Aceleasi realitati pot fi privite din perspective diferite - indemn la deschidere in

[catalin2]

În prealabil postat de laurastifter

Şi totuşi:
fiind toţi credincioşi, toţi suntem convinşi că Hristos este Dumnezeu! E doar un exemplu, cel mai important. Prin urmare, cu toate polemicile noastre, ne asemănăm în gândire în privinţa aspectelor esenţiale ale credinţei.
Şi totuşi gândim diferit, percepem în mod diferit anumite realităţi pe care toţi le acceptăm, trăim în modalităţi diferite relaţia cu Dumnezeu pentru că, aşa cum v-a scris şi domnul Cezar, fiecare dintre noi are o personalitate unică şi diferită de a tuturor celorlalţi - aşa ne-a lăsat Dumnezeu.
Suntem subiecte, nu obiecte.

Aici ai dreptate, asta am spus si eu in mesajul cu subiectivitatea. Dar aici apare si problema, pentru ca se baga si dogma, revelatia, la subiectivitatea aceasta. Dogma nu este ceva ce o percepe fiecare cum vrea, pentru ca si crearea unui zeu dupa imaginatia cuiva intra tot la idolatrie. Domnul este cel ce S-a revelat atat in Vechiul Testament, cat si in cel Nou. Proma porunca din Lege este sa nu creem alt zeu si sa ne inchinam lui. Nu trebuie sa fie ceva material (ca idolii), poate fi si ceva din imaginatia noastra.
E ca si cum am discuta aici tot timpul daca un lucru real e ceea ce este sau daca e fiecare cum il vede. Un leu este un leu, nu depinde de imaginatia cuiva, este un adevar absolut. Acest relativism este din hinduism, budism, pentru ca si ecumensimul este o ramura a new-age-ului, care incearca sa amestece toate religiile.
Dogma este ceea ce Domnul ne-a revelat, si ceea ce a clarificat si Biserica. Au fost si lucruri care probabil nu ni s-au revelat sau care sunt revelate dar nu sunt clarificate. Dar ceea ce s-a revelat si clarificat nu e ceva subiectiv, de aceea spunem ca dogma este infailibila, nu poate fi modificata, e perfecta. Dogma tine de credinta, modernismul propovaduieste un umanism ateu, bazat si pe "iubirea" oamenilor. S-a vazut iubirea oamenilor in regimurile atee, revolutia franceza sau comunism. Prima porunca este sa iubesti pe Domnul mai preusus de tine si ceilalti oameni, sunt primele porunci din decalog si dogma tine tot de acest lucru. Voi nu va dati seama, dar va axat exact pe acest umanism ateu, trecand in plan secund prima porunca, care de fapt e credinta. De ce e asa greu sa acceptati invatatura ortodoxa si va luati dupa nu stiu ce pastori de peste ocean care nestiind ce-i cu ei au inventat conceptiile acestea? Invatatura ortodoxa este frumoasa, perfecta, nu are nevoie de infuzie protestanta sau din nu stiu ce cult. Nu exista nicio inatvertenta, contradictie, numai la catolici sunt cu zecile, e si greu sa ramai catolic daca te apuci sa studiezi dogma catolica, daca ai dragoste de adevar si nu crezi orbeste. Si aceasta idee, ca ar conta doar credinta in Fiul lui Dumnezeu e tot de la protestanti si ecumenism. Totit ereticii in afara de Arie credeau in asta, sfintii nu aveau toleranta asta sa vada ca ei vad ceva diferit, probabil ar fi trebuit sa-i considere profeti, nu eretici.

În prealabil postat de laurastifter

În altă ordine de idei, adevărul că tigrul are 4 picioare sau că România se găseşte în Europa NU sunt adevăruri absolute, ci relative şi ţin de lumea asta schimbătoare.

Se pare ca problema e mult mai grava, daca nu mai este nimic adevarat, totul e relativ. Cum spuneam, e un mod diferit de gandire, bazat pe relativism, asemanator celui din religiile orientale. Daca cineva spune ca un tigru are zece picioare ori e dus cu capul ori e budist. Eu spun de realitatea de acum, nu ca in trecut capitala a fost la Targoviste. Nu cred ca e greu de inteles ce am vrut sa spun.

În prealabil postat de laurastifter

pentru că Sfântul Nicolae a reacţionat în acest mod nu pentru că cineva Îl mărturisea pe Dumnezeu într-un limbaj diferit sau se ruga cu alte cuvinte

Arie nu Il marturisea pe Dumnezeu intr-un limbaj diferit, exact acesta e relativismul adus de ecumenism. In ecumensim nu exista erezie, ci diferite moduri de intleegere, cum ai spus si tu.

În prealabil postat de laurastifter

În această privinţă, sunt de acord cu dvs. Cuvântul "tabere" n-a fost deloc cel mai potrivit. Desigur că toţi suntem în tabăra ortodoxă şi, totuşi, opiniile noastre sunt, în anumite puncte, diferite.

Eu am raspuns ca nu am afirmat eu acest lucru, dar asta nu inseamna ca cei enumerati de tine nu au conceptii asemanatoare si pe care eu le consider gresite. Iar cei ce spun acelasi lucru ca si mine nu sunt doar trei persoane, numai pe topic au intervenit si Paraschiva si antiecumensim, mai sunt Antonia, Anca dar si altii, multi au fost si care nu mai scriu pe forum (Anna21, de exemplu). Eu nu impartasesc deloc acele conceptii moderniste si consider ca ar fi si un pacat sa nu ma delimitez de ele, din moment ce sunt gresite. Dreapta credinta nu e o simpla afirmatie.

[cezar_ioan]

"Multe am a vă scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină." (2 In 12)

"Drept aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că timp de trei ani n-am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi..." (FA 20, 31)


Ce duh anume e sugerat acolo? Ce stare de spirit? Ce componentă indispensabilă a dreptei credinţe, a dreptei învăţături?

Ce înţelegem, cu ajutorul acestor versete (şi al altora din NT) despre învăţătură, despre Evanghelie, despre dreapta credinţă, despre Tradiţie, despre Duhul Bisericii?

