Sa ne cunoastem sfintii romani!

[cristiboss56]

Spunea Părintele Ioanichie că numai cât punea părintele Ioan mâna pe dânsul, simțea o mare liniște, durerile îl lăsau și o pace cu o bucurie sfântă îl cuprindea, încât nu mai simțea nici un fel de durere.

În timp ce Sfântul Ioan Iacob era la Mănăstirea Sfântul Sava, Părintele Ioanichie Pârâială a făcut o infecție în urma unei lovituri pe care a avut-o la cotul de la mâna dreaptă și după câțiva ani de suferință a căpătat T.B.C. osos. Avea rană deschisă la cot și, prin rana infectată, odată cu puroiul care-i curgea mereu au început să se elimine și bucățele de os ce intraseră în descompunere.
Atunci, starețul mănăstirii l-a dus pe Părintele Ioanichie la un Spital din Ierusalim unde doctorii au stabilit că mâna părintelui trebuia tăiată. În fața acestei situații, părintele a zis: Dacă din asta va fi să mor, vreau să mor cu toate mădularele întregi, și a refuzat orice intervenție medicală fugind din spital. După ce a ajuns la mănăstire, părintele Ioan a început să-l bandajeze și să-i spele rana cu ceaiuri din plante, iar după câteva spălături, rana s-a închis și s-a vindecat.
Spunea Părintele Ioanichie că numai cât punea părintele Ioan mâna pe dânsul, simțea o mare liniște, durerile îl lăsau și o pace cu o bucurie sfântă îl cuprindea, încât nu mai simțea nici un fel de durere.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

[cristiboss56]

Povestesc colegii săi că avea o mare aplecare spre carte, iubind literatura clasică și universală, matematica, fizica, chimia, științele naturale și mai ales iubea limbile străine.
În casa unchiului său, moș Alecu, deși era văr drept cu cei șase copii ai săi, întotdeauna se simțea umilit, stingher și adeseori se scula flămând de la masă și plângând. Deși era o fire firavă având un suflet blând și sensibil la tot ce se petrecea în jurul său și de multe ori suferea mai mult pentru alții decât pentru sine, tânărul Ilie avea o mare putere de stăpânire de sine și o tărie bărbătească care îl ajuta mereu să privească și să pătrundăc u ochii minții sale dincolo de orizonturile pământești, întărit fiind de dragostea fierbinte și arzătoare pentru Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.
Povestesc colegii săi că avea o mare aplecare spre carte, iubind literatura clasică și universală, matematica, fizica, chimia, științele naturale și mai ales iubea limbile străine. Nu îi plăcea să piardătimpul cu colegii săi făcând glume nepotrivite sau alte distracții, ori jocuri de tot felul. De cele mai multe ori era văzut cu o carte în mână citind sau în liniștea serilor și a nopților târzii, se retrăgea admirând zidirea mâinilor lui Dumnezeu în care vedea o armonie perfectăși legile neschimbate prin care înțelepciunea lui Dumnezeu cea necuprinsă de mintea omului le conduce și dirijează pe toate cele văzute și nevăzute de ochiul păcătos al omului. Inima blândă și smerită a tânărului Ilie ardea mereu după dorul sfânt de a-și închina viața Domnului Hristos.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

[cristiboss56]

“Prima româncă trecută în rândurile sfinților”



S-a născut în satul Vânători, jud. Neamţ, pe la anul 1650. Era una dintre cele două fiice ale lui Ştefan Joldea, armaş la cetatea Neamţului, (fiind deci un dregător domnesc). Amândouă fiice ale sale creşteau în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea părinţilor şi în cuviinţă faţă de oameni, casa în care trăiau fiind deschisă atât cuvioşilor monahi cât şi pelerinilor aflaţi în trecere; astfel, din fragedă pruncie fetele au învăţat odată cu rugăciunea şi unele virtuţi ale nevoinţei creştineşti.
Încă din tinereţe Teodora va cunoaşte o grea încercare a vieţii, deoarece sora ei, Marghioliţa, va fi răpusă de o moarte tragică. Acest eveniment o va zgudui adânc pe Teodora, în care va încolţi încă de pe acum gândul retragerii din lume. Dar părinţii, îndureraţi de pierderea unei fiice, nu se împăcau cu gândul să o piardă şi pe cea de-a doua, astfel că nu au lăsat-o pe Teodora să-şi împlinească acest gând, ci au căsătorit-o, la vremea cuvenită, cu un tânăr de prin părţile Ţării de Jos, astfel că după legiuita cununie, Teodora va pleca la casa soţului său.
N-a trecut multă vreme şi părinţii Teodorei s-au sfârşit din viaţă. Neputând să nască copii, Teodora era din ce în ce mai puternic urmărită de gândul cel tainic al lepădării de lume. De aceea, ea se va învoi cu soţul ei ca să meargă la o mânăstire. În urma acestei învoieli, Teodora va intra la schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar soţul ei se va călugări la schitul Poiana Mărului, sub numele de Elefterie, mai târziu învrednicindu-se şi de Taina Hirotoniei.
Când a intrat în mânăstire, Teodora era la vârsta de 30 de ani. Egumena mânăstirii, schimonahia Paisia, văzând tinereţea şi râvna ei pentru cele duhovniceşti, a luat-o ca ucenică, iar după un timp de încercare, a încuviinţat tunderea în monahism a Teodorei. Nu după mult timp însă, năvălirea turcilor prin acele locuri a determinat pe egumenă să ia cu sine câteva ucenice, printre care şi Teodora, şi s-a retras în locuri mai tainice şi mai sigure, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici, ele au ridicat un mic altar şi o locuinţă modestă, nevoindu-se în priveghere, post şi rugăciune. Nu după multă vreme însă, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi de boală, va trece la cele veşnice.
După aproape 10 ani de nevoinţă în acest loc tainic, Teodora se va îndrepta spre munţii Neamţului, şi va vieţui pustniceşte în preajma schitului Sihăstria. Ca povăţuitor a avut pe ieroschimonahul Varsanufie, egumenul Sihăstriei, care îi va da şi binecuvântarea de a vieţui pustniceşte, în jurul Sihăstriei, într-o chilie nu departe de schit.
Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit şi de peştera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.
După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.
Năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Înainte de trecerea ei la cele veşnice, egumenul Sihăstriei a observat că păsările aveau un comportament neobişnuit, luând pâine şi zburând spre Sihla. Astfel, el a trimis pe doi dintre ucenicii săi să vadă ce se întâmplă cu acele păsări. Astfel, aceia au găsit-o pe Cuvioasa Teodora în rugăciune, înălţată de la pământ, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Văzându-i, aceasta le-a povestit despre sine, despre apropiatul ei sfârşit, rugându-i să meargă la mănăstire pentru a-i aduce un preot şi un diacon ca să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine.
Călăuziţi de o lumină cerească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile Lui rostind cuvintele: „Slavă, Ţie, Doamne, pentru toate".
Moaştele sale au fost aşezate în peşteră, în scurtă vreme aceasta devenind loc de pelerinaj pentru mulţimi de credincioşi.
Auzind despre acestea Cuviosul Elefterie, care fusese oarecând soţul Teodorei, a venit să-şi petreacă cei din urmă ani ai vieţii sale la Sihăstria, aproape de locul de odihnă al Cuvioasei. După aproximativ 10 ani îşi va da şi el sufletul în mâinile Domnului.
Sporind evlavia credincioşilor faţă de Cuvioasa Teodora, în apropierea peşterii s-a ridicat, între 1730-1763 schitul Sihla, cu cele două bisericuţe ale sale, „Schimbarea la faţă" şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul", care există şi până astăzi.
În 1830, trupul făcător de minuni al Cuvioasei a intrat în posesia familiei Sturza, a fost aşezat într-o raclă de argint şi a fost dus la biserica din satul Miclăuşeni-Iaşi. De acolo, în 1856, moaştele au ajuns la lavra Pecerska din Kiev, unde se află şi astăzi. Pe racla ei se află inscripţionate, în limbile slavonă şi română, cuvintele: „Sfânta Teodora din Carpaţi".
Cu sfânta bucurie că neamul nostru a mai odrăslit un mărgăritar duhovnicesc în grădina Raiului, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut pe Cuvioasa Teodora în rândul Sfinţilor, având ca zi de prăznuire data de 7 august.



