Starețul Efrem Vatopedinul despre sentimentalism, feciorie, căsătorie și altele

În prealabil postat de andrei_elena

Iar depasirea nu se poate realiza decat prin trairea intensa a emotiilor

Nu stiu ce sa zic...eu aici am inteles un pic diferit.....cred ca majoritatea emotiilor trebuie ocolite....Nu prea imi vin exemple pt a ilustra reprezentarea pe care mi-am format-o eu...sa incerc totusi: daca imi vine o stare de dragalasenie la adresa cuiva drag nu trebuie sa o starpesc neaaparat dar nici nu caut sa o incurajez, nu ma duc sa il imbratisez, etc. fiindca simt ca e o treaba afectiva. Daca in schimb simt nevoia sa odihnesc pe cineva drag facandu-i ascultare, sau luandu-i o povara asupra mea sau spunandu-i un cuvant care izvoraste din mila, etc. atunci traiesc starea respectiva cat pot de mult fiindca ea cu adevarat tinde a fi kenotica....

[andrei_elena]

În prealabil postat de VladCat

Nu stiu ce sa zic...eu aici am inteles un pic diferit.....cred ca majoritatea emotiilor trebuie ocolite....Nu prea imi vin exemple pt a ilustra reprezentarea pe care mi-am format-o eu...sa incerc totusi: daca imi vine o stare de dragalasenie la adresa cuiva drag nu trebuie sa o starpesc neaaparat dar nici nu caut sa o incurajez, nu ma duc sa il imbratisez, etc. fiindca simt ca e o treaba afectiva. Daca in schimb simt nevoia sa odihnesc pe cineva drag facandu-i ascultare, sau luandu-i o povara asupra mea sau spunandu-i un cuvant care izvoraste din mila, etc. atunci traiesc starea respectiva cat pot de mult fiindca ea cu adevarat tinde a fi kenotica....

Incerc sa explic cum e cu trairea intensa a emotiilor. Un om emotiv stie ce inseamna asta, nu ca neaparat isi doreste sa treaca prin tornada cand apare, din contra o ocoleste cu toate puterile lui dar tornada se tine lant dupa el si-l doboara. Lupta in cea mai mare parte se da in interior, nimeni nu stie cat freamat este in acel suflet doborat de emotie. Emotia in sens generic spun, nu ma refer la ceva anume... dar as putea sa exemplific pentru a contura mai bine speta. Panica spre exemplu, este o emotie negativa, extrem de negativa care mai are si magica proprietate de a se amplifica progresiv dupa legi necunoscute, subterane. Poti ocoli panica? Daca reusesti, esti un adevarat luptator. Cand traversezi adancurile fricii nu te poti agata decat de numele Domnului. Intr-un film am auzit o replica pe care am retinut-o, era o diferentiere intre frica si panica "frica este sanatoasa, panica este mortala". Ambele sunt emotii, prima te impulsioneaza, te obliga sa iei decizii, a doua te doboara, te injecteaza cu veninul ei paralizant.
La iubire nu vreau sa fac nici o referire, e un subiect prea amplu, o variabila cu nuante infinite.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de andrei_elena

Incerc sa explic cum e cu trairea intensa a emotiilor. Un om emotiv stie ce inseamna asta, nu ca neaparat isi doreste sa treaca prin tornada cand apare, din contra o ocoleste cu toate puterile lui dar tornada se tine lant dupa el si-l doboara. Lupta in cea mai mare parte se da in interior, nimeni nu stie cat freamat este in acel suflet doborat de emotie. Emotia in sens generic spun, nu ma refer la ceva anume... dar as putea sa exemplific pentru a contura mai bine speta. Panica spre exemplu, este o emotie negativa, extrem de negativa care mai are si magica proprietate de a se amplifica progresiv dupa legi necunoscute, subterane. Poti ocoli panica? Daca reusesti, esti un adevarat luptator. Cand traversezi adancurile fricii nu te poti agata decat de numele Domnului. Intr-un film am auzit o replica pe care am retinut-o, era o diferentiere intre frica si panica "frica este sanatoasa, panica este mortala". Ambele sunt emotii, prima te impulsioneaza, te obliga sa iei decizii, a doua te doboara, te injecteaza cu veninul ei paralizant.
La iubire nu vreau sa fac nici o referire, e un subiect prea amplu, o variabila cu nuante infinite.

Panica (şi atacurile de panică) ţin de asfixia unui suflet închis perfect în el însuşi, autobetonat cu convingeri ferme, ca un buncăr.
Greu de suportat, într-adevăr, mai ales că apare impresia morţii iminente.
Pentru omul trupesc această stare afectivă este într-adevăr resimţită ca o catastrofă. Ne e frică de panică!

Există însă ceva extraordinar de important în panică şi mai ales în tulburările de panică (anxioase): şansa ca mintea conştientă să descopere (la o analiză retrospectivă) cât de închis în sine e omul, persoana în cauză. Cât de rupt de semeni, în sensul pierderii compasiunii şi al încrederii, ori în sensul egotismului celui mai narcisist. Şi cât de întors cu spatele la Dumnezeu.
Dacă omul sesizează ce i se întâmplă de fapt, începe să privească panica cu recunoştinţă: ea a fost semnalul, poate mic precum un punct în zare, de care conştiinţa de sine avea nevoie pentru a înţelege câtă nevoie are sufletul de Dumnezeu, de Acasă.

Panica e varianta extremă a dorului de Dumnezeu.
Şi nu, nu e mortală. Pare aşa, dar nu e.
De fapt, e exact invers: deschide fereastra sufletului, uşor, spre Înviere.
Doare niţel acel scârţâit al unei uşi masive (mândria egotică) demult neunse (lacrimile căinţei şi pocăinţei), sună urât, ce-i drept. Însă prin fanta abia întredeschisă începe, în sfârşit, să se înfiripe Lumina.

[andrei_elena]

În prealabil postat de cezar_ioan

Panica (şi atacurile de panică) ţin de asfixia unui suflet închis perfect în el însuşi, autobetonat cu convingeri ferme, ca un buncăr.
Greu de suportat, într-adevăr, mai ales că apare impresia morţii iminente.
Pentru omul trupesc această stare afectivă este într-adevăr resimţită ca o catastrofă. Ne e frică de panică!

Există însă ceva extraordinar de important în panică şi mai ales în tulburările de panică (anxioase): şansa ca mintea conştientă să descopere (la o analiză retrospectivă) cât de închis în sine e omul, persoana în cauză. Cât de rupt de semeni, în sensul pierderii compasiunii şi al încrederii, ori în sensul egotismului celui mai narcisist. Şi cât de întors cu spatele la Dumnezeu.
Dacă omul sesizează ce i se întâmplă de fapt, începe să privească panica cu recunoştinţă: ea a fost semnalul, poate mic precum un punct în zare, de care conştiinţa de sine avea nevoie pentru a înţelege câtă nevoie are sufletul de Dumnezeu, de Acasă.

Panica e varianta extremă a dorului de Dumnezeu.
Şi nu, nu e mortală. Pare aşa, dar nu e.
De fapt, e exact invers: deschide fereastra sufletului, uşor, spre Înviere.
Doare niţel acel scârţâit al unei uşi masive (mândria egotică) demult neunse (lacrimile căinţei şi pocăinţei), sună urât, ce-i drept. Însă prin fanta abia întredeschisă începe, în sfârşit, să se înfiripe Lumina.

De meditat.... multumesc.