În epistolele către fraţii de credinţă care alcătuiau primele comunităţi euharistice, Apostolul caută să ţină flacăra credinţei dincolo de rătăciri, date fiind numeroasele ispitiri sub care trăiau fraţii, vechile convingeri religioase care încă mai mişcau prin memoria lor, insuficienta clarificare a chestiunilor dogmatice fundamentale (dogmatica avea să se contureze treptat, mai ales sub aspectul terminologiei, cu prilejul primelor sinoade ecumenice, precum ştim din istoria Bisericii) precum şi alte variate piedici care ţin, mai întâi, de condiţia firii noastre rănite prin păcatul protopărinţilor.
Cum constatăm că procedează Pavel, îndeosebi, precum şi Ioan - conform textelor citate? (aidoma celorlalţi apostoli, ale căror epistole ne stau la dispoziţie prin mijlocirea NT)
Dincolo de tot felul de artificii care ţin de pregătirea oratorică şi psihologică a retorului, ori poate tocmai în consens cu aceasta, Pavel şi Ioan au mereu grijă să sporească, prin trimiteri cu impact emoţional, starea de spirit a destinatarilor.
Alegînd şi îmbinînd cu măiestrie elemente care ţin când de forţa logicii când de zvâcul voinţei, când de cel al unor simţăminte puternice, Apostolii înalţă mereu o stare de spirit înspre care îi cheamă pe fraţii creştini. Miezul acestei stări de spirit este, evident, iubirea.
Cuvintele lor sunt părinteşti.
Trimiterile sunt necontenit la iubirea Domnului, jertfelnică.
Rugămintea e spre stăruinţa în bună înţelegere între fraţi, în supunere, în punerea pe loc secund a celor personale, cu sens de egoiste.
Îi numesc pe creştini când copii, când sfinţi, pentru a-i ajuta să devină conştienţi cât sunt de curaţi cu inima şi cât pot, încă, deveni de curaţi, despătimindu-se de duhul cărnii, de duhul lumii acesteia. Încă şi mai mult, mult mai mult, prin cuvioşie, prin toate darurile Duhului, pe care Pavel şi Ioan nu încetează să le reamintească...
Le cer, de asemenea, să se străduiască pentru a rămâne şi spori în curăţie, nu doar să aştepte mângâierea peste ei.

De ce?
Pentru ca bucuria vieţii creştine să îşi atingă rostul: să fie deplină. Întrucât scopul creştinului acesta şi este, spune Domnul: să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, să trăim fericirea deplină a întâlnirii cu El, în comuniune de duh şi fapte.

Cea mai bună cale de a spori bucuria şi fericirea întru Hristos, spun apostolii după cum cunoşteau deja din convieţuirea lor cu Domnul, este convieţuirea. Oralitatea învăţăturii nu se datorează neapărat lipsei mijloacelor de scris şi a altor piedici tehnice (aveau destule mijloace, iar Domnul ar fi putut să le sporească, de-ar fi fost important pentru mântuire) ci faptului că în comuniunea efectivă, trup şi suflet, împărtăşirea este deplină iar Duhul lui Hristos rodeşte din belşug, covîrşind pe oamenii înfrăţiţi întru El.

Ne atrage atenţia textul, de câte ori citim Epistolele, că apostolii susţin neîncetat această trăsătură a învăţăturii creştine, diferită de alte trăsături ale învăţăturilor păgâne: a cunoaşte înseamnă a convieţui în Duhul Iubirii.
Nu a scorni concepte şi relaţii interconceptuale, precum ştiinţa slabă a lumii acesteia, care ţese o pânză de păianjen din care nu mai poate ieşi, precum musculiţa.
Ci smerind mintea, umilind duhul, eliberînd firul verde al iubirii inimii, frumos străjuit de reperele revelate ale dogmelor, lăsînd ca simţământul cel mai adînc ontologic al omului să prindă putere şi să se întindă, precum focul, în inimile tuturor: bucuria deplină a împărtăşirii cu Părintele Iubirii.

Toată dogmatica şi discuţiile dogmatiştilor au ca scop drept ca acest amănunt care caracterizează învăţătura creştină şi dreapta credinţă să nu se piardă din sufletul nostru. Anume, că suntem chemaţi să devenim comuniune a iubirii jertfelnice, nimic altceva. Sau mai exact nimeni altcineva.

Pentru aceasta, Apostolul Pavel şi Apostolul Ioan (conform textelor citate) se tânguiesc uneori, se tem, se lamentează, se înflăcărează, suferă (zice Pavel) iarăşi durerile naşterii (din Duh), se bucură. ACESTA este miezul învăţăturii creştine. O învăţătură unică, diferită de toate celelalte, raţionaliste şi logiciste, astfel implicit limitate şi false. O învăţătură unică întrucât doar ea poate ajuta pe om să nădăjduiască Viaţa. O învăţătură care, dincolo de frumuseţile ei intelectuale certe, dincolo de antinomiile şi paradoxurile ei, chiar, are o proprietate remarcabilă: fericeşte, învie, îndumnezeieşte.
Nici o altă învăţătură de sub soare nu poate recupera pe om la starea lui dintâi, paradisiacă, cuminte, aproape de deplinătate. Nici o învăţătură omenească nu poate recupera pe om înaintea lui Dumnezeu. Nici o învăţătură omenească nu poate transfigura ontologic fiinţa umană, aşa cum doar învăţătura creştină o poate face, pe drept cuvânt şi dovedit.
Iar această învăţătură se numeşte: cultura Duhului, învăţătura bucuriei şi-a lacrimilor căinţei, graiul viu al omului către semen prin care vin şi lucrează energiile dumnezeieşti cele dintâi, necreate.
Şi care, în momente de taină mare, e însoţită de gestul corpului, gest concret, pe care nici o altă învăţătură nu îl poate oferi: punerea mâinilor, sfinţitoarea şi înveşnicita de Viaţă.
Aşadar, de Iubirea în comuniune euharistică vorbim. Aceasta e cu adevărat credinţă şi învăţătură dreaptă, Cătăline!
De la ea nu putem face rabat, nici o clipă, întrucât ne agonisim moarte cu fiecare gest strâmb. Ne agonisim păcatul. Cumplitul păcat, girul morţii.

[cezar_ioan]

Pe alt topic, cel dedicat Sfântului Siluan, postarea lui VladCat (citînd din Gheronda Sofronie) poate fi reper şi îndreptar pentru dezbaterea noastră.
Orice am crede că clarificăm prin dispute, e decisiv să rămânem în duhul zugrăvit de Gheronda. Animat de acest duh, care nu e altul decât Duhul Bisericii, creştinul stă în dreptate înaintea lui Dumnezeu atunci când poartă o polemică sau alta. Altminteri rătăceşte de la dreapta şi sfinţitoarea învăţătură, oricâte lucruri "înţelepte" ar zice sau ar scrie.
Nimic nu e ziditor dacă nu respiră în Duhul Iubirii Dumnezeieşti.

