Crestini persecutati in lume

[catalin2]

În prealabil postat de laurastifter

Creştinii de alte confesiuni persecutaţi pentru credinţă sunt martiri, din simplul motiv că s-au sacrificat pentru Hristos.
Cine credeţi că poate fi socotit mai vrednic de Dumnezeu: un creştin catolic (de exemplu) care şi-a dat viaţa din dragoste pentru Hristos, sau un crestin ortodox foarte bun la Dogmatică... a cărui credinţă n-a fost niciodată pusă la încercare în situaţii critice?...

Problema e ca toti trebuie sa fim buni la Dogmatica, adica la ceea ce n-ea revelat Dumnezeu si nu sa facem invataturile dupa ratiunea noastra. Noi intotdeauna ne ghidam dupa invatatura Bisericii, care e ceea ce a revelat Domnul, adica ce spune Domnul, nu dupa logica noastra.
Daca nu conteaza invatatura inseamna ca si martorii omorati sunt sfinti, sau sectele din SUA, de exemplu cea a lui David Koresh.
Nu exista o singura invatatura sau exemplu ca cei din afara Bisericii de-a lungul timpului sunt considerati martiri.
Dimpotriva, Sfantul Ciprian ne spune invatatura Bisericii: "Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge."

În prealabil postat de laurastifter

În Biserica primară, chiar şi cei care se sacrificau pentru Hristos fiind nebotezaţi (catehumeni) erau trecuţi în rândul mucenicilor, considerându-se că au fost botezaţi cu... Botezul sângelui. De ce nu avem şi noi aceeaşi libertate în gândire, aceeaşi gândire înflăcărată de dragoste şi dreaptă socotinţă?

De fapt la catehumeni era botezul dorintei, la mucenici era botezul sangelui. Ambele botezuri erau in cazul celor ce doreau sa vina in Biserica, nu in vreo grupare din afara Bisericii din acele timpuri.

[Dumitru73]

În prealabil postat de catalin2

Problema e ca toti trebuie sa fim buni la Dogmatica, adica la ceea ce n-ea revelat Dumnezeu si nu sa facem invataturile dupa ratiunea noastra. Noi intotdeauna ne ghidam dupa invatatura Bisericii, care e ceea ce a revelat Domnul, adica ce spune Domnul, nu dupa logica noastra.
Daca nu conteaza invatatura inseamna ca si martorii omorati sunt sfinti, sau sectele din SUA, de exemplu cea a lui David Koresh.
Nu exista o singura invatatura sau exemplu ca cei din afara Bisericii de-a lungul timpului sunt considerati martiri.
Dimpotriva, Sfantul Ciprian ne spune invatatura Bisericