Aceleasi realitati pot fi privite din perspective diferite - indemn la deschidere in

[laurastifter]

În prealabil postat de guardian knight

Talibanii credintei, fundamentalistii, exista in orice religie, pentru ca Diavolul speculeaza la extrem rautatea umana ,urmarind sa faca rau aproapelui !!!

Cati oare din acesti pseudo-deontologi ai credintei adevarate,dincolo de dogmele lor inguste,retetare de credinta, si prezente ritualiste la slujba de duminca, faca cu adevarat voluntariat prin muca fizica, pentru a ingriji un blolnav paralizat si facut pe el, poate de alta credinta, poate musulman de pilda ???

Hai ,da- de !!!

Cred că fundamentaliştii (acum depinde ce înţelegeţi prin acest termen) se mărginesc, într-adevăr, la ataşamentul fanatic de formă în detrimentul fondului, incapabili de a discerne accesoriul de esenţial.
În schimb, cei consecvenţi în credinţa lor, cei care cred cu adevărat ar fi capabili să-şi dea şi viaţa pentru semenii aflaţi în suferinţă, tocmai datorită credinţei lor statornice, indestructibile; ei înţeleg ce consecinţe morale derivă din convingerile lor dogmatice. Pentru cei care trăiesc în mod adevărat credinţa cea adevărată (creştină) nici un exces în credinţă NU poate duce la fundamentalism, ci, dimpotrivă, pe măsură ce sporesc în dragostea de Dumnezeu, în credinţă şi-n profunzimea rugăciunii curate, pe măsură ce experienţele lor mistice se îmbogăţesc, progresează şi viaţa lor morală, deschiderea lor faţă de semeni, libertatea gândirii, capacitatea de a empatiza şi toate celelalte virtuţi atât de proprii adevăraţilor creştini. "Măsura iubirii lui Dumnezeu e să-L iubim fără măsură" (Bernard de Clairvaux)
Fundamentaliştii (dacă înţelegem acelaşi lucru prin noţiunea de "fundamentalism religios") nu cred şi, de aceea, dacă-şi spun "creştini", cauza comportamentului lor deviant nu constă în excesul de credinţă, ci tocmai în lipsa sau pervertirea acesteia. Ei sunt intoleranţi faţă de cei care nu cred, se manifestă cu violenţă, nu pentru că ar crede, ci tocmai pentru că nu cred şi-şi ascund frustrările sub masca unei cauze despre care n-au nici un habar.
În antiteză cu aceştia, creştinii autentici vor fi întotdeauna toleranţi, consecvenţi în credinţa lor, bucuroşi să mărturisească, să le binevestească tuturor fericirea de a fi creştin, unicitatea vieţii celei adevărate în Hristos.
Ca să nu apară vreo confuzie, voi explica ce înţeleg prin "fundamentalişti": fanatici, persoane care comit acte de violenţă în numele credinţei, sub pretextul apărării acesteia. Exemple în istorie: Inchiziţia (în Evul Mediu occidental) sau, mult mai recent, Mişcarea Legionară (România sec. XX).
Fundamentaliştii nu trebuie confundaţi nici cu habotnicii şi formaliştii. Aceştia din urmă pot rămâne paşnici şi se aseamănă cu fundamentaliştii doar prin faptul că nu pot discerne între esenţial şi nesemnificativ, între formă şi fond. În rest, habotnicii şi formaliştii nu merită calificativul grav de "fundamentalişti"/ "fanatici".
Fundamentaliştii sunt cei violenţi în numele credinţei.
În altă ordine de idei, mi-a atras atenţia, în mesajul dvs, sintagma "dogme înguste".
Dacă vă referiţi la dogmele creştinismului ortodox, din punctul meu de vedere, nu acestea sunt înguste, ci unii dintre credincioşi le înţeleg în mod limitat şi limitativ, se limitează la formularea dogmelor în definiţii pentru că, aşa cum scria un părinte duhovnicesc contemporan, "în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă".
Credinţa nu este ideologie, ci adevăr; nu limitează, ci deschide orizontul spiritual, fiind, nu colecţie de definiţii, ci relaţie vie, personală şi dinamică a credinciosului cu Dumnezeu.
Dogmatica, hartă duhovnicească în drumul regăsirii patriei cereşti, nu poate fi confundată cu dogmatismul, cu ideologia, cu lipsa libertăţii spirituale.
Trist pentru creştinii ce cad din dogmatică în dogmatism, din Ortodoxie în ortodoxism, din trăirea concretă a comuniunii cu Dumnezeu în idolatrizarea unor cuvinte sau ritualuri a căror valoare incontestabilă constă tocmai în scopul lor ultim - comuniunea cu Dumnezeul Cel Treimic.