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Pe alt topic, cel dedicat Sfântului Siluan, postarea lui VladCat (citînd din Gheronda Sofronie) poate fi reper şi îndreptar pentru dezbaterea noastră.
Orice am crede că clarificăm prin dispute, e decisiv să rămânem în duhul zugrăvit de Gheronda. Animat de acest duh, care nu e altul decât Duhul Bisericii, creştinul stă în dreptate înaintea lui Dumnezeu atunci când poartă o polemică sau alta. Altminteri rătăceşte de la dreapta şi sfinţitoarea învăţătură, oricâte lucruri "înţelepte" ar zice sau ar scrie.
Nimic nu e ziditor dacă nu respiră în Duhul Iubirii Dumnezeieşti.

Minunat!
Mi-aţi amintit un fragment care, deşi aparţine unui autor de altă confesiune (ceea ce-i va dezamăgi din nou pe unii dintre colegii noştri de forum), îmi pare a avea un conţinut ortodox şi cred că ne poate fi, de asemenea, îndreptar în aceste dezbateri. Textul aparţine filosofului existenţialist creştin Karl Jaspers:
"Comunicarea, care se stabileşte nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existenţă la existenţă, nu utilizează semnificaţiile şi valorile impersonale decât ca punţi de legătură. Justificările şi atacurile nu sunt, într-o atare comunicare, mijloace pentru dobândirea unui ascendent, ci pentru a realiza apropierea de oameni. Lupta este o înfruntare animată de iubire, fiecare punându-i la dispoziţie celuilalt toate armele sale. Certitudinea fiinţei autentice se dobândeşte doar în acea comunicare, în care se înfruntă fără rezerve, întru comuniune, libertatea cu libertatea. În felul acesta, toate raporturile nu sunt decât pregătitoare, pentru ca în momentele hotărâtoare, graţie unei exigenţe reciproce, fiecare interlocutor să-i pună celuilalt întrebări ce merg până la rădăcina lucrurilor. Abia în cadrul comunicării se realizează orice adevăr. Doar aici mă simt eu însumi, nu trăiesc factic, ci în mod plenar. Dumnezeu Se dezvăluie doar în indirect şi nu în afara iubirii de la om la om."

Hristos în mijlocul nostru, domnule profesor!

[MariS_]

În prealabil postat de cezar_ioan

"Multe am a vă scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină." (2 In 12)

"Drept aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că timp de trei ani n-am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi..." (FA 20, 31)


Ce duh anume e sugerat acolo? Ce stare de spirit? Ce componentă indispensabilă a dreptei credinţe, a dreptei învăţături?

Ce înţelegem, cu ajutorul acestor versete (şi al altora din NT) despre învăţătură, despre Evanghelie, despre dreapta credinţă, despre Tradiţie, despre Duhul Bisericii?

În epistolele către fraţii de credinţă care alcătuiau primele comunităţi euharistice, Apostolul caută să ţină flacăra credinţei dincolo de rătăciri, date fiind numeroasele ispitiri sub care trăiau fraţii, vechile convingeri religioase care încă mai mişcau prin memoria lor, insuficienta clarificare a chestiunilor dogmatice fundamentale (dogmatica avea să se contureze treptat, mai ales sub aspectul terminologiei, cu prilejul primelor sinoade ecumenice, precum ştim din istoria Bisericii) precum şi alte variate piedici care ţin, mai întâi, de condiţia firii noastre rănite prin păcatul protopărinţilor.
Cum constatăm că procedează Pavel, îndeosebi, precum şi Ioan - conform textelor citate? (aidoma celorlalţi apostoli, ale căror epistole ne stau la dispoziţie prin mijlocirea NT)
Dincolo de tot felul de artificii care ţin de pregătirea oratorică şi psihologică a retorului, ori poate tocmai în consens cu aceasta, Pavel şi Ioan au mereu grijă să sporească, prin trimiteri cu impact emoţional, starea de spirit a destinatarilor.
Alegînd şi îmbinînd cu măiestrie elemente care ţin când de forţa logicii când de zvâcul voinţei, când de cel al unor simţăminte puternice, Apostolii înalţă mereu o stare de spirit înspre care îi cheamă pe fraţii creştini. Miezul acestei stări de spirit este, evident, iubirea.
Cuvintele lor sunt părinteşti.
Trimiterile sunt necontenit la iubirea Domnului, jertfelnică.
Rugămintea e spre stăruinţa în bună înţelegere între fraţi, în supunere, în punerea pe loc secund a celor personale, cu sens de egoiste.
Îi numesc pe creştini când copii, când sfinţi, pentru a-i ajuta să devină conştienţi cât sunt de curaţi cu inima şi cât pot, încă, deveni de curaţi, despătimindu-se de duhul cărnii, de duhul lumii acesteia. Încă şi mai mult, mult mai mult, prin cuvioşie, prin toate darurile Duhului, pe care Pavel şi Ioan nu încetează să le reamintească...
Le cer, de asemenea, să se străduiască pentru a rămâne şi spori în curăţie, nu doar să aştepte mângâierea peste ei.

De ce?
Pentru ca bucuria vieţii creştine să îşi atingă rostul: să fie deplină. Întrucât scopul creştinului acesta şi este, spune Domnul: să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, să trăim fericirea deplină a întâlnirii cu El, în comuniune de duh şi fapte.

Cea mai bună cale de a spori bucuria şi fericirea întru Hristos, spun apostolii după cum cunoşteau deja din convieţuirea lor cu Domnul, este convieţuirea. Oralitatea învăţăturii nu se datorează neapărat lipsei mijloacelor de scris şi a altor piedici tehnice (aveau destule mijloace, iar Domnul ar fi putut să le sporească, de-ar fi fost important pentru mântuire) ci faptului că în comuniunea efectivă, trup şi suflet, împărtăşirea este deplină iar Duhul lui Hristos rodeşte din belşug, covîrşind pe oamenii înfrăţiţi întru El.

Ne atrage atenţia textul, de câte ori citim Epistolele, că apostolii susţin neîncetat această trăsătură a învăţăturii creştine, diferită de alte trăsături ale învăţăturilor păgâne: a cunoaşte înseamnă a convieţui în Duhul Iubirii.
Nu a scorni concepte şi relaţii interconceptuale, precum ştiinţa slabă a lumii acesteia, care ţese o pânză de păianjen din care nu mai poate ieşi, precum musculiţa.
Ci smerind mintea, umilind duhul, eliberînd firul verde al iubirii inimii, frumos străjuit de reperele revelate ale dogmelor, lăsînd ca simţământul cel mai adînc ontologic al omului să prindă putere şi să se întindă, precum focul, în inimile tuturor: bucuria deplină a împărtăşirii cu Părintele Iubirii.

