Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte

[dobrin7m]

continuare

"Odata am fost trimis in interes de serviciu in orasul k si acolo m-am imbolnavit serios. Nu aveam nici o ruda sau pe cineva care ar fi putut sa ma ingrijeasca asa ca am fost nevoit sa ajung la spital. Medicii mi-au spus ca am pneumonie. Cu cat boala se intetea cu atat ma simteam mai rau. Existau momente cand din cauza febrei nu vedeam nimic in jurul meu. Cu toate acestea, pe toata durata bolii nu m-am gandit niciodata la moarte. Si asta pentru ca ma consideram un om foarte tare si puternic. Niciodata inainte nu ma imbolnavisem grav, si pentru mine erau necunoscute acele ganduri despre moarte pe care bolile grave le plasmuiesc in mintile oamenilor.

Dupa un timp in camera mea de spital au intrat din nou medicii. M-au consultat timp indelungat si au adus cu ei si un tub de oxigen. "-La ce-mi trebuie asta acum? i-am intrebat.
"-Ne trebuie pentru a-ti aerisi putin plamanii. Mi se pare ca acestia s-au prajit de la febra."
"- Spuneti-mi doctore ce ati gasit in spatele meu, de va preocupati tot timpul de acesta? de trei ori l-ati consultat si tot l-ati umplut de plasturi.

Ma simteam mult mai bine decat in zilele trecute. Prin mintea mea nu trecea nimic trist. Nimic din ce se intampla in jurul meu nu ma facea sa imi dau seama de adevarata mea stare. Nici unul din medici nu a indraznit, nici macar prin gesturi, sa ma faca sa inteleg catastrofa ce se apropia. Si intradevar cum sa ii explici unui om plin de sperante ca mai avea doar cateva ore de trait?

Imi aduc aminte ca in jurul orei 4 m-au cuprins frigurile si pentru a ma incalzi m-am infasurat intr-o patura. Dintr-o data m-am simtit foarte rau. Am strigat un infirmier. Acesta s-a apropiat de mine mi-a ridicat capul de pe perna si mi-a dat tubul de oxigen. Apoi a apasat butonul soneriei si in clipa urmatoare in camera au intrat alergand medicii.
O schimbare ciudata s-a intamplat deodata cu mine! Pe cand, in urma cu un minut eram plin de viata, acum, chiar daca le vedeam pe toate si eram pe deplin constient de ceea ce se petrecea in jurul meu, simteam totusi o atatd e mare nepasare si instrainare, incat e greu sa le descriu. E de neinteles pentru o faptura vie.

Toata atentia mi s-a adunat asupra sinelui meu. Si aici am observat o senzatie ciudata, un fel de despartitura. Eram pe deplin constient de mine insumi si aveam simturile curate insa totodata vedeam sinele meu cu atata nepasare ca si cand mi-as fi pierdut complet simturile.
L-am vazut pe medicul meu cum imi ridica mana sa imi masoare pulsul. Vedeam si intelegeam ceea ce face dar nu simteam atingerea lui.

Ca si cand as fi descoperit in mine doua existente: una, cea mai importanta care era ascunsa in adancul meu, si cealalta partea exterioara a existentei mele, care avea neindoielnic o mai mica importanta.Si acum, parghia de legatura care le tinea, a ars si s-a topit si acestea doua s-au despartit. Pe una dintre existente, cea mai tare, o simteam intens, iar fata de cealalta , cea mai slaba, eram total nepasator. Aceasta parte slaba era trupul meu.

Am simtit deodata ca o putere ma trage in jos. In primele momente am simtit ca si cum as fi avut atarnate greutati de toate membrele corpului, iar mai tarziu aceasta putere a crescut atat de mult incat cuvantul greutate, nu poate exprima acea presiune pe care o simteam.
Mi se parea ca fiecare membru al corpului meu, fiecare fir de par, fiecare vena, fioecare celula sunt atrase de o astfel de putere mare caruia nu puteai sa te impotrivesti, asa cum un magnet puternic atrage bucatile de fier.