[guardian knight]

În prealabil postat de laurastifter

Cred că fundamentaliştii (acum depinde ce înţelegeţi prin acest termen) se mărginesc, într-adevăr, la ataşamentul fanatic de formă în detrimentul fondului, incapabili de a discerne accesoriul de esenţial.
În schimb, cei consecvenţi în credinţa lor, cei care cred cu adevărat ar fi capabili să-şi dea şi viaţa pentru semenii aflaţi în suferinţă, tocmai datorită credinţei lor statornice, indestructibile; ei înţeleg ce consecinţe morale derivă din convingerile lor dogmatice. Pentru cei care trăiesc în mod adevărat credinţa cea adevărată (creştină) nici un exces în credinţă NU poate duce la fundamentalism, ci, dimpotrivă, pe măsură ce sporesc în dragostea de Dumnezeu, în credinţă şi-n profunzimea rugăciunii curate, pe măsură ce experienţele lor mistice se îmbogăţesc, progresează şi viaţa lor morală, deschiderea lor faţă de semeni, libertatea gândirii, capacitatea de a empatiza şi toate celelalte virtuţi atât de proprii adevăraţilor creştini. "Măsura iubirii lui Dumnezeu e să-L iubim fără măsură" (Bernard de Clairvaux)
Fundamentaliştii (dacă înţelegem acelaşi lucru prin noţiunea de "fundamentalism religios") nu cred şi, de aceea, dacă-şi spun "creştini", cauza comportamentului lor deviant nu constă în excesul de credinţă, ci tocmai în lipsa sau pervertirea acesteia. Ei sunt intoleranţi faţă de cei care nu cred, se manifestă cu violenţă, nu pentru că ar crede, ci tocmai pentru că nu cred şi-şi ascund frustrările sub masca unei cauze despre care n-au nici un habar.
În antiteză cu aceştia, creştinii autentici vor fi întotdeauna toleranţi, consecvenţi în credinţa lor, bucuroşi să mărturisească, să le binevestească tuturor fericirea de a fi creştin, unicitatea vieţii celei adevărate în Hristos.
Ca să nu apară vreo confuzie, voi explica ce înţeleg prin "fundamentalişti": fanatici, persoane care comit acte de violenţă în numele credinţei, sub pretextul apărării acesteia. Exemple în istorie: Inchiziţia (în Evul Mediu occidental) sau, mult mai recent, Mişcarea Legionară (România sec. XX).
Fundamentaliştii nu trebuie confundaţi nici cu habotnicii şi formaliştii. Aceştia din urmă pot rămâne paşnici şi se aseamănă cu fundamentaliştii doar prin faptul că nu pot discerne între esenţial şi nesemnificativ, între formă şi fond. În rest, habotnicii şi formaliştii nu merită calificativul grav de "fundamentalişti"/ "fanatici".
Fundamentaliştii sunt cei violenţi în numele credinţei.
În altă ordine de idei, mi-a atras atenţia, în mesajul dvs, sintagma "dogme înguste".
Dacă vă referiţi la dogmele creştinismului ortodox, din punctul meu de vedere, nu acestea sunt înguste, ci unii dintre credincioşi le înţeleg în mod limitat şi limitativ, se limitează la formularea dogmelor în definiţii pentru că, aşa cum scria un părinte duhovnicesc contemporan, "în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă".
Credinţa nu este ideologie, ci adevăr; nu limitează, ci deschide orizontul spiritual, fiind, nu colecţie de definiţii, ci relaţie vie, personală şi dinamică a credinciosului cu Dumnezeu.
Dogmatica, hartă duhovnicească în drumul regăsirii patriei cereşti, nu poate fi confundată cu dogmatismul, cu ideologia, cu lipsa libertăţii spirituale.
Trist pentru creştinii ce cad din dogmatică în dogmatism, din Ortodoxie în ortodoxism, din trăirea concretă a comuniunii cu Dumnezeu în idolatrizarea unor cuvinte sau ritualuri a căror valoare incontestabilă constă tocmai în scopul lor ultim - comuniunea cu Dumnezeul Cel Treimic.