Toată dogmatica şi discuţiile dogmatiştilor au ca scop drept ca acest amănunt care caracterizează învăţătura creştină şi dreapta credinţă să nu se piardă din sufletul nostru. Anume, că suntem chemaţi să devenim comuniune a iubirii jertfelnice, nimic altceva. Sau mai exact nimeni altcineva.

Pentru aceasta, Apostolul Pavel şi Apostolul Ioan (conform textelor citate) se tânguiesc uneori, se tem, se lamentează, se înflăcărează, suferă (zice Pavel) iarăşi durerile naşterii (din Duh), se bucură. ACESTA este miezul învăţăturii creştine. O învăţătură unică, diferită de toate celelalte, raţionaliste şi logiciste, astfel implicit limitate şi false. O învăţătură unică întrucât doar ea poate ajuta pe om să nădăjduiască Viaţa. O învăţătură care, dincolo de frumuseţile ei intelectuale certe, dincolo de antinomiile şi paradoxurile ei, chiar, are o proprietate remarcabilă: fericeşte, învie, îndumnezeieşte.
Nici o altă învăţătură de sub soare nu poate recupera pe om la starea lui dintâi, paradisiacă, cuminte, aproape de deplinătate. Nici o învăţătură omenească nu poate recupera pe om înaintea lui Dumnezeu. Nici o învăţătură omenească nu poate transfigura ontologic fiinţa umană, aşa cum doar învăţătura creştină o poate face, pe drept cuvânt şi dovedit.
Iar această învăţătură se numeşte: cultura Duhului, învăţătura bucuriei şi-a lacrimilor căinţei, graiul viu al omului către semen prin care vin şi lucrează energiile dumnezeieşti cele dintâi, necreate.
Şi care, în momente de taină mare, e însoţită de gestul corpului, gest concret, pe care nici o altă învăţătură nu îl poate oferi: punerea mâinilor, sfinţitoarea şi înveşnicita de Viaţă.
Aşadar, de Iubirea în comuniune euharistică vorbim. Aceasta e cu adevărat credinţă şi învăţătură dreaptă, Cătăline!
De la ea nu putem face rabat, nici o clipă, întrucât ne agonisim moarte cu fiecare gest strâmb. Ne agonisim păcatul. Cumplitul păcat, girul morţii.

Da, frumos, chiar se simte ca e scris din inima!
Asa inteleg si eu Ortodoxia. Nu am nimic de adaugat.
Apreciez si stradania lui Cristian, care posteaza si el texte in acelasi spirit, cel al culturii Duhului, al dragostei, al Adevarului Iubirii, cum frumos spune parintele Pantelimon de la manastirea Oasa.
Bucurii!

[catalin2]

În prealabil postat de cezar_ioan

Aşadar, de Iubirea în comuniune euharistică vorbim. Aceasta e cu adevărat credinţă şi învăţătură dreaptă, Cătăline!
De la ea nu putem face rabat, nici o clipă, întrucât ne agonisim moarte cu fiecare gest strâmb. Ne agonisim păcatul. Cumplitul păcat, girul morţii.

Ai dreptate si sunt total de acord, dar repet ce am spus in mesajul anterior aceluia, cine a afirmat ca nu ar fi asa. Eu pana acum nu am vazut macar un singur articol ortodox in care sa se spune ca nu e enevoie de dragoste sau traire.
Si, a doua problema, cui se adresa Sfantul Apostol? Unor comunitati ortodoxe (drept credincioase) din Biserica. Si am dat si ce spunea despre cei ce invatau gresit. De exemplu: 1 Timotei 6, 3-5 3. "Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, 4. Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, 5. Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia."

Am mai spus in alte mesaje ca cei ce adera la gandirea aceasta modernista cred ca daca vorbesti critic de alta invatatura gresita inseamna ca ii urasti sau dispretuiesti pe membrii acelui cult. Iubirea ar insemna sa accepti si invatatura lor, asa cum romanii le cereau crestinilor doar sa accepte si zeii lor pe langa Hristos. Nu le cereau sa renunte neaparat la Hristos, ci sa se inchine si la zeii lor.
De aceea unii mai folosesc cuvantul "iubiristi" (interesant e ca cel pe care l-am vazut ca il folosea era doar dl. Mihnea Dragomir, care e regretat in mesajul topicului). Nu pentru ca ar avea prea mult iubire cei ce adopta conceptiile moderniste, ci pentru ca ei cred ca doar la ei e iubirea si o evidentiaza foarte des. Ca e ceva gresit avem confirmarea de la Parintele Paisie Aghioritul care spunea:
""Cu durere in suflet marturisesc ca, dintre toti filounionistii (ecumenistii n.e.) pe care i-am cunoscut, nu am vazut pe nici unul sa aiba nu miez, dar nici macar coaja duhovniceasca. Cu toate acestea, stiu sa vorbeasca despre dragoste si unire, desi ei insisi nu sunt uniti cu Dumnezeu, fiindca nu L-au iubit."
Vedem in acest citat ca cei ce au aderat la aceasta gandire vorbesc des despre dragoste. In al doilea rand vedem ca nu sunt induhovniciti de fapt, nici macar la un nivel mediu.
In ortodoxie nu e doar dragostea de oameni, ci si dragostea de Dumnezeu. Aceasta e cel putin la fel de importanta (de aceea spune ca trebuie sa iubim pe Domnul mai mult chiar decat pe copii si apropiati), si tocmai aceasta incearca ecumensimul sa o dilueze, propovaduind mai mult un umanism secular (care include si atentia fata de ceilalti oameni).

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

"Multe am a vă scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină." (2 In 12)

"Drept aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că timp de trei ani n-am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi..." (FA 20, 31)


Ce duh anume e sugerat acolo? Ce stare de spirit? Ce componentă indispensabilă a dreptei credinţe, a dreptei învăţături?

Ce înţelegem, cu ajutorul acestor versete (şi al altora din NT) despre învăţătură, despre Evanghelie, despre dreapta credinţă, despre Tradiţie, despre Duhul Bisericii?