Ieşind din moartea pietrei, cu ochiul obosit,
Deodată vezi o stâncă cu vârful ruginit.
E vatra suferinţei, e peştera în care
Martira Teodora aflat-a alinare.
Aici, sfânta femeie, ducând un aspru trai,
Vedea prin rugăciune minunile din rai.
În faţa grotei sfinte, o piatră se arată.
Pe fruntea ei pleşuvă, de fulgere brăzdată

Săpat e din natură, un mic rotund bazin
Ce-n orişicare vreme cu apă este plin.
Sfinţenia şi taina aicea predomnesc.
Pădurea, apa, stânca, tăcute se privesc.
Doar micul licurici, a tufelor făclie
Împrăştie în noapte lumină albăstrie.
Aici răşina albă, tămâia bradului
Carpatice arome trimite cerului.
Şi-adesea, către seara, când clopotul se plânge,
Când glasul rugăciunii încet prin văi se stânge,
Călugării din Sihla, bătrânii munţilor
La piatra Teodorei înalţă ruga lor.

(din volumul Poezii al lui N. Beldiceanu, Bucureşti, 1893

Poze - Sf Teodora

In prima poza este locul de unde bea apa sf Teodora.

[cristiboss56]

Creştin ortodocşii îi prăznuiesc astăzi pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, pe dreptcredinciosul voievod Constantin, pe fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi pe sfetnicul Ianache, ucişi cu mare cruzime de otomani fiindcă nu s-au lepădat de dreapta credinţă întru Hristos Domnul.

Sfinţii Brăncoveni sunt Domnitorii Ţării Româneşti, ce şi-au arătat Credinţa Creştină în Credincioşia de Neam şi Pământ Strămoşesc, într-un moment de "răscruce a vremurilor", când Răsăritul şi Apusul se luptau pentru supremaţie. Prin martirajul acestor Sfinţi, se dovedeşte că şi Ţara Românească are cu adevărat "Chipul cel creştin", pe o "Temelie" de neclintit. Nu numai "poporul român " este Credincios, ci şi "Stăpânirea" sa. Iată o dovadă de "Fiinţialitate românească".
Sfinţii martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Sfetnicul Ianache - prăznuiţi la 16 august, s-au învrednicit a suferi moarte mucenicească pentru dreapta credinţă şi pentru neamul românesc din care au fost odrăsliţi. Sfântul martir Constantin Vodă Brâncoveanu, care cu creştinească înţelepciune a cârmuit Ţara Românească vreme de 25 de ani (1688 -1714), a strălucit ca un mare ocrotitor de cultură şi artă românească, ridicând, înnoind şi înzestrând numeroase biserici, mănăstiri şi alte aşezăminte, miluind pe cei săraci şi ajutând cu prisosinţă celelalte Biserici Ortodoxe surori aflate atunci la grea cumpănă.

Născut în localitatea Brâncoveni, în Oltenia, dreptcredinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Munteniei în anul 1688. Iubitor de ţară şi apărător al dreptei credinţe, ctitor de biserici şi mănăstiri, “a purtat grijă pentru toţi românii din cele trei principate şi în special pentru românii transilvăneni, aflaţi sub stăpânire habsburgică. Un om de o evlavie şi o moralitate ireproşabile, tată a unsprezece copii, căsătorit cu Maria Doamna, fiica lui Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, a întrecut pe toţi domnii creştini prin martiriul său, al celor patru feciori ai săi şi al sfetnicului Ianache Văcărescu”, spune părintele-profesor Emil Nedelea Cărămizaru, paroh al Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, lăcaş de cult în care se află mormântul Sfinţilor Martiri Brâncoveni.

După uneltirile rudelor sale, Cantacuzinii, care râvneau tronul, şi bănuit de turci că ar trata pe ascuns împotriva lor cu habsburgii şi ruşii, otomanii i-au pus gând rău. Îl invidiau pentru averea pe care o avea, astfel că, în martie 1714, Vodă Brâncoveanu avea să întâmpine cu demnitate şi tristeţe mari încercări, pe care le-a consemnat în ultima scrisoare pe care a adresat-o Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara chiar la 25 martie 1714 (la Praznicul Bunei Vestiri): “Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar-Emini, a adus şi mazilirea noastră, şi cu poruncă de aşa cuprins, ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de tulburare; dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi în toată viaţa”.
Constantin Brâncoveanu a fost aruncat în tenebroasa închisoare Edicule, a celor şapte turnuri, unde a fost bătut şi schingiuit aproape trei luni. Suferinţele au continuat şi după mutarea la închisoarea Bostangi Basa, destinată demnitarilor turci. La torturile nesfârşite se adăugau şi pârele din ţară, ale Cantacuzinilor, ce alimentau lăcomia turcilor, care considerau că domnitorul, supranumit de ei “Altân Bei” (Prinţul Aurului), ar poseda averi fabuloase.