Foarte corect tot ceea ce ati precizat dvs.,identificand si explicitand foarte bine nuantele pe care eu nu am reusit sa le redau indeajuns !!!
Din pacate ,poate si datorita comoditatii sau lenei,multi dintre asa-zisii "credinciosi",se complac in mod inconstient in aceasta habotnicie-formalista,crezand in mod ,cred eu,eronat ca e suficient mersul exclusiv la biserica,si atat !!!
Devin astfel, nelipsitii eterni ai oricaror slujbe,inclusiv in orice mica sarbatoare sau cu orice ocazie posibila, si chiar peste program,petrecand si in afara oreleor liturgice ore intregi in bicerica,in asa zisa "meditatie " !!!

Nu stiu daca acest fel de a trtai crerstinismul este cel mai bun ! Mie personal, mi se pare un evident exces,si chiar o lipsa !

Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Biserică nu este mântuire”. A ne da cu părerea despre cine se mântuieşte şi cine nu, seamană mai degrabă cu joaca unui copil cu dinamita. E pe aici vreun sfânt care să-şi dea cu părerea?

[catalin2]

În prealabil postat de ovidiu b.

Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Biserică nu este mântuire”. A ne da cu părerea despre cine se mântuieşte şi cine nu, seamană mai degrabă cu joaca unui copil cu dinamita. E pe aici vreun sfânt care să-şi dea cu părerea?

Ai dat raspunsul chiar in mesajul tau. Citatul este din Fericitul Augustin, tu nu esti sfant (deocamdata), ai citat un sfant. Asta se face de obicei cand e vorba de o invatatura, se citeaza sfintii si invatatura Bisericii, nu parerile noastre.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

Credinţa nu este ideologie, ci adevăr; nu limitează, ci deschide orizontul spiritual, fiind, nu colecţie de definiţii, ci relaţie vie, personală şi dinamică a credinciosului cu Dumnezeu.
Dogmatica, hartă duhovnicească în drumul regăsirii patriei cereşti, nu poate fi confundată cu dogmatismul, cu ideologia, cu lipsa libertăţii spirituale.
Trist pentru creştinii ce cad din dogmatică în dogmatism, din Ortodoxie în ortodoxism, din trăirea concretă a comuniunii cu Dumnezeu în idolatrizarea unor cuvinte sau ritualuri a căror valoare incontestabilă constă tocmai în scopul lor ultim - comuniunea cu Dumnezeul Cel Treimic.

Văd rezumat aici tot ce încerc să transmit pe această temă de când sunt pe forum. Mulţumesc, Laura!
Aş vrea acum să îmi exprim o mirare: eu înţelesesem, la început de topic, că ideea propusă spre dezbatere se referă la receptarea şi trăirea subiectivă a Adevărului.
Altfel spus, cu toţii avem acelaşi Crez, cu toţii mărturisim aceleaşi dogme, însă considerăm firesc să înţelegem, să resimţim emoţional, să voim şi să făptuim în mod personal.
Merge careva cu picioarele altuia?
Gândeşte cineva exact la fel cu un altul, în toate detaliile şi pe toată durata timpului?
Îl doare pe vreunul măseaua din gura altuia? Nu ne-a făcut Dumnezeu persoane? Aşadar, pe lângă unitatea noastră fiinţială, de oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, la care adaug şi calitatea/însuşirea de creştini: nu avem şi o subiectivitate personală? Una irepetabilă, unică şi originală, de unde şi crucea fiecăruia?

Aşadar, am crezut că se va pune accent pe acest lucru uimitor, cu adevărat tainic, anume: deşi suntem cu adevărat creştini cu toţii (măcar că suntem botezaţi şi am primit Taina Mirungerii), deşi ne închinăm Aceleiaşi Sfinte Treimi ş.a.m.d. - cu toate acestea suntem mereu subiectivi. Adevărul e Unul, re-prezentarea Lui în persoana fiecărui om are nuanţe cu totul unice, individuale, irepetabile.
Acesta credeam că e subiectul. Să ne minunăm împreună de această taină mare...

Cu atât mai mare taina cu cât, în ciuda unicităţii fiecărei persoane, suntem, iată, uniţi în Duh în comunitatea liturgică.