Insa aceasta senzatie cat era de mare, nu ma putea impiedica sa cuget si sa inteleg tot.
"-Isi da sufletul" l-am auzit pe doctor spunand.
Intru-cat eram concentrat la mine insumi, privirea mea nu exprima nimic si era rece. Medicii credeau ca mi-am pierdut simturile si de aceea vorbeau deschis. Dar eu intelegeam foarte bine tot ce spuneau.
"-Isi da sufletul!" Moarte - m-am gandit eu cand am auzit ce a spus medicul. e posibil ca eu sa mor? spuneam in mine. Dar cum, de ce? nu puteam sa imi explic acest lucru. Lumea aceasta cu medicii si toti oamenii ei era de acum straina pentru mine. Singurul lucru ce il simteam era acea atractie puternica despre care am vorbit mai sus.

"Asta este, pamantul ma trage in jos." (m-am gandit). Acest lucru era limpede pentru mine. Nu ma trage insa pe mine ci ceea ce mi-a fost dat pentru o perioada de timp. Pamantul imi trage trupul sau trupul de unul singur vrea sa mearga in pamant?

Ceea ce mai inainte mi se parea normal si sigur, adica faptul ca dupa moarte ma voi descompune si voi deveni tarana, acum mi se parea ilogic si contrar legilor naturii."

[dobrin7m]

Cu vreo 20 ani in urma am facut un avort. Era in perioada ratacirii mele, in perioada mea de crestin cu numele. Si in timpul interventiei am fost adormita , anestezie generala. Imi amintesc cum la numaratoarea anestezistului, am pierdut contactul cu lumea inconjuratoare, insa greu de explicat este simtamantul de atunci. Ca si cum acea perioada cat am fost adormita nu am existat. Cand mi-am revenit, constiinta mea, ratiunea mea a reluat totul de unde lasasem. Nu stiam cat timp a trecut, daca a trecut vreun timp anume, daca s-a intamplat ceva cu mine sau nu, simteam ca si cum as fi inchis ochii pentru o clipita si apoi i-am deschis continuandu-mi existenta. Acum privind in urma inteleg: ca un suflet mort in trup viu asta eram.

omul, cand se afla in stare de pacat este mort duhovniceste. traieste iadul inca de pe acest pamant. daca atunci , in timpul acelei interventii muream, de fapt schimbam un fel de moarte cu alta moarte, cu iadul. Prin propriile mele alegeri ma condamnasem la moartea sufleteasca, ma condamnasem la iad. Cred ca mergeam direct in iad fara o judecata particulara ca acel pacatos din vedenia Sf. Macarie, caci ce fapta buna ar fi putut balansa totul anuland pacatul infaptuit?

Insa Domnul s-a milostivit de mine, si mi-a despietrit inima. M-am cait, ma caiesc, am plans si plang. Si acum, dupa 20 ani, cand am fost din nou anesteziata general, o interventie medicala plus biopsie, am avut parte de bucuria iubirii dumnezeiesti, a iubiriii Maicii Domnului, a blandetei sale. Cand am adormit, nu a mai fost intuneric si nimic, nu a mai fost ca o inexistenta ci ca o continuare a vietii plina de blandetea si iubirea Maicii Domnului si a lui Dumnezeu. M-am trezit din anestezie plina de fericire, de incredere si de iubire de Dumnezeu.

[glykys]

În prealabil postat de dobrin7m

Cu vreo 20 ani in urma am facut un avort. Era in perioada ratacirii mele, in perioada mea de crestin cu numele. Si in timpul interventiei am fost adormita , anestezie generala. Imi amintesc cum la numaratoarea anestezistului, am pierdut contactul cu lumea inconjuratoare, insa greu de explicat este simtamantul de atunci. Ca si cum acea perioada cat am fost adormita nu am existat. Cand mi-am revenit, constiinta mea, ratiunea mea a reluat totul de unde lasasem. Nu stiam cat timp a trecut, daca a trecut vreun timp anume, daca s-a intamplat ceva cu mine sau nu, simteam ca si cum as fi inchis ochii pentru o clipita si apoi i-am deschis continuandu-mi existenta. Acum privind in urma inteleg: ca un suflet mort in trup viu asta eram.