[cristiboss56]

La 15 august 1714, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dreptcredinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani şi sărbătorea 40 de ani de căsnicie. A fost scos din temniţă, dimpreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache şi duşi la locul numit Ialy Chisc, unde şi-au primit cununile muceniciei.

Andrea Memmo, plenipotenţiarul Veneţiei la Înalta Poartă, descrie într-un răvaş emoţionant momentul mazilirii: “Duminică, 15 august, de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi al unui boier care îi era vistier. Iată cum s-a făcut: încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc şi veni la Serai, pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o piaţă unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru baieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la o oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile din cap şi sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi li se deteră voie a face o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebaţi de voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al Brâncoveanului răsună şi zice înspăimântat de această însultă: «Fiii mei! Iată toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! “Staţi tari şi bărbăteşti, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică!”. La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea şi capul marelui vistiernic Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, numai de 12 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii săi şi de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul Brâncoveanu, al cărui cap a cazut la urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: «Mai bine să mori în legea creştinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ». Copilaşul ascultă, ridică capul şi cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creştin! Loveşte!». În urmă ucise şi pe Brâncoveanu. O, Doamne, Doamne, până-mi tremură când scriu execuţia ce am văzut şi mă întreb: putut-a fi de faţă cineva şi să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr, tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său, care se apropie de al părintelui, părând a-l îmbrăţişa!”.

“Trupurile mucenicilor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele lor au fost purtate triumfal în suliţe pe străzile Constantinopolului, după care au fost expuse la poarta Seraiului şi apoi aruncate şi ele în mare. Câţiva creştini evlavioşi au cules din valurile mării rămăşiţele pământeşti ale Brâncovenilor şi, în taină, le-au îngropat în biserica Mănăstirii Panaghia Camariotissa de pe Insula Halki, zidită de împăratul Ioan al II-lea Paleologul şi refăcută de Sfântul Constantin Brâncoveanu”, adaugă părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru.