Or, din câte am constatat, s-a căzut repede (consider cu adevărat că e o cădere de la înălţimea subiectului propus) în veşnicele confruntări sterile. S-au repus plăcile, treaba cu mântuirea altora, cu ecumenismul etc.
Dar oare acesta a fost subiectul dintâi?
Cum s-a ajuns să ne rotim în aceleaşi cadre vechi?
Eu nu înţeleg, să mă iertaţi cu toţii. Cred că aţi rătăcit firul discuţiei de început, încât acu-i un vas spart în multe cioburi risipite, fraţilor... Iertare!

Ce-ar fi să reconsiderăm subiectul după miezul lui de început? Că doară nu plantarăm mere să culegem pere...:)
Laura, te întreb pe tine mai întâi, ca iniţiatoare a topicului: tu cum vezi problema? Ce ai voit de fapt să propui spre dezbatere? Care e tema, de fapt?

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Văd rezumat aici tot ce încerc să transmit pe această temă de când sunt pe forum. Mulţumesc, Laura!
Aş vrea deocamdată să îmi exprim o mirare: eu înţelesesem, la început de topic, că ideea propusă spre dezbatere se referă la receptarea şi trăirea subiectivă a Adevărului.
Altfel spus, cu toţii avem acelaşi Crez, cu toţii mărturisim aceleaşi dogme, însă considerăm firesc să înţelegem, să resimţim emoţional, să voim şi să făptuim în mod personal.
Merge careva cu picioarele altuia?
Gândeşte cineva exact la fel cu un altul, în toate detaliile şi pe toată durata timpului?
Îl doare pe vreunul măseaua din gura altuia? Nu ne-a făcut Dumnezeu persoane? Aşadar, pe lângă unitatea noastră fiinţială, de oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, nu avem şi o subiectivitate personală? Una irepetabilă, unică şi originală, de unde şi crucea fiecăruia?

Aşadar, am crezut că se va pune accent pe acest lucru uimitor, cu adevărat tainic, anume: deşi suntem cu adevărat creştini cu toţii (măcar că suntem botezaţi şi am primit Taina Mirungerii), deşi ne închinăm Aceleiaşi Sfinte Treimi ş.a.m.d. - cu toate acestea suntem mereu subiectivi. Adevărul e Unul, re-prezentarea Lui în persoana fiecărui om are nuanţe cu totul unice, individuale, irepetabile.
Acesta credeam că e subiectul. Să ne minunăm împreună de această taină mare...

Cu atât mai mare taina cu cât, în ciuda unicităţii fiecărei persoane, suntem, iată, uniţi în Duh în comunitatea liturgică.

Or, din câte am constatat, s-a căzut repede (consider cu adevărat că e o cădere de la înălţimea subiectului propus) în veşnicele confruntări sterile. S-au repus plăcile, treaba cu mântuirea altora, cu ecumenismul etc.
Dar oare acesta a fost subiectul dintâi?
Cum s-a ajuns să ne rotim în aceleaşi cadre vechi?
Eu nu înţeleg, să mă iertaţi cu toţii. Cred că aţi rătăcit firul discuţiei de început, încât acu-i un vas spart în multe cioburi risipite, fraţilor... Iertare!

Ce-ar fi să reconsiderăm subiectul după miezul lui de început? Că doară nu plantarăm mere să culegem pere...:)
Laura, te întreb pe tine mai întâi, ca iniţiatoare a topicului: tu cum vezi problema? Ce ai voit de fapt să propui spre dezbatere? Care e tema, de fapt?

Vă mulţumesc foarte mult pentru aprecieri şi încurajări, domnule profesor!
Da, aceasta a fost ideea iniţială a topic-ului... şi recunosc că am căzut şi eu în ispita de a devia de la tema discuţiei pe care am propus-o... Mă bucur că mi-aţi atras atenţia să revin la ideea iniţială. :)
Hristos în mijlocul nostru!

Cu deosebită preţuire,
Laura Stifter

[cezar_ioan]

Dar ce să însemne această teribilă realitate omenească numită credinţă?
Să fie o idee? (eventual modelabilă computaţional, aşa s-o practice şi robotul?)
Să fie un sentiment? De care? De unde? Cum crescu? Are un profil anume, un tipar universal, un standard? O formulă?
Să fie un şir de vorbe? Un slogan? O definiţie? O biată formulă?