omul, cand se afla in stare de pacat este mort duhovniceste. traieste iadul inca de pe acest pamant. daca atunci , in timpul acelei interventii muream, de fapt schimbam un fel de moarte cu alta moarte, cu iadul. Prin propriile mele alegeri ma condamnasem la moartea sufleteasca, ma condamnasem la iad. Cred ca mergeam direct in iad fara o judecata particulara ca acel pacatos din vedenia Sf. Macarie, caci ce fapta buna ar fi putut balansa totul anuland pacatul infaptuit?

Insa Domnul s-a milostivit de mine, si mi-a despietrit inima. M-am cait, ma caiesc, am plans si plang. Si acum, dupa 20 ani, cand am fost din nou anesteziata general, o interventie medicala plus biopsie, am avut parte de bucuria iubirii dumnezeiesti, a iubiriii Maicii Domnului, a blandetei sale. Cand am adormit, nu a mai fost intuneric si nimic, nu a mai fost ca o inexistenta ci ca o continuare a vietii plina de blandetea si iubirea Maicii Domnului si a lui Dumnezeu. M-am trezit din anestezie plina de fericire, de incredere si de iubire de Dumnezeu.

Puteti posta aceasta marturie personala si pe topicurile referitoare la avort? Ne plangeam mai multe persoane ca se vorbeste doar teoretic pe acele topicuri si ca nu sunt si marturiile si exemplele unor persoane care au facut avort.

[Parascheva16]

În prealabil postat de glykys

Puteti posta aceasta marturie personala si pe topicurile referitoare la avort? Ne plangeam mai multe persoane ca se vorbeste doar teoretic pe acele topicuri si ca nu sunt si marturiile si exemplele unor persoane care au facut avort.

Doamna a mai postat marturia ei pe topicul cu feritilizare in vitro, unde se vorbea si de avort, caci sunt conectate. :)

(imi cer iertare daca nu trebuia sa ma bag)

[dobrin7m]

În prealabil postat de Parascheva16

Doamna a mai postat marturia ei pe topicul cu feritilizare in vitro, unde se vorbea si de avort, caci sunt conectate. :)

(imi cer iertare daca nu trebuia sa ma bag)

da, da, am mai postat.
as dori sa mai spun doar ca Domnul este atat de milostiv, de bun si de iubitor incat primeste pe tot pacatosul care se pocaieste cu adevarat, in sufletul sau, nu formal , in exterior, spun la duhovnic, fac un canon si gata. Iar pocainta adevarata inseamna plansul si cainta toata viata, purtata si simtita in inima mereu pana in clipa mortii.
Oricine are o sansa la mantuire, chiar si femeile care au facut un avort. Deci dragele mele femei, care ati facut avort, realizati pacatul, si cereti Domnului sa va daruiasca in inima plansul pocaintei de toata viata , spovediti, plangeti si nadajduiti, ca Dumnezeu va iubeste si pe voi ca doar Bunul nu vrea moartea pacatosului.

[dobrin7m]

As dori sa spun cate ceva despre perceptia noastra asupra mortii. Cum vedem noi moartea si cum o percepem. Atata timp cat suntem sanatosi si nu vedem nici un motiv care sa ne puna fata in fata cu moartea, mai mereu avem o perceptie gresita, ca ceva foarte indepartat, ceva la care stim ca vom ajunge in viitor, insa un viitor indefinit. Aceasta estompeaza evenimentul si creaza o iluzie " eu sunt puternic si nu voi muri curand, mai am mult de trait". Privim la cei din jurul nostru care mor si le cautam justificari de genul: era batran, era bolnav, a fost neatent, etc , justificari menite sa ne mentina starea de iluzie. aceasta iluzie ne adoarme constiinta si inlesneste pacatul. ne face sa spunem, am vreme sa ma pocaiesc, este timp.

