Biserica si Psihologia

Îmi exprim şi eu o scurtă opinie asupra acestui subiect, ca persoană care a frecventat în trecut un psiholog: cred că psihologia este utilă, iar opţiunea de a ignora foloasele ei prin justificarea că Biserica este suficientă pentru rezolvarea oricărei probleme este o expresie a mândriei noastre de a apela direct la Dumnezeu, nu şi la mijloacele de vindecare pe care El le-a lăsat la îndemâna noastră.
Desigur, nu aş fi ajuns la linia de plutire dacă nu aş fi urmat şi drumul Bisericii, deci recomand atât Biserica (în primul rând) cât şi psihologia - pentru ajutorul/ vindecarea diverselor boli.
Eu am avut şansa să ajung la o doamnă psiholog care era creştină ortodoxă practicantă. A însemnat foarte mult penturu mine într-o perioadă (2002 - 2005), însă cu regret observ că în "zilele noastre" nu mai avem o relaţie la fel de bună (când ne vedem din când în când), căci pare să păstreze în memorie imaginea mea de atunci, neluând în seamă schimbările din ultimii ani...
Desigur, un psiholog nu este perfect, singur Domnul este, dar mersul la psiholog este adesea benefic.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Annyta

însă cu regret observ că în "zilele noastre" nu mai avem o relaţie la fel de bună (când ne vedem din când în când), căci pare să păstreze în memorie imaginea mea de atunci, neluând în seamă schimbările din ultimii ani...
Desigur, un psiholog nu este perfect

.....:)
Şi ar fi perfect dacă ai avea iarăşi o relaţie bună.....:)

Permite-mi o sugestie: discută deschis, cu prima ocazie, ca prioritate TOCMAI această percepţie a ta.

În Biserică avem multe povestiri/mărturisiri despre fii duhovniceşti care ajungeau, din varii motive, să înceapă să se îndoiască de duhovnic, să li se pară ba una ba alta, să îşi facă diverse gânduri etc. etc.
Problema dispărea când ucenicul se spovedea, mărturisea deschis ce e în sufletul lui. Probabil ai citit.

Emit ipoteza că ar putea să fie ceva asemănător. Mai bine discuţi deschis problema, decât să ruminezi şi să fantazezi/proiectezi....:)
Scuze dacă n-am nimerit-o! Memoria mi-a adus la cunoştinţă că acest tip de situaţie e un fapt des întâlnit în consiliere şi psihoterapie. Face parte din dinamica relaţiei terapeutice şi trebuie abordat explicit, deschis, onest, ca pe o problemă de prioritate maximală. Ori de câte ori apare.

În prealabil postat de cezar_ioan

.....:)
Şi ar fi perfect dacă ai avea iarăşi o relaţie bună.....:)

Permite-mi o sugestie: discută deschis, cu prima ocazie, ca prioritate TOCMAI această percepţie a ta.

În Biserică avem multe povestiri/mărturisiri despre fii duhovniceşti care ajungeau, din varii motive, să înceapă să se îndoiască de duhovnic, să li se pară ba una ba alta, să îşi facă diverse gânduri etc. etc.
Problema dispărea când ucenicul se spovedea, mărturisea deschis ce e în sufletul lui. Probabil ai citit.

Emit ipoteza că ar putea să fie ceva asemănător. Mai bine discuţi deschis problema, decât să ruminezi şi să fantazezi/proiectezi....:)
Scuze dacă n-am nimerit-o! Memoria mi-a adus la cunoştinţă că acest tip de situaţie e un fapt des întâlnit în consiliere şi psihoterapie. Face parte din dinamica relaţiei terapeutice şi trebuie abordat explicit, deschis, onest, ca pe o problemă de prioritate maximală. Ori de câte ori apare.

Cred că aţi nimerit "problema", ar fi bine să nu existe îndoieli sau lucruri nespuse între noi. Eu am însă greutăţi în a comunica anumite lucruri, potenţial neplăcute pentru celălat.
Mi-aţi dat totuşi un imbold în a face eforturi pentru a comunica, în general, ceea ce am pe suflet. Prefer liniştea camerei mele unei discuţii care poate deveni contradictorie. Aş vrea să capăt, totuşi, experienţă în mai multe feluri de discuţii, astfel încât să nu îmi provoace frică, emoţii sau nervi.

