Permite biserica ortodoxa eutanasia la pisici ?

[tabitha]

În prealabil postat de stoicadorina

Imi pare nespus de rau Mirela pentru pisicuta ta Mitzi. Abia acum am vazut ca a murit. Cunosc durerea pricinuita de moartea unui animal de companie. Uneori animalele iti ofera mult mai multa afectiune decat orice om si nu cer nimic in schimb decat hrana si putina dragoste, infinit mai putina decat ne ofera ele. Cred ca Dumnezeu o sa va ajute sa gasiti curand alta pisica sau un catel.

Iti mulțumesc de gândurile bune, Dorina. Nu ne-am gândit să ne luăm o altă pisicuță, sau cățel. Cel puțin nu acum.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de mirela.t

Nu ne-am gândit să ne luăm o altă pisicuță, sau cățel. Cel puțin nu acum.

Un lucru normal, firesc, sănătos şi nobil.
Orice pierdere se abordează, în mod normal, printr-o perioadă de doliu, mai exact prin "munca/travaliul de doliu". Doar aşa viitoarele relaţii pot fi sănătoase. Alminteri ele sunt tributare celei vechi, rănilor necicatrizate.
E un principiu valabil pentru toate formele de pierdere.

În acest sens, pentru pierderea oamenilor, Biserica rânduieşte slujbele, pomenile, parastasul.
Desigur, aici e mult mai complex şi facem toate cele rânduite atât pentru sufletul celui plecat dintre noi (în primul rând pentru acest motiv, deoarece perioada pocăinţei s-a încheiat pentru cel plecat) cât şi pentru sufletul nostru, al celor rămaşi fără prezenţa concretă a persoanei iubite.

[AlinB]

În prealabil postat de cezar_ioan

În acest sens, pentru pierderea oamenilor, Biserica rânduieşte slujbele, pomenile, parastasul.
Desigur, aici e mult mai complex şi facem toate cele rânduite atât pentru sufletul celui plecat dintre noi (în primul rând pentru acest motiv, deoarece perioada pocăinţei s-a încheiat pentru cel plecat) cât şi pentru sufletul nostru, al celor rămaşi fără prezenţa concretă a persoanei iubite.

Si nu avem parastas si pentru pisici?
E inuman.

[fallen]

Eu totusi nu reusesc sa vad "contradictia" dintre asumarea responsabilitatii fata de dobitoacele din propria ograda si mila fata de oamenii care sufera in lumea larga. Atata doar ca prima este cel putin o obligatie de bun simt, iar a doua, e intr-adevar un sentiment inaltator, care poate, cine stie cum, in ce imprejurari, intr-o mai mare sau mai mica masura, se poate concretiza si prin fapte.

Personal, pot spune ca prima postare a acestui topic e departe de a fii un exemplu de "maxima isterie". Aia ar fii de exemplu in cazul personajelor care blesteama vecinii si lumea pe strada pentru ca nu ii lasa sa adune la bloc haite intregi de animale fara stapan.

Intr-adevar, si eu cred ca e foarte posibil ca in zilele noastre animalele sa-si fii 'depasit " rolul pentru care au fost create initial, de a ne servi drept hrana si ajutor la munci, si ne-au devenit prieteni si sprijin emotional. Oricum, important e sa stim ca toate au un rol siun rost pe lumea asta si poate au fost trimise de Dumenzeu cu un scop.
Insa cum dusmanul nu doarme, nu i-a fost deloc greu, se pare, sa faca din dragostea pentru animale a unora (impingand-o la extrem) o adevarata psihoza, cu consecinte dezastruoase de ambele parti (om si animal). Si asta ar putea fii subiect de analiza tranzactionala : cum omul, in special femeia, singura sau parasita de sot si copii, isi revarsa toata dragostea neimpartasita spre un biet animalut, ceea ce nu ar fi din start un lucru rau, pana cand insa devine obsesie sau, nu stiu cum se denumeste termenul in psihologie, cand extrapolezi nevoile si temerile tale proprii asupra altcuiva (sa-l imbrac sa nu ii fie frig; daca mie nu-mi place o mancare sigur nu-i place nici lui; daca mie imi face rau cutare medicament ii face si lui, etc). Desigur, nici nul dintre noi, cei de aici, nu se gaseste in aceasta ipostaza, pana acum, cel putin din cate am observat , insa eu, din nefericire, am cunoscut multe astfel de persoane.

[adam000]

În prealabil postat de fallen

si eu cred ca e foarte posibil ca in zilele noastre animalele sa-si fii 'depasit " rolul pentru care au fost create initial,
---
si ne-au devenit prieteni si sprijin emotional. .

Tulburator adevar al unui fenomen intalnit din ce in ce mai des in zilele noastre, exprimat atat de simplu!... arata nivelul la care s-a coborat omul in mandria lui (ranita?). In loc sa priveasca in sus si sa tinda spre Dumnezeu, in loc sa tinda sa fie prieten cu (iubit de, unit cu) Dumnezeu, unii s-au coborat la nivelul emotional al animalelor (altfel nu poti sa fi prieten sau nu poti sa primesti sprijin emotional de la un animal, decat daca iti cobori tu nivelul emotional la nivelul animalului). Este o patima, o boala, o pervertire a scopului pt care a fost creat omul (cu tot cu nivelul sau emotional).

Adeseori m-am intrebat, vazand astfel de cazuri, daca nu cumva este o patima a noastra (lipsa noastra de dragoste fata de ei) care determina la ei acel raspuns (de a se refugia in dragostea unui animal) sau daca este o incapacitate a lor de a primi dragostea semenilor (fie din frica sau cine stie ce alte traume, poate chiar urmari ale unor alte patimi ale celor care i-au format), daca este o incapacitate de relationare (de a intelege si comunica emotiile cu semenii, asa ca varianta proiectarii emotiilor asupra animalelor rezolva aparent conflictul), sau daca nu cumva este o forma de a face fata racirii dragostei dintre semeni din cauza inmultirii faradelegilor?

Ca sa nu se inteleaga gresit: iubesc animalele, incerc sa le ocrotesc cat pot, dar in primul rand pe termen lung este omul (pe termen scurt inteleg sa ai grija de un animal aflat intr-o situatie speciala - bolnav de ex, chiar daca asta presupune un efort, pt a-l salva si apoi reintegra intr-o viata cat mai aproape de felul in care traia acel animal anterior situatiei speciale (boala, etc), de asemenea mi se pare o idee f buna sa iti inveti copilul ce inseamna grija si responsabilitatea fata de o fiinta vie luandu-i un animal de companie de care sa aiba grija (sa invete acestea intr-o maniera concreta, adecvata intelegerii lui), dar nu agreez dragostea patologica fata de animale (pe care am vazut-o uneori in jurul meu

[stoicadorina]

În prealabil postat de adam000

Tulburator adevar al unui fenomen intalnit din ce in ce mai des in zilele noastre, exprimat atat de simplu!... arata nivelul la care s-a coborat omul in mandria lui (ranita?). In loc sa priveasca in sus si sa tinda spre Dumnezeu, in loc sa tinda sa fie prieten cu (iubit de, unit cu) Dumnezeu, unii s-au coborat la nivelul emotional al animalelor (altfel nu poti sa fi prieten sau nu poti sa primesti sprijin emotional de la un animal, decat daca iti cobori tu nivelul emotional la nivelul animalului). Este o patima, o boala, o pervertire a scopului pt care a fost creat omul (cu tot cu nivelul sau emotional).

Adeseori m-am intrebat, vazand astfel de cazuri, daca nu cumva este o patima a noastra (lipsa noastra de dragoste fata de ei) care determina la ei acel raspuns (de a se refugia in dragostea unui animal) sau daca este o incapacitate a lor de a primi dragostea semenilor (fie din frica sau cine stie ce alte traume, poate chiar urmari ale unor alte patimi ale celor care i-au format), daca este o incapacitate de relationare (de a intelege si comunica emotiile cu semenii, asa ca varianta proiectarii emotiilor asupra animalelor rezolva aparent conflictul), sau daca nu cumva este o forma de a face fata racirii dragostei dintre semeni din cauza inmultirii faradelegilor?

Ca sa nu se inteleaga gresit: iubesc animalele, incerc sa le ocrotesc cat pot, dar in primul rand pe termen lung este omul (pe termen scurt inteleg sa ai grija de un animal aflat intr-o situatie speciala - bolnav de ex, chiar daca asta presupune un efort, pt a-l salva si apoi reintegra intr-o viata cat mai aproape de felul in care traia acel animal anterior situatiei speciale (boala, etc), de asemenea mi se pare o idee f buna sa iti inveti copilul ce inseamna grija si responsabilitatea fata de o fiinta vie luandu-i un animal de companie de care sa aiba grija (sa invete acestea intr-o maniera concreta, adecvata intelegerii lui), dar nu agreez dragostea patologica fata de animale (pe care am vazut-o uneori in jurul meu

Ai dreptate in privinta "dragostei patologice fata de animale". Ea se naste din neputinta de a iubi pe Dumnezeu si din nevoia permanenta de afectiune si ascultare neconditionata. Iubim animalele deoarece nu ne contrazic, nu incearca sa ne schimbe, se multumesc cu hrana si mangaieri si nu ne fac sa suferim. De fapt noi iubim la animale ceea ce am vrea sa fie cel de langa noi si nu este.

[cristiboss56]

În prealabil postat de stoicadorina

De fapt noi iubim la animale ceea ce am vrea sa fie cel de langa noi si nu este.

Adica un robotel supus , tacut si rabdator , usor de dresat si de modelat . . . !