Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte

[dobrin7m]

Trebuie sa avem mare grija cum traim, caci aceasta decide cum ne va gasi moartea cand va veni. Caci in ceea ce ne va gasi, aceea vom trai vesnic. Prima data daca muream , ma gasea in iad deci iadul l-as fi trait. a doua oara, nu stiu ce loc as fi avut, insa stiu cata mangaiere am avut. acum insa rog pe Dumnezeu sa se milostiveasca de mine, caci vreau sa mai traiesc ca altfel iarasi iadul ma mananca. Poate apuc sa mai indrept cate ceva din cate rele am facut. Asa nadajduiesc.
Tine mintea in iad si nu deznadajdui! un indemn absolut minunat si perfect adevarat.

Ganditi-va la moarte tot timpul, dar nu ca la ceva groaznic caci se ajunge la deznadejde ci ca la ceva ce face parte din insasi viata noastra. Pentru ca asa este. si pentru ca este asa atunci sa veghem la ce facem acum, si in toate zilele, ca si cum maine am muri si ca aceasta sa fie ca o trecere prin moarte spre viata vesnica plina iubire a Tatalui ceresc.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Parascheva16

Doamna a mai postat marturia ei pe topicul cu feritilizare in vitro, unde se vorbea si de avort, caci sunt conectate. :)

(imi cer iertare daca nu trebuia sa ma bag)

da, da, am mai postat.
as dori sa mai spun doar ca Domnul este atat de milostiv, de bun si de iubitor incat primeste pe tot pacatosul care se pocaieste cu adevarat, in sufletul sau, nu formal , in exterior, spun la duhovnic, fac un canon si gata. Iar pocainta adevarata inseamna plansul si cainta toata viata, purtata si simtita in inima mereu pana in clipa mortii.
Oricine are o sansa la mantuire, chiar si femeile care au facut un avort. Deci dragele mele femei, care ati facut avort, realizati pacatul, si cereti Domnului sa va daruiasca in inima plansul pocaintei de toata viata , spovediti, plangeti si nadajduiti, ca Dumnezeu va iubeste si pe voi ca doar Bunul nu vrea moartea pacatosului.

[dobrin7m]

As dori sa spun cate ceva despre perceptia noastra asupra mortii. Cum vedem noi moartea si cum o percepem. Atata timp cat suntem sanatosi si nu vedem nici un motiv care sa ne puna fata in fata cu moartea, mai mereu avem o perceptie gresita, ca ceva foarte indepartat, ceva la care stim ca vom ajunge in viitor, insa un viitor indefinit. Aceasta estompeaza evenimentul si creaza o iluzie " eu sunt puternic si nu voi muri curand, mai am mult de trait". Privim la cei din jurul nostru care mor si le cautam justificari de genul: era batran, era bolnav, a fost neatent, etc , justificari menite sa ne mentina starea de iluzie. aceasta iluzie ne adoarme constiinta si inlesneste pacatul. ne face sa spunem, am vreme sa ma pocaiesc, este timp.

Eu mi-am schimbat perceptia intr-o singura noapte. am constientizat ca pot muri maine si ca se poate muri fie tanar, fie batran, fie sanatos, fie bolnav. este ca o trezire dintr-un somn greu. de obicei suferintele date de boli grave ne trezesc din iluzia unei morti indepartate. cand realizezi ca timpul tau e relativ scurt atunci constientizezi si evenimentul mortii. dar ar trebui ca toti, si sanatosi fiind sa putem avea constiinta asupra mortii ca pe ceva care poate fi chiar maine. ca de fapt ce inseamna cativa ani in plus de viata unii fata de altii? privind din perspectiva vietii si a mortii si a faptului va toti suntem datori cu o moarte.
Fara increderea deplina in Dumnezeu, omul trece cu greu peste starea ca poti muri maine. Deci cu cat vedem ca moartea este mai indepartata, si traim iluzia aceasta cu atat avem o credinta mai slaba in Dumnezeu si mai puternica in noi insine. cand credinta ta este mare, deplina, totala, atunci poti privi cu nadejde o eventuala moarte mai apropiata. de aceea sfintii au privit moartea ca o nunta.

omul fara credinta cand e pus in fata unei morti grabnice crede ca totul s-a sfarsit si sufera un fel de soc psihic care ii imbolnaveste mai tare trupul si grabeste moartea.
omul cu credinta mare nu sufera socul ci dimpotriva nadajduieste in vindecare prin mila Domnului. trupul sau se poate vindeca prin voia Domnului.