În epistolele către fraţii de credinţă care alcătuiau primele comunităţi euharistice, Apostolul caută să ţină flacăra credinţei dincolo de rătăciri, date fiind numeroasele ispitiri sub care trăiau fraţii, vechile convingeri religioase care încă mai mişcau prin memoria lor, insuficienta clarificare a chestiunilor dogmatice fundamentale (dogmatica avea să se contureze treptat, mai ales sub aspectul terminologiei, cu prilejul primelor sinoade ecumenice, precum ştim din istoria Bisericii) precum şi alte variate piedici care ţin, mai întâi, de condiţia firii noastre rănite prin păcatul protopărinţilor.
Cum constatăm că procedează Pavel, îndeosebi, precum şi Ioan - conform textelor citate? (aidoma celorlalţi apostoli, ale căror epistole ne stau la dispoziţie prin mijlocirea NT)
Dincolo de tot felul de artificii care ţin de pregătirea oratorică şi psihologică a retorului, ori poate tocmai în consens cu aceasta, Pavel şi Ioan au mereu grijă să sporească, prin trimiteri cu impact emoţional, starea de spirit a destinatarilor.
Alegînd şi îmbinînd cu măiestrie elemente care ţin când de forţa logicii când de zvâcul voinţei, când de cel al unor simţăminte puternice, Apostolii înalţă mereu o stare de spirit înspre care îi cheamă pe fraţii creştini. Miezul acestei stări de spirit este, evident, iubirea.
Cuvintele lor sunt părinteşti.
Trimiterile sunt necontenit la iubirea Domnului, jertfelnică.
Rugămintea e spre stăruinţa în bună înţelegere între fraţi, în supunere, în punerea pe loc secund a celor personale, cu sens de egoiste.
Îi numesc pe creştini când copii, când sfinţi, pentru a-i ajuta să devină conştienţi cât sunt de curaţi cu inima şi cât pot, încă, deveni de curaţi, despătimindu-se de duhul cărnii, de duhul lumii acesteia. Încă şi mai mult, mult mai mult, prin cuvioşie, prin toate darurile Duhului, pe care Pavel şi Ioan nu încetează să le reamintească...
Le cer, de asemenea, să se străduiască pentru a rămâne şi spori în curăţie, nu doar să aştepte mângâierea peste ei.

De ce?
Pentru ca bucuria vieţii creştine să îşi atingă rostul: să fie deplină. Întrucât scopul creştinului acesta şi este, spune Domnul: să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, să trăim fericirea deplină a întâlnirii cu El, în comuniune de duh şi fapte.

Cea mai bună cale de a spori bucuria şi fericirea întru Hristos, spun apostolii după cum cunoşteau deja din convieţuirea lor cu Domnul, este convieţuirea. Oralitatea învăţăturii nu se datorează neapărat lipsei mijloacelor de scris şi a altor piedici tehnice (aveau destule mijloace, iar Domnul ar fi putut să le sporească, de-ar fi fost important pentru mântuire) ci faptului că în comuniunea efectivă, trup şi suflet, împărtăşirea este deplină iar Duhul lui Hristos rodeşte din belşug, covîrşind pe oamenii înfrăţiţi întru El.

Ne atrage atenţia textul, de câte ori citim Epistolele, că apostolii susţin neîncetat această trăsătură a învăţăturii creştine, diferită de alte trăsături ale învăţăturilor păgâne: a cunoaşte înseamnă a convieţui în Duhul Iubirii.
Nu a scorni concepte şi relaţii interconceptuale, precum ştiinţa slabă a lumii acesteia, care ţese o pânză de păianjen din care nu mai poate ieşi, precum musculiţa.
Ci smerind mintea, umilind duhul, eliberînd firul verde al iubirii inimii, frumos străjuit de reperele revelate ale dogmelor, lăsînd ca simţământul cel mai adînc ontologic al omului să prindă putere şi să se întindă, precum focul, în inimile tuturor: bucuria deplină a împărtăşirii cu Părintele Iubirii.

Toată dogmatica şi discuţiile dogmatiştilor au ca scop drept ca acest amănunt care caracterizează învăţătura creştină şi dreapta credinţă să nu se piardă din sufletul nostru. Anume, că suntem chemaţi să devenim comuniune a iubirii jertfelnice, nimic altceva. Sau mai exact nimeni altcineva.

Pentru aceasta, Apostolul Pavel şi Apostolul Ioan (conform textelor citate) se tânguiesc uneori, se tem, se lamentează, se înflăcărează, suferă (zice Pavel) iarăşi durerile naşterii (din Duh), se bucură. ACESTA este miezul învăţăturii creştine. O învăţătură unică, diferită de toate celelalte, raţionaliste şi logiciste, astfel implicit limitate şi false. O învăţătură unică întrucât doar ea poate ajuta pe om să nădăjduiască Viaţa. O învăţătură care, dincolo de frumuseţile ei intelectuale certe, dincolo de antinomiile şi paradoxurile ei, chiar, are o proprietate remarcabilă: fericeşte, învie, îndumnezeieşte.
Nici o altă învăţătură de sub soare nu poate recupera pe om la starea lui dintâi, paradisiacă, cuminte, aproape de deplinătate. Nici o învăţătură omenească nu poate recupera pe om înaintea lui Dumnezeu. Nici o învăţătură omenească nu poate transfigura ontologic fiinţa umană, aşa cum doar învăţătura creştină o poate face, pe drept cuvânt şi dovedit.
Iar această învăţătură se numeşte: cultura Duhului, învăţătura bucuriei şi-a lacrimilor căinţei, graiul viu al omului către semen prin care vin şi lucrează energiile dumnezeieşti cele dintâi, necreate.
Şi care, în momente de taină mare, e însoţită de gestul corpului, gest concret, pe care nici o altă învăţătură nu îl poate oferi: punerea mâinilor, sfinţitoarea şi înveşnicita de Viaţă.
Aşadar, de Iubirea în comuniune euharistică vorbim. Aceasta e cu adevărat credinţă şi învăţătură dreaptă, Cătăline!
De la ea nu putem face rabat, nici o clipă, întrucât ne agonisim moarte cu fiecare gest strâmb. Ne agonisim păcatul. Cumplitul păcat, girul morţii.