Să fie un fapt total conştient? Or, poate, cu totul conştientizabil?
Să fie un act subconştient? Poate chiar inconştient, măcar pe alocuri?

Să fie un obiect, ori ceva obiectiv, ori cu dimensiuni prestabilite, fixe, în mod mecanic puse?

Să fie o parte neschimbată în om, în sufletul omenesc? Ceva de oţel, vreun pietroi (asta să fi transmis Domnul când a spus "stâncă"?...), or, mai degrabă, un fenomen, un proces, un continuum de stări, de experienţe/fapte subiective şi colective înrîurite de Duhul Sfânt, susţinut şi viu nuanţat de harul revărsat prin Sfintele Taine, prin comuniunea cu sfinţii etc.

Se poate preda credinţa (câtă vreme e o învăţătură fixă) la şcoală?
Există o şcoală care predă la pachet şi pentru totdeauna credinţa?
Biserica livrează lui Ion credinţa gata confecţionată?

Nu e mai degrabă vorba despre ferment, despre aluat, despre seva care vine prin viţa, despre duh care umblă şi răsface, despre germinaţie perpetuă cât şade omul în trup?

Iar apropierea minţii de un conţinut al credinţei e aşa un proces de la sine înţeles de ne tot certăm că x sau y nu îl face bine?

Ce sunt dogmele şi Tainele de nu repere şi putere sfinţitoare dăruite sufletului omenesc spre îndreptare personală, bob cu bob?
Ce este mântuirea subiectivă, corelat cu mântuirea obiectivă?

Scos-am subiectivitatea umană din ecuaţie?
Păi scoatem persoana din ecuaţia mântuirii?
Pre când vom scoate, astfel, chiar şi Persoanele?....

Râvnim să facem un robot numit om şi un robot mai mare pe care să îl numim Dumnezeu?
Vai nouă, că ne rătăcim în faldurile mândre ale minţii, copii ce suntem...

Haideţi mai bine să ne minunăm de comuniunea noastră, a celor atât de diferiţi, de unici în primirea şi trăirea Cuvântului!
Cu această mirare cred că poate începe credinţa însăşi. Nu putem fi credincioşi în Hristos dacă negăm subiectivitatea fiecăruia şi dispreţuim alteritatea. Într-un fel, astfel ne respingem de fapt propria subiectivitate şi refuzăm unicitatea noastră între semeni. Or, noi suntem de fapt şi uniţi şi diferiţi, precum în corp celulele fac parte din ţesuturi distincte însă participă corelat şi condus după multe niveluri de reglaj simultan la viaţa unuia şi aceluiaşi organism. Nu este, oare, aşa, Biserica noastră?

[cezar_ioan]

Am descoperit în urma bogatului dialog de pe forum, pentru care sunt recunoscător tuturor, că raţionaliştii mă văd sentimental iar iubiriştii sentimentali mă văd raţionalist şi scorţos.
Urâte-mi sunt aceste extreme, pe care le socot abatere de la drumul drept, cădere, înşelare - cum se spune...
Dar nu despre mine vreau să vorbesc aici, m-am pomenit doar pentru că am desluşit câte ceva despre duhuri şi poziţii omeneşti resimţind pe propria piele unele lucruri.
Ei bine, să cugete/să descopere/să îşi reamintească, rog frumos, raţionaliştii, că Biserica nu-i perete plin cu formule matematice, nici teorie crescută concept cu concept pe o linie paradigmatică neabătută, triumfalist (câte surprize nu are omul credincios la fiecare pas, câte abateri nu aduce Duhul, Care suflă unde voieşte şi cum voieşte, în viaţa chiar a fiecărui om; câte certitudini sunt zdrobite în viaţa de credinţă pentru a lăsa loc unor muguri noi, plini de seva sfântă şi sfinţitoare a harului). Dacă ar fi aşa, ar fi o făcătură umană care moare de dragul coerenţei ei narcisice iar nu o lucrare vie, Dumnezeiască, dincolo de liniile de ordonare ale minţii noastre aşa-zis raţionale. Dincolo de previzibil şi controlabil.
În Biserică împărtăşim şi clădim bucurie (bucurii ale credinţei), nădejde (a mântuirii, a vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu), în Biserică trăim şi deznădejde, uneori, fie şi ca o fulguială trecătoare. În Biserică surîdem, plângem, suspinăm.
Domnul Însuşi, spune Tradiţia, plângea deseori...
În Biserică simţim şi resimţim, voim, căutăm şi trăim tensiunea sufletească a căutării, răsuflăm uşuraţi uneori, ne mirăm, ne silim, ne nevoim etc.
În Biserică, în viaţa de credinţă, toate stihiile omului îşi dau mâna spre îndreptare sub har. Poate şi în acest sens, al întregului fiinţei umane (lucru desconsiderat de raţionalişti), părintele Rafail spune că Ortodoxia e "firea omului". Întreaga lui fire.
Raţionaliştii pun sub obroc tainiţele sufleteşti şi se lăfăie cu lăcomie în lucirile minţii, scotomizînd Scriptura şi Tradiţia după vreo idee, ceva, vreun argument şi contraargument.
Scolastică, nimic altceva, reminiscenţe ale unor obiceiuri urâte, străvechi, ciopârţite şi ciopârţitoare.
În Biserică, însă, compătimim, iubim, iertăm, ba chiar urâm (păcatul, viclenia, minciuna etc.).