perceptia asupra mortii este foarte importanta in stoparea pacatului, in curatirea sufletului, in pocainta noastra.

si acum un cuvant al Par. Arsenie Papacioc
"viaţa înseamnă moarte continuă. Si sigur o să ajungă vorba asta şi la Preasfinţitul Serafim de la Rosenberg [Nurnberg, probabil, n.n.], cu care sunt prieten. Nu se poate fără jertfă. Ca să luminezi, trebuie să jertfeşti. Măsura iubirii lui Dumnezeu este dincolo de închipuire. Ne iubeşte, dar asta nu înseamnă că putem să speculăm iubirea lui. Hristos ne-a dat exemplu prin propria viaţă. A murit, dar moartea lui n-a fost o tragedie. O tragedie – dar de o mare frumuseţe – e “Romeo şi Julieta”. Bernardin de Saint-Pierre a scris o tragedie mai frumoasă decât cea a lui Shakespeare, “Paul şi Virginia”. Au iubit şi au pierit. În învăţătura creştină, moartea nu este pierdere. Ai noştri, martirii, sunt eroi, măcar că i-au spintecat şi le-au tăiat capetele. Dar nu au murit, ci, din contra, s-au adăugat la veşnicie. Pentru că viaţa pe pământ nu e altceva decât pregătirea pentru cealaltă viaţă. Cum zice Mantuitorul: “Şi a trecut de la moarte la viaţă!”. Auziţi? Viaţa e dincolo, şi noi asta facem, trecem dinspre moarte spre viaţă…"

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/recom...te-spre-viata/ )

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte

Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte

Jean-Claude Larchet

Editura Sophia

Trei zile dupa moarte, trupul isi pastreaza forma sa.
Cei vechi credeau ca in tot acest timp sufletul poate inca sa se inapoieze in trup, si cel mort sa se intoarca la viata. Din istorisirile despre ridicari minunate din moarte aflam ca mai intotdeauna ele s-au petrecut in acest rastimp. De aici obiceiul ca mortul sa nu se ingroape decat in a treia zi. Aceasta credinta este legata simbolic de faptul ca mai inainte de a invia a treia zi, Hristos s-a pogorat cu sufletul la iad.
Istorisirile unor crestini intorsi la viata sau a celor care au avut parte de experiente limita indreptatesc aceasta credinta. Astfel, Sfantul Atanasie scrie: ,,Cum se face ca unii oameni [...] murind, au vedenii, iar apoi se intorc la viata dupa doua ori trei zile si povestesc ce-au vazut? Oare nu pentru ca sufletul lor n-a parasit cu totul trupul?" Se impune totusi o rezerva: medicina moderna, cu aparatura ei, sesizeaza mult mai precis decat medicina antica clipa mortii, cu toate ca definitia pe care ea o da mortii continua sa fie relativa si fluctuanta, iar posibilitatea unor erori nu este cu totul exclusa. Nu este mai putin adevarat ca limita intoarcerii la viata dupa moartea clinica, potrivit nivelului de astazi al cunostintelor medicale, este de cateva ore sau chiar de cateva minute atunci cand nu s-a acordat asistenta respiratorie prin care se evita leziuni grave si definitive la nivelul creierului. Lucrul acesta insa nu infirma istorisirile despre invieri minunate petrecute dupa mai multa vreme, pentru ca minunea tocmai aceasta inseamna, biruirea legilor firii in chip de nespus.
Moartea e un proces in desfasurare
Moartea, potrivit traditiei ortodoxe, nu este un fapt care se petrece cu mare precizie, intr-o clipa, in chip ireversibil, asa cum considera medicina moderna. Exista, intr-adevar, un moment al mortii care corespunde asa-zisei ,,morti clinice"; aceasta inseamna, cat priveste trupul, lipsa oricarui semn de viata; iar cat priveste sufletul, iesirea lui din trup. Insa, asa cum am vazut, vreme de trei zile nu se poate vorbi de o iesire deplina si definitiva a sufletului; in acest rastimp, dupa cuvantul Sfantului Atanasie, ,,sufietul nu paraseste cu totul trupul".