Domnule profesor, ştiu că nu sunt eu în măsură să vă adresez dvs vreo sugestie sau recomandare. Totuşi, citind acest mesaj (şi multe alte texte excepţionale postate de dvs într-un stil absolut fascinant), nu mă pot abţine de la gândul de a vă întreba:
v-aţi gândit vreodată să adunaţi toate aceste reflecţii despre credinţă, toate aceste gânduri minunate şi să publicaţi o carte?
Cred că sunteţi nu doar psiholog, ci şi teolog; ar fi minunat să înmulţiţi aceşti talanţi pe care-i aveţi de la Dumnezeu. Dacă vă veţi limita la a scrie aici, pe forum, atunci mesajul dvs va fi înţeles şi asumat doar de câteva persoane. Alţii vor rămâne în indiferenţă neînţelegând, iar alţii, aşa cum deja s-a întâmplat, se vor vor raporta la ceea ce scrieţi cam aşa cum spune Hristos în Mt7, 6... Ştiţi dvs. În schimb, dacă veţi aduna toate aceste eseuri teologice pe care deja le-aţi publicat, sub formă de mesaje, pe forum şi dacă veţi mai adăuga şi altele, veţi putea realiza o carte prin care să-L mărturisiţi pe Hristos în lumea asta, veţi putea aprinde flacăra iubirii pentru Dumnezeu în inimile multor cititori (în orice caz, mult mai mulţi decât cei de aici, de pe forum).
Puteţi scrie despre relaţia dintre teologie şi psihologie... sau nu ştiu, despre orice consideraţi dvs că ar fi potrivit şi v-ar bucura să vă aşterneţi gândurile în scris.
Şi dacă vă veţi gândi că nu sunteţi teolog în mod oficial, atunci cred că vă daţi seama că tocmai prin aceasta mesajul dvs va fi receptat cu mai multă încredere de către cititorii sceptici sau căutători în viaţa spirituală.
Iertaţi-mi îndrăzneala. Am simţit nevoia să vă împărtăşesc acest gând sincer pentru că-mi dau seama cât de multe aveţi de spus şi observ că aici, în spaţiul virtual, sunteţi prea puţin înţeles...
Hristos în mijlocul nostru!

Cu deosebită preţuire,
Laura Stifter

[cezar_ioan]

Dragă Laura, soră a mea mai mare în Hristos Domnul,
m-a surprins textul tău, m-a surprins mult şi, recunosc, plăcut. Deoarece încercările mele de a înţelege, simţi, trăi/făptui creştineşte se lovesc nu doar de înclinaţiile mele păcătoase dar şi, trebuie s-o recunosc, de cunoştinţele mele deosebit de slabe în materie de dogmatică, istoria Bisericii ş.a.m.d. Fac deseori greşeli, din grabă, neatenţie, ignoranţă...
Îţi mulţumesc că nu mă repezi, cum fac alţii care sunt tari în cunoştinţe şi, cred eu, chiar în virtute. Sunt şi ei fraţii mei mai mari dar, vezi tu, deşi sunt sigur că şi ei mă iubesc în Hristos, se poartă cam ca fratele fiului risipitor... Pe când tu te-ai arătat suportivă şi împăciuitoare, cam ca tatăl celor doi fraţi...:)

Ei bine, nu, nu m-am gândit nici o clipă că aş putea să culeg textele de pe forum într-un eseu. Mai întâi pentru că scriu pe forum din plăcere, după chef, cum am mai mărturisit deja. Apoi pentru că nu sunt deloc sigur de impactul real asupra semenilor. În fine, pentru că mă apasă păcătoşenia mea chinuitoare, de care sunt destul de conştient şi în care mă zbat de-o vreme, fără vreun progres semnificativ. Mi-e şi ruşine când văd că tu găseşti rezonabile postările mele... Darmite să mai vizez şi publicarea... Văleu, am intrat deja în pământ, sau, mă rog, tastez de sub masă...:))

Voi încerca însă, pentru a rămâne pe firul sprijinului tău, să te bucur prin intensificarea studiului şi a vieţii mele de credinţă. Dacă harul Domnului va răsplăti eforturile mele, eu nu ştiu sigur... Nu pentru că Domnul nu e darnic în răsplată (ci este! neasemuit, de neexprimat! Slavă iubitului nostru Hristos şi Tatălui şi Sfântului Duh!), ci pentru că eu nu sunt sigur de faptele mele. Dar dacă va ieşi ceva bun inclusiv pe forum din încercările mele, te rog să te bucuri şi să te rogi şi pentru mine, păcătosul şi mult netrebnicul tău frate mai mic.

Cu recunoştinţă şi cu multă afecţiune,
Dumnezeu să te ocrotească şi să te lumineze!

P.S. Majoritatea celor de pe forum au sesizat că eu nu sunt un băiat serios. Sunt prea ludic, deseori rebel, neastâmpărat... Aşa am fost de mic şi nu reuşesc să-mi depăşesc adolescenţa. Te rog să mă ierţi, de câte ori voi fi neserios şi, vai, arţăgos...

[laurastifter]

În prealabil postat de catalin2

Aici ai dreptate, asta am spus si eu in mesajul cu subiectivitatea. Dar aici apare si problema, pentru ca se baga si dogma, revelatia, la subiectivitatea aceasta. Dogma nu este ceva ce o percepe fiecare cum vrea, pentru ca si crearea unui zeu dupa imaginatia cuiva intra tot la idolatrie. Domnul este cel ce S-a revelat atat in Vechiul Testament, cat si in cel Nou. Proma porunca din Lege este sa nu creem alt zeu si sa ne inchinam lui. Nu trebuie sa fie ceva material (ca idolii), poate fi si ceva din imaginatia noastra.
E ca si cum am discuta aici tot timpul daca un lucru real e ceea ce este sau daca e fiecare cum il vede. Un leu este un leu, nu depinde de imaginatia cuiva, este un adevar absolut. Acest relativism este din hinduism, budism, pentru ca si ecumensimul este o ramura a new-age-ului, care incearca sa amestece toate religiile.
Dogma este ceea ce Domnul ne-a revelat, si ceea ce a clarificat si Biserica. Au fost si lucruri care probabil nu ni s-au revelat sau care sunt revelate dar nu sunt clarificate. Dar ceea ce s-a revelat si clarificat nu e ceva subiectiv, de aceea spunem ca dogma este infailibila, nu poate fi modificata, e perfecta. Dogma tine de credinta, modernismul propovaduieste un umanism ateu, bazat si pe "iubirea" oamenilor. S-a vazut iubirea oamenilor in regimurile atee, revolutia franceza sau comunism. Prima porunca este sa iubesti pe Domnul mai preusus de tine si ceilalti oameni, sunt primele porunci din decalog si dogma tine tot de acest lucru. Voi nu va dati seama, dar va axat exact pe acest umanism ateu, trecand in plan secund prima porunca, care de fapt e credinta. De ce e asa greu sa acceptati invatatura ortodoxa si va luati dupa nu stiu ce pastori de peste ocean care nestiind ce-i cu ei au inventat conceptiile acestea? Invatatura ortodoxa este frumoasa, perfecta, nu are nevoie de infuzie protestanta sau din nu stiu ce cult. Nu exista nicio inatvertenta, contradictie, numai la catolici sunt cu zecile, e si greu sa ramai catolic daca te apuci sa studiezi dogma catolica, daca ai dragoste de adevar si nu crezi orbeste. Si aceasta idee, ca ar conta doar credinta in Fiul lui Dumnezeu e tot de la protestanti si ecumenism. Totit ereticii in afara de Arie credeau in asta, sfintii nu aveau toleranta asta sa vada ca ei vad ceva diferit, probabil ar fi trebuit sa-i considere profeti, nu eretici.