Cât îi priveşte pe iubiriştii sentimentali, să îmi îngăduie o reamintire: nu-i după pofta inimii noastre înaintea lui Dumnezeu, nu nevoile noastre primează, nu le putem răstălmăci şi bibili pe toate precum ne dictează nouă pohta. Există repere puse de bărbaţii îmbunătăţiţi prin Duhul, o istorie, o dogmatică împotriva rătăcirii, există cărţi îndrumătoare, există cuvinte pline de toată bogăţia, există rugăciuni a căror haină nu e întâmplător una anume, sunt rigori fireşti ale îndreptării, sunt limite peste care nu putem trece decât spre pierzanie. Dumnezeu are Logica Lui, Raţiunile Lui fie că ne place fie că nu. Să ne silim să ne placă, înţelegîndu-le, meditînd la ele ("Fericit bărbatul care..."), rostindu-le până când ne deprindem cu meşteşugul şi puterea lor tainică. Revelaţia are logica ei proprie, anume Dumnezeiască. Fericit cel sărac cu duhul, că o înţelege...

Aşadar, dincolo de raţionalism şi sentimentalism în credinţă, care sunt şi surse inevitabile pentru coloritul divers al re-prezentării subiective ale Unuia şi Aceluiaşi Adevăr, Hristos Domnul, să devenim conştienţi de dificultatea noastră de a fi pe Cale. Cu toţii cred că avem această dificultate de întâmpinat şi, ca urmare, s-ar cuveni mai degrabă să fim solidari în urcuş, în îndreptarea personală, decât mereu insistenţi pe greşelile sau lipsurile (după subiectivitatea noastră, deseori) celorlalţi.

Nu spun că eu sunt prea înaintat în acest deziderat, spun doar că îmi dau seama de el şi, dacă nu mă înşel, cred că Hristos Domnul tocmai aceasta ne pune ca sarcină eliberatoare de lut, către Cer.

Perspectivele şi subiectivităţile toate sunt omeneşti, ţin de biografie, însuşiri ale firii personale, context istoric, varii influenţe. Dar Duhul cunoaşte aceasta, admite şi lucrează pe măsura fiecăruia, în slăbiciune. Acolo unde Duhul sprijină şi poartă, de ce venim noi să penalizăm cu iuţeală? Oare nu din nerăbdare şi frici? Oare din credinţă dreaptă o facem?
Creştinul, aşa cum îi cunosc eu pe oamenii creştini de azi, e o fiinţă fragilă, delicată, gingaşă. De nu l-ar păzi harul lui Dumnezeu, s-ar sparge mai uşor ca un vas de faianţă.
Orice subiect duhovnicesc ar trebui abordat cu o infinită delicateţe, cu nemăsurată gingăşie datorată lui, interlocutorului dar şi propriului suflet, care e în locul acela încă neclar precum un fir de iarbă abia încolţeşte. Ce bun face acolo cizma şi tractoru, bâta şi motorul?
Ne lipseşte blândeţea, delicateţea, dulceaţa în cele duhovniceşti mai întâi. Facem ideologie seacă, logicistă ori pătimaşă, când sentimental-stupidă, când scrâşnită printre dinţi. Mă iertaţi.