Traducere din limba franceza de Marinela Bojin


"Sfarsitul vietii acesteia de aici socotesc ca nu e drept sa se numeasca moarte, ci izbavire de moarte si despartire de stricaciune si slobozire din robie si incetarea tulburarii si oprirea razboaielor si risipirea intunericului si odihna de osteneli si linistirea fierberii si acoperirea rusinii si scaparea de patimi si nimicirea pacatului si, ca sa zic pe scurt, hotarul tuturor relelor", spune Sfantul Maxim Marturisitorul.

Viata vesnica la Dumnezeu nu putem afla decat in Hristos si prin Hristos, dupa cum sta scris: "Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este intru Fiul Sau. Cel ce are pe Fiul are viata: cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viata" (I In 5, 11-12).

[cezar_ioan]

Da, aceasta e cartea, pe care o vesteam în postările 48-49, aici:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...t=15205&page=5

Minunată sinteză a unor texte fundamentale din comoara Bisericii.

Un topic ce si-a propus drept tema un subiect atat de profund,complex si cutremurator nu trebuie lasat in uitare,epuizat facil,nesistematizat sau ignorat.A fost o frumoasa si inspirata idee de a se deschide la sectiunea patristica aceasta tema si ar fi frumos ca dvs,ortodocsii,sa sprijiniti acest topic,extinzand analiza in iconografie,cantari sau alte fatete ale credintei dvs pt ca intrebarile legate de acest subiect au framantat mereu omul,in cel mai inalt grad si continua sa o faca.Un mare iubitor al patristicii,Antonio Orbe,spunea ca ,,Parintii se daruiesc din adanc acelora care li-se daruie din adanc,in urma unei indelungi conversatii cu dansii"si cat de profund au analizat Parintii conditia si perceptia sufletuluu uman in raport de acest subiect.Este o invitatie pt dvs de a invinge ne-simtirea,indolenta,incultura si mediocritatea comerciala a acestei lumi care va asalteaza,care vrea sa va schimbe dupa chipul ei diform,gol,trist si trecator.Orice zi pe care o pierdeti fara a studia scrierile patristice este o zi de credinta pierduta pt ca veti gasi cu mare dificultate un toiag si un indreptare mai bun pe drumul dvs in credinta.Tertulian, in ,,Apologeticum"spunea ca ,,Adevarul nu se roaga de nimic in sprijinul cauzei sale,fiindca nu se mira de conditia existentei sale.El traieste ca un strain pe acest pamant,intre straini isi gaseste usor dusmani,pentru ca familia,locuinta,speranta si buna lui cinstire se afla in ceruri.El cere un singur lucru:sa nu fie condamnat fara a fi cunoscut."

Sprijiniti cu timpul si efortul dvs aceasta sectiune de patrologie,pe care multi o cereau foarte vocal in trecut,nu ramineti tacuti,nu va multumiti cu putin,daruiti ca sa primiti,luptati ca sa aparati.Este trist ca o asemenea sectiune se bucura de un asa mic interes,uniti-va eforturile si priceperea pt un scop nobil si vindecator pt suflet,nu va potriviti chipului lumii,unde niste morti ingroapa alti morti.Dumnezeu sa va ajute.

[cezar_ioan]

"O bucurie neîmpărtăşită este un pas către tristeţe..."

Dorinţa de a propune acest subiect a răsărit din bucuria înţelegerii unor legături făcute de Larchet între scrierile Părinţilor pe tema morţii şi a vieţii veşnice. Conexiuni care m-au ajutat să vin mai cu picioarele pe pământ, cât încă nu e prea târziu...
Citesc de câteva zile extraordinara lui carte, una care face chiar ce spuneai tu, Pelerinule: expune şi sistematizează, nuanţează şi îmbogăţeşte cu amănunte bine ponderate un aspect sau altul din problematica vieţii de după moarte.

Am observat şi primul rod al lecturii: pe măsură ce devin mai conştient de experienţele care ne aşteaptă pe toţi după moarte, mă surprind mai liniştit şi totodată mai înfricoşat. Mai liniştit, întrucât am câştigat o certitudine: voi continua experienţa vieţii de aici în cea mai dreaptă dintre lumile posibile. Mai înfricoşat, întrucât privesc acum cu alţi ochi faptele mele... Cu ochii sufletului care va trăi veşnic în funcţie nu doar de Mila Domnului, ci şi de fiecare faptă, vorbă, gând de aici, de acum, de ieri şi de când mă ştiu.