Se pare ca problema e mult mai grava, daca nu mai este nimic adevarat, totul e relativ. Cum spuneam, e un mod diferit de gandire, bazat pe relativism, asemanator celui din religiile orientale. Daca cineva spune ca un tigru are zece picioare ori e dus cu capul ori e budist. Eu spun de realitatea de acum, nu ca in trecut capitala a fost la Targoviste. Nu cred ca e greu de inteles ce am vrut sa spun.

Arie nu Il marturisea pe Dumnezeu intr-un limbaj diferit, exact acesta e relativismul adus de ecumenism. In ecumensim nu exista erezie, ci diferite moduri de intleegere, cum ai spus si tu.

Eu am raspuns ca nu am afirmat eu acest lucru, dar asta nu inseamna ca cei enumerati de tine nu au conceptii asemanatoare si pe care eu le consider gresite. Iar cei ce spun acelasi lucru ca si mine nu sunt doar trei persoane, numai pe topic au intervenit si Paraschiva si antiecumensim, mai sunt Antonia, Anca dar si altii, multi au fost si care nu mai scriu pe forum (Anna21, de exemplu). Eu nu impartasesc deloc acele conceptii moderniste si consider ca ar fi si un pacat sa nu ma delimitez de ele, din moment ce sunt gresite. Dreapta credinta nu e o simpla afirmatie.

Da, Dumnezeu este Unul: Sfânta Treime! Adevărul absolut este unic şi apofatic: Dumnezeu Sfânta Treime. Porunca I din Decalog rămâne întru totul valabilă în vecii vecilor!
Pot exista nu doar idoli materiali, ci şi idei, concepţii, produse ale imaginaţiei noastre, chiar şi idei greşite despre Dumnezeu Cel adevărat, idei, gânduri, impresii, planuri, idealuri pe care le iubim mai mult decât pe El! Şi în această privinţă sunt întru totul de acord cu dvs. Inclusiv noi înşine ne putem deveni idoli. Chiar şi cei apropiaţi Îl pot substitui, în inimile noastre, pe Cel unic. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea subtile, dar reale forme de idolatrie!
În privinţa uturor acestor afirmaţii suntem, aşadar, întru totul de acord.
Mai rămân doar câteva puncte în privinţa cărora nu ştiu dacă v-am înţeles corect punctul de vedere. De aceea, v-aş adresa următoarele întrebări:
1. Sunteţi de acord cu mine în privinţa faptului că relaţia fiecăruia dintre noi cu Acelaşi unic Dumnezeu este unică, este trăită într-un mod unic, dată fiind unicitatea personalităţii noastre? Unică în sensul în care m-am referit, chiar pe prima pagină a topic-ului, la diferenţele de trăire dintre Sfinţii Apostoli Petru, Toma şi Ioan.
2. Până la urmă, relaţia noastră cu Dumnezeu este un fapt obiectiv, sau subiectiv? În mesajul pe care l-aţi citat parţial, am încercat să argumentez faptul că relaţia fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu ţine de subiectivitate, fiindcă atât Dumnezeu, Persoana supremă, cât şi noi, fiinţe tot ipostatice, suntem subiecte/ persoane/ ipostasuri, nu obiecte. Totuşi, m-aş bucura să aflu şi opinia dvs.
"...si ecumensimul este o ramura a new-age-ului"
Aş ezita să formulez afirmaţii atât de radicale. Ecumenismul, ramură a new-age?... Pe baza căror argumente aţi ajuns la această concluzie?
"...pentru ca se baga si dogma, revelatia, la subiectivitatea aceasta"
Da, se bagă peste tot subiectivitatea asta, chiar şi-n dogmatică, fiindcă Revelaţia creştină e descoperirea unui Dumnezeu personal, iar nu a conceptului de "Divinitate" ("Dumnezeu al filosofilor", cum s-ar exprima Pascal), nici a unei esenţe divine impersonale şi depersonalizante pentru fiinţa umană, în care ne-am contopi în viaţa viitoare (ca în concepţiile religiilor orientale - impersonalism atât de frecvent criticat în scrierile părintelui Stăniloae). Hristos n-a spus: "pentru a vă mântui, e necesar să aderaţi la următoarea concepţie teologico-filosofică despre lume şi viaţă", ci ne-a propus CREDINŢA ÎN PERSOANA SA DIVINO-UMANĂ: "credeţi în Mine". Mai departe, mă şi intimidez să mai comentez ceva pe această temă a importanţei persoanei în creştinism, nici nu mai am curaj să mai adaug ceva, după ce am citit mesajul excepţional al domnului profesor Cezar (la p. 25 a topic-ului, cred). Ce să mai formulezi după un asemenea mesaj, de o asemenea profunzime teologică şi duhovnicească?
"Voi nu va dati seama, dar va axat exact pe acest umanism ateu, trecand in plan secund prima porunca, care de fapt e credinta"
Prin urmare, acum nu suntem doar ecumenişti şi relativişti, ci şi umanişti atei? Vai de noi! :) Dacă aş vrea, mi-ar fi uşor să vă atribui, la rândul meu, tot felul de erezii şi atitudini neconforme Revelaţiei. Evident, nu am intenţia de a comite o astfel de nedreptate, mai ales pentru că, în general, dvs reuşiţi să păstraţi o atitudine irenică în dialogul cu cei care exprimă opinii diferite faţă de dvs şi vă felicit pentru această atitudine cu adevărat creştină (v-am mai spus-o).
În schimb, aici, în acest topic... mi-aţi atribuit când relativismul, când umanismul ateu... Sper din toată inima să reveniţi la atitudinea dvs obişnuită, aceea autentic ortodoxă, pentru care v-a felicitat şi Vlad chiar aici, pe topic. :)
"Invatatura ortodoxa este frumoasa, perfecta, nu are nevoie de infuzie protestanta sau din nu stiu ce cult."
Amin!
"Nu exista nicio inatvertenta, contradictie..."
Desigur. Totuşi, dogmele cuprind, adesea, formulări antinomice, tocmai datorită caracterului supralogic al adevărului revelat. Exemplul cel mai cunoscut: "Dumnezeu este unic în Fiinţă şi întreit în Persoane".
"Daca cineva spune ca un tigru are zece picioare ori e dus cu capul ori e budist"
E "dus cu capul", nu buddhist. Am argumentat în mesajul anterior. :)
"Arie nu Il marturisea pe Dumnezeu intr-un limbaj diferit..."
Exact acest fapt am dorit să-l evidenţiez! Arie nu-L mărturisea pe Dumnezeu într-un limbaj diferit, ci Îl nega, reducându-L la nivelul ontologic de fiinţă creată. De aceea, Sfântul Nicolae a reacţionat atât de dur. Tocmai aceasta a fost ideea pe care am încercat s-o exprim: dacă Arie ar fi avut doar un limbaj diferit, un mod de trăire diferit etc, Sfântul Nicolae nu l-ar fi... corectat în plin Sinod ecumenic. Reacţia Sfântului s-a datorat tocmai gravităţii ereziei ariene.
"Iar cei ce spun acelasi lucru ca si mine nu sunt doar trei persoane..."
Argumentul majorităţii?...
"Dreapta credinta nu e o simpla afirmatie"
Întru totul de acord! Asta tot încerc şi eu să argumentez...
Doamne ajută!