Sunt de acord cu incorporarea in practica crestina a unor aspecte psihologice. Eu cred ca teologul ar trebui sa fie un bun psiholog, un bun cunoscator al sufletului uman, dispus sa aline ranile sufletesti ale pacientului in acord cu voia lui Dumnezeu. As propune ca si cartile de religie sa insiste asupra unor concepte psihologice realiste imbracate in haina religioasa, iar orele de religie sa aiba o valoare formativa mai mare. In trecut, teologul studia psihologie un an si medicina trei semestre. De ce nu se intampla acest lucru si astazi? Teologul trebuie sa jongleze cu conceptele psihologice, nu sa-l trimita pe fiul sau duhovnicesc la psiholog.

Am urmarit urmatorul material:

http://www.youtube.com/watch?v=OW4yw3w611w

Profesorul Adrian Opre spune ca psihologul ar trebui sa fie teolog. Copilul cu doua moase ramane cu buricul netaiat. Da, psihologia ramane o stiinta pe care practicianul o poate ajusta in functie de convingerile sale religioase si , hai sa fim sinceri, chiar si in functie de criterii mult mai subiective... De la ,,ar trebui'' si pana la ,,trebuie'' e o distanta extrem de lunga.

Relatia stiinta-religie:
Ruptura intre religie si stiinta s-a produs in secolul al XIX-lea, ca urmare a Revolutiei Franceze! Asadar, nu se mai mire francezii de ceea ce li se intampla astazi, caci spune psalmistul:
,, Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea." (Psalmul 90)

,,In secolul al XXI-lea, stiinta si religia tind sa se regaseasca - ordinea si sensul se reintalnesc.'' - spune profesorul.

Oare? Care ordine? Noua ordine mondiala?? Aceea cu ecumenism si antihrist?

Se relativizeaza adevarul, adica nu e chiar asa de sigur ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul! Pai asta ce e, daca nu e mandrie din partea omului? Adica iei crestinul de la biserica si-l trimiti la psiholog sa-i mai scoata din cap chestia ca biserica ar detine adevarul... Pai, daca biserica nu mai detine adevarul, nu se umple de trufie psihologul si nu se crede el insusi un mic Dumnezeu?

Apoi se recunoaste faptul ca recunoasterea adevarului este o problema de orgoliu. Minunat!!! Atunci cine detine puterea musai trebuie sa detina si adevarul, iar adevarul adevarat umbla cu capul spart, e rastignit inca o data si inca o data.

Apoi profesorul face in mod clar apologia relativitatii. Mai, mai mai! Asadar, duceti-va toti la psiholog sa va spuna la fel. Fiti caldicei, deci, luati-o mai usurel cu Dumnezeu, mergeti toti la psihologi, ca, iata, ei singuri nu sunt relativi!

Diletantismul din practica psihologica, ma rog, se intalneste si in alte profesii.

Acuze:

Psihologii ii acuza pe teologi de dogmatism si intoleranta la reprosuri si de perimare.

Teologii ii acuza pe psihologi de aroganta, imoralitate si egoism (dorinta de a-i cunoaste pe oameni pentru a-i putea controla).

Preluarea de catre psihologie a unor elemente teologice dezgolite de dimensiunea sacrului implica incet si sigur izgonirea lui Dumnezeu din viata noastra. Asta se doreste?

Psihologia presupune autocontrol si controlul realitatii. Adica nu mai controleaza Dumnezeu nimic, ci controleaza psihologia!!! Nu e mandrie luciferica asta?

Depasirea conditiei de persoana limitata prin credinta fiind dezideratul religiei, nu e de mirare ca oamenii sunt trimisi la psiholog pentru a ramane cat mai limitati, pentru a fi mai usor de condus si de controlat.

Profesorul face apoi distinctia intre psihologia empirica si cea metafizica.

Aflam apoi ca practici budiste cum ar fi yoga, dezvelite de elementul religios, au devenit exercitii psihologice! Profesorul pomeneste si de necesitatea resacralizarii practicilor psihologice in vederea atragerii crestinilor! De aceea, unii acum se lauda ca sunt psihologi crestini, acum arunca cu pietre in Dumnezeu.

Ce angajamente au marile scoli de psihologie, daca tot vor sa cunoasca lumea in vederea controlului?

Chiar si profesorul Adrian Opre spune ca omul (de stiinta) in incercarea sa de a face ordine, poate face o mare dezordine. E firesc, caci Dumnezeu singur a creat ordinea si omul.