Soţia domnitorului, Maria, şi ceilalţi membri ai familiei rămaşi în viaţă au rămas, închişi, la Constantinopol, până în martie 1715, fiind apoi exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Atunci au fost eliberaţi şi au putut reveni în Ţara Românească. În anul 1720, doamna Maria a adus în ţară osemintele muceniceşti ale soţului său, acestea fiind înmormântate în Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Varlaam este considerat parintele limbii romane literare. Pe data de 30 august, Biserica Ortodoxa face pomenirea Sfantului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei. Sfantul Mitropolit Varlaam a pastorit Mitropolia Moldovei intre anii 1632-1653, in timpul domnitorilor Alexandru Ilias, Miron Barnovschi, Moise Movila si Vasile Lupu.
Provenind dintr-o familie de razesi, care se numea Motoc, din Borcesti, sat disparut situat langa Targu-Neamt, Mitropolitul Varlaam s-a nascut in jurul anului 1590. Numele sau de botez a fost Vasile. Din tinerete si-a indreptat pasii spre Schitul Zosim de pe valea paraului Secu, unde a invatat carte si limbile slavona si greaca. Pe aceeasi vatra, Vornicul Nestor Ureche si sotia sa Mitrofana au ctitorit in 1602 Manastirea Secu in care a inceput sa functioneze si o scoala.
Tanarul Vasile Motoc a intrat in obstea noii manastiri, unde a fost calugarit cu numele de Varlaam. Fiind bun povatuitor, a fost numit egumen al manastirii, apoi, pentru stradaniile si virtutile sale, el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
Ajungand sfetnic de incredere al domnitorului Miron Barnovschi, in anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev si Moscova in vederea cumpararii de icoane pentru manastirile Dragomirna si Barnova si pentru biserica ctitorita de domnitor in Iasi. Savarsind aceasta, Varlaam s-a intors in tara, dar primind vestea mortii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) si pe cea a inlaturarii domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Manastirea Secu.
In anul 1632, in timpul domniei voievodului Alexandru Ilias, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat sa pastoreasca Mitropolia Moldovei in locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele vesnice si a fost inmormantat la Manastirea Bistrita, Neamt. Noul Mitropolit unea invatatura cu rugaciunea si cuvantul intelept cu fapta cea buna. In timpul pastoririi invatatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu.
Sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640, pe care a instalat-o la Manastirea “Sfintii Trei Ierarhi” din lasi.
Intelept aparator al dreptei credinte si al unitatii Bisericii Ortodoxe in vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat indeaproape de organizarea Sinodului de la lasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului in 1638, pentru a da clerului si credinciosilor ortodocsi o calauza in lupta lor impotriva ratacirilor de la Sfanta Traditie a Bisericii.
Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era pretuit atat in tara, cat si in afara ei. Astfel, pentru evlavia si intelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, intre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.
Ca un pastor bun si harnic, Mitropolitul a tiparit la Iasi mai multe carti de slujba si de aparare a credintei ortodoxe, si anume: Cazania, Cele sapte taine, Raspunsul impotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Nascatoarei de Dumnezeu si altele. Lucrarea sa intitulata Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643) a fost prima carte romaneasca tiparita in Moldova, numarandu-se pana astazi intre cele mai de seama scrieri din istoria vechii culturi romanesti.
A tradus din limba slavona, impreuna cu cativa ucenici, lucrarea “Scara” a Sfantului Ioan Scararul. Astfel, egumenul Varlaam facea in Moldova primii pasi de inlocuire a limbilor straine, greaca si slavona, cu limba vorbita a poporului. Leastvita (Scara) Sfantului Ioan Scararul se numara printre primele opere patristice filocalice traduse in limba romana. Mentionam ca textele traduse de Varlaam, spre deosebire de textele manuscrise rotacizante sau cele din cartile lui Coresi, au o limba romana mult mai buna, mai culta. Daca cei dintai au tradus textele slavone exact, Varlaam a adaptat textul, imbogatind astfel limba romana. Asa se explica si abundenta slavonismelor, mai ales ca nu existau termeni in limba romana pentru a exprima textul slavon.
In timpul pastoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidita frumoasa biserica a Manastirii “Sfintii Trei Ierarhi” din Iasi, ctitoria cea mai de seama a domnitorului Vasile Lupu. In aceasta biserica, sfintita in anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori si binevestea Evanghelia lui Hristos cu ravna si intelepciune. In anul 1641, in aceasta biserica, evlaviosul Mitropolit Varlaam a asezat moastele Cuvioasei Parascheva, daruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de Constantinopol, in semn de recunostinta pentru ajutorul oferit de el acesteia, in vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult in randurile credinciosilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva.
Pentru a intari credinta ortodoxa si a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a indemnat pe domnitorul Vasile Lupu sa intemeieze la Iasi, in anul 1640, prima scoala de grad inalt din Moldova, dupa modelul Academiei duhovnicesti de la Kiev, infiintata acolo de Sfantul Ierarh Petru Movila. Noul asezamant de cultura din Moldova, in care se preda in limbile greaca, slavona si romana, se afla in incinta Manastirii “Sfintii Trei Ierarhi” din Iasi, avand la inceput si profesori trimisi de Mitropolitul Petru Movila al Kievului, ca semn ca nu si-a uitat patria sa, Moldova.
Dupa ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc in anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniste si de rugaciune, s-a retras la manastirea sa de metanie, Secu, dupa cum marturiseste cronicarul Miron Costin, Vrednicul Mitropolit a mai trait patru ani, in smerenie, in rugaciune si in vietuire sfanta, stramutandu-se la vesnicele locasuri catre sfarsitul anului 1657. Toate cele agonisite in timpul vietii sale le-a daruit Manastirii Secu.
Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost inmormantat in zidul de miazazi al bisericii Manastirii Secu. Pentru ravna sa in apararea dreptei credinte si pentru vietuirea sa, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, in data de 12 februarie 2007, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a inscris in randul sfintilor din calendar pe invatatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.