[catalin2]

În prealabil postat de laurastifter

Mai rămân doar câteva puncte în privinţa cărora nu ştiu dacă v-am înţeles corect punctul de vedere. De aceea, v-aş adresa următoarele întrebări:
1. Sunteţi de acord cu mine în privinţa faptului că relaţia fiecăruia dintre noi cu Acelaşi unic Dumnezeu este unică, este trăită într-un mod unic, dată fiind unicitatea personalităţii noastre? Unică în sensul în care m-am referit, chiar pe prima pagină a topic-ului, la diferenţele de trăire dintre Sfinţii Apostoli Petru, Toma şi Ioan.
2. Până la urmă, relaţia noastră cu Dumnezeu este un fapt obiectiv, sau subiectiv? În mesajul pe care l-aţi citat parţial, am încercat să argumentez faptul că relaţia fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu ţine de subiectivitate, fiindcă atât Dumnezeu, Persoana supremă, cât şi noi, fiinţe tot ipostatice, suntem subiecte/ persoane/ ipostasuri, nu obiecte. Totuşi, m-aş bucura să aflu şi opinia dvs.

Sunt de acord cu aceste puncte, dar vorbim in continuare de doua lucruri diferite. Eu ma refer la dogma, tu la traire. Dogma este revelatia lui Dumnezeu, nu are legatura cu trairea noastra, pentru ca nu noi cream dogma. Catehismul nu are o singura afirmatie, Hristos este Dumnezeu, Sfanta Scriptura nu are, la fel o singura afirmatie, iar sinoadele nu au condamnat ereziile pentru ca negau divinitatea Fiului. Eu fost 7-8 sinoade ecumenice, nu doar primul.

În prealabil postat de laurastifter

"...si ecumensimul este o ramura a new-age-ului"
Aş ezita să formulez afirmaţii atât de radicale. Ecumenismul, ramură a new-age?... Pe baza căror argumente aţi ajuns la această concluzie?

E evident, new-age vrea sa uneasca religiile, ecumensimul sa uneasca toate cultele crestine. Primul se referea la toate religiile, al doilea doar la culte. De altfel se mai si spune de ecumensim interreligios.

În prealabil postat de laurastifter

Hristos n-a spus: "pentru a vă mântui, e necesar să aderaţi la următoarea concepţie teologico-filosofică despre lume şi viaţă"

Si tu nu asculti ce spun Biserica si sfintii, doar ce interpretezi tu? Erezia este o negare a adevarului spus de Dumnezeu, ceea ce spun eu gasesti in orice articol ortodox, ceea ce spui tu gasesti doar in articole ecumeniste.

În prealabil postat de laurastifter

Voi nu va dati seama, dar va axat exact pe acest umanism ateu, trecand in plan secund prima porunca, care de fapt e credinta"
Prin urmare, acum nu suntem doar ecumenişti şi relativişti, ci şi umanişti atei?

Eu am mai explicat de cateva ori. Ecumenismul este o imbinare intre protestantism si umansimul ateu, adica invataturile protestantilor liberali. Se propaga o intelegere intre culte, un bine umanist, trecandu-se pe planul doi invatatura, care tine de divinitate.

În prealabil postat de laurastifter

"Nu exista nicio inatvertenta, contradictie..."
Desigur. Totuşi, dogmele cuprind, adesea, formulări antinomice, tocmai datorită caracterului supralogic al adevărului revelat. Exemplul cel mai cunoscut: "Dumnezeu este unic în Fiinţă şi întreit în Persoane".

Aceasta nu e o contradictie. Un exemplu de contradictie: Filioque ar presupune sabelainismul, desi si catolcii resping sabelianismul. Adica o invatatura contrazice o alta invatatura sau contrazice revelatia.

În prealabil postat de laurastifter

"Daca cineva spune ca un tigru are zece picioare ori e dus cu capul ori e budist"
E "dus cu capul", nu buddhist. Am argumentat în mesajul anterior. :)

In religiile orientale realitatea este o iluzie, deci cineva poate sa priveasca un tigru si sa il vada tigru, altcineva sa il vada masina, etc. De aici si relativismul. E mai evident acesta, mai subtil cel care se refera la adevaruri care nu se vad cu ochii, cum sunt invataturile revelate sau morala.

În prealabil postat de laurastifter

Tocmai aceasta a fost ideea pe care am încercat s-o exprim: dacă Arie ar fi avut doar un limbaj diferit, un mod de trăire diferit etc, Sfântul Nicolae nu l-ar fi... corectat în plin Sinod ecumenic.

Omiti tot timpul ca nu a fost doar un Sinod, iar arianismul nu a fost singura erezie condamnata de Biserica. Orice invatatura gresita este o erezie, arianismul e doar una dintre ele. In ecumenism se afirma ca doar arianismul e erezie (sunt articole in acest sens), pentru ca nu ar mai fi la fel toate cultele daca se accepta alte erezii. Asa ii exclud doar pe martori, eventual unitarieni (dar acestia sunt mai mult in Transilvania, nu-i stie nimeni) si mormoni (dar pe acestia nu ii baga nimeni in seama).
Accepti toate sinoadele si accepti ca au fost condamante si alte erezii?

În prealabil postat de laurastifter

"Iar cei ce spun acelasi lucru ca si mine nu sunt doar trei persoane..."
Argumentul majorităţii?...

Ma refeream la forum, in rest e majoritate absoluta, pentru ca aceasta e invatatura dinttodeauna a Bisericii, poti verifica. Si ma refer la forum pentur ca nu de putine ori se afirma ca doar eu as sustine asta eventual mai era bagata cate o persoana. Cand de fapt cei mai multi afirma ce spun si eu, adcia invatatura ortodoxa necontaminata de cea modernista.