Poate că multora, în special celor mai tineri, subiectul topicului li se pare nepotrivit, chiar morbid.
Sunt sigur că, treptat, pe măsură ce topicul va înainta, această perspectivă se va schimba. Creştinul are un folos de nenumit, un câştig fără egal din meditaţia la viaţa de după moarte, aşa cum e prezentată ea în scrierile Părinţilor.

P.S. Uneori, când discut cu soţia mea despre una sau alta dintre nevoile copiilor noştri, despre bucuria de a-i avea lângă noi, de a le fi părinţi... pe soţia mea o străbate o adâncă frică şi îmi spune: "Eu nu cred că e posibil ca Tudor şi Maria să moară!" şi izbucneşte în plâns şi mie îmi e tare greu să o liniştesc... E de-a dreptul îngrozită când realizează că nu numai noi vom muri, ci şi copilaşii noştri, pe care ea îi iubeşte aşa cum numai o mamă poate să iubească pe copilul ei ...
Nădejdea mea e că, citind această carte şi dezvoltînd în viaţa noastră învăţătura Bisericii despre vieţuirea creştină, groaza mamei la gândul că îi vor muri copiii, se va potoli iar perspectiva noastră, a părinţilor, asupra vieţii şi a morţii se va rostui cu dreptate întru Hristos şi slava lui Dumnezeu. Iubirea noastră pământeană va dura sau nu în veşnicie, va fi schimonosită sau dimpotrivă, transfigurată luminos de harul Duhului Sfânt, după cât de mare şi de bună ne va fi pocăinţa în vremelnica noastră trecere pe pământ. Cartea pe care o arată Cristiboss în postarea de mai sus ne poate fi tuturor un învăţător de nădejde.

Drag prieten voi hotarati,prin ceea ce faceti,ce chip dati acestui loc.Poate fi un comod loc de discutii,ca multe altele,sau poate fi un loc al comuniuni reale,din care multi am avea de invatat.Timpul nostru este limitat,si trebuie sa ne concentram pe ceea ce conteaza sau ne putem risipi in ceea ce nu conteaza.Pentru prima varianta se cere timp,munca,efort dar mai ales dragoste.Pentru a doua varianta nu se cere nimic pt ca nu ofera nimic.Am citit un comentariu la Sfantul Maxim Marturisitorul in care acesta afirma faptul ca daca un credincios doreste sa ,,aprinda"pe altii trebuie ca mai intai el insusi sa ,,arda"de prezenta Duhului.Patristica este istoria celor care au indeplinit aceasta conditie.Oricine poate,in acest sens,deschide Filocalia vol I si poate citi in chiar primul paragraf definitia omului rational la Antonie cel Mare.Prin urmare fiecare poate apoi aprecia,precum in Didahia,pe ce drum se gaseste dar eu continui sa cred ca putine lucruri va pot lega mai trainic,duhovniceste,unii de altii,decat patristica.Subiectul ales poate fi considerat morbid doar daca nu ai citit in viata ta Eclesiastul 11:9,este un apel la realism,la omul rational al lui Antonie.

Poate totusi,undeva candva,bucuria va fi impartasita de cat mai multi.Poate.. :)

Din perspectiva acestei vieți, da, subiectul este morbid. Dar, după cum știm din Biserică, moartea este nedespărțită de Viața cea adevărată.

Suntem prea firești, prea sufletești încă, nu vrem deloc să trecem prin moarte ca să ajungem la Viață.

Însă după cum adevărata viață nu e cea biologică, care începe și se sfârșește aici, tot așa nici adevărata moarte nu este cea biologică, a trupului, ci – cum amintea părintele Galeriu în predica la duminica de ieri – nesimțirea duhovnicească.

Și trăim, în cea mai mare parte a timpului în această nesimțire, părându-ni-se că suntem vii și iubind tare mult viața cea trecătoare, refuzând să înviem.

Dar dacă nu înviem acum și aici, dacă nu ne naștem cu adevărat de sus, dacă nu începem să trăim viața în har (cea la care tot sf. Maxim Mărturisitorul spunea că suntem chemați după Hristos), nu vom fi vii nici în veci.

Subiectul pe care l-ai abordat este, cu adevărat, foarte profund și foarte potrivit pentru zilele Învierii pe care le parcurgem acum, în timpul Penticostarului.

[DragosP]

Am mai spus-o: să citeşti frate şi cartea lui Serafim Rose "Sufletul dupa moarte. Experiente contemporane de dupa moarte in lumina invataturii ortodoxe"