Eu mi-am schimbat perceptia intr-o singura noapte. am constientizat ca pot muri maine si ca se poate muri fie tanar, fie batran, fie sanatos, fie bolnav. este ca o trezire dintr-un somn greu. de obicei suferintele date de boli grave ne trezesc din iluzia unei morti indepartate. cand realizezi ca timpul tau e relativ scurt atunci constientizezi si evenimentul mortii. dar ar trebui ca toti, si sanatosi fiind sa putem avea constiinta asupra mortii ca pe ceva care poate fi chiar maine. ca de fapt ce inseamna cativa ani in plus de viata unii fata de altii? privind din perspectiva vietii si a mortii si a faptului va toti suntem datori cu o moarte.
Fara increderea deplina in Dumnezeu, omul trece cu greu peste starea ca poti muri maine. Deci cu cat vedem ca moartea este mai indepartata, si traim iluzia aceasta cu atat avem o credinta mai slaba in Dumnezeu si mai puternica in noi insine. cand credinta ta este mare, deplina, totala, atunci poti privi cu nadejde o eventuala moarte mai apropiata. de aceea sfintii au privit moartea ca o nunta.

omul fara credinta cand e pus in fata unei morti grabnice crede ca totul s-a sfarsit si sufera un fel de soc psihic care ii imbolnaveste mai tare trupul si grabeste moartea.
omul cu credinta mare nu sufera socul ci dimpotriva nadajduieste in vindecare prin mila Domnului. trupul sau se poate vindeca prin voia Domnului.

perceptia asupra mortii este foarte importanta in stoparea pacatului, in curatirea sufletului, in pocainta noastra.

si acum un cuvant al Par. Arsenie Papacioc
"viaţa înseamnă moarte continuă. Si sigur o să ajungă vorba asta şi la Preasfinţitul Serafim de la Rosenberg [Nurnberg, probabil, n.n.], cu care sunt prieten. Nu se poate fără jertfă. Ca să luminezi, trebuie să jertfeşti. Măsura iubirii lui Dumnezeu este dincolo de închipuire. Ne iubeşte, dar asta nu înseamnă că putem să speculăm iubirea lui. Hristos ne-a dat exemplu prin propria viaţă. A murit, dar moartea lui n-a fost o tragedie. O tragedie – dar de o mare frumuseţe – e “Romeo şi Julieta”. Bernardin de Saint-Pierre a scris o tragedie mai frumoasă decât cea a lui Shakespeare, “Paul şi Virginia”. Au iubit şi au pierit. În învăţătura creştină, moartea nu este pierdere. Ai noştri, martirii, sunt eroi, măcar că i-au spintecat şi le-au tăiat capetele. Dar nu au murit, ci, din contra, s-au adăugat la veşnicie. Pentru că viaţa pe pământ nu e altceva decât pregătirea pentru cealaltă viaţă. Cum zice Mantuitorul: “Şi a trecut de la moarte la viaţă!”. Auziţi? Viaţa e dincolo, şi noi asta facem, trecem dinspre moarte spre viaţă…"

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/recom...te-spre-viata/ )

[dobrin7m]

Trebuie sa avem mare grija cum traim, caci aceasta decide cum ne va gasi moartea cand va veni. Caci in ceea ce ne va gasi, aceea vom trai vesnic. Prima data daca muream , ma gasea in iad deci iadul l-as fi trait. a doua oara, nu stiu ce loc as fi avut, insa stiu cata mangaiere am avut. acum insa rog pe Dumnezeu sa se milostiveasca de mine, caci vreau sa mai traiesc ca altfel iarasi iadul ma mananca. Poate apuc sa mai indrept cate ceva din cate rele am facut. Asa nadajduiesc.
Tine mintea in iad si nu deznadajdui! un indemn absolut minunat si perfect adevarat.

Ganditi-va la moarte tot timpul, dar nu ca la ceva groaznic caci se ajunge la deznadejde ci ca la ceva ce face parte din insasi viata noastra. Pentru ca asa este. si pentru ca este asa atunci sa veghem la ce facem acum, si in toate zilele, ca si cum maine am muri si ca aceasta sa fie ca o trecere prin moarte spre viata vesnica plina iubire a Tatalui ceresc.