleme filosofice

[Yasmina]

În prealabil postat de Mihailc

Nu-mi dau seama cât de filozofică e dilema mea, dar ştiu că m-aş bucura să aflu cât mai multe păreri.

Ergo, cum credeţi voi că e mai bine să procedăm, în calitate de creştini, în împrejurări de viaţă concrete:

1. Să ne ferim de suferinţă autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului.

sau

2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinţei

Să presupunem că aţi ieşit dintr-o relaţie de prietenie cu posibilităţi de evoluţie în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărţirea?


1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputinţa de a ajunge la struguri, spunându-şi că erau oricum acri. Vânzându-ţi singur gogoşi, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărţit nu era potrivită cu tine, aveaţi discuţii în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieţii practice imediate), că nu se încadra în toate aşteptările tale etc.

2. Acceptând adevărul şi anume faptul că aţi petrecut clipe minunate împreună, că ai simţit adierea fericirii, că aţi avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriaşă detaşându-te de persoana respectivă etc.

Aştept cu interes opiniile voastre!

Din prezentarea punctelor 1 si 2 lipseste evaluarea posibilitatilor.
Mai exista posibilitati(sperante )de reconciliere sau o noua sansa? Apoi situatiile stau diferit in functie de cine a iesit primul din relatie :)
Daca am iesit eu prima probabil ca ma voi concentra mai ales pe punctul 2,daca a iesit cealalta persoana mai mult ca sigur ca pt a-mi obloji inima as recurge la prima solutie.

Nu inteleg de ce pct 1 este prezentat ca o minciuna mentala?Intalnim tot felul de personae,unele destul de nepotrivite...de ce trebuie sa ne simtim vinovati daca nu gasim puncte comune de interes sau nu suntem compatibili mental/spiritual??
Nu inteleg...cu scuzele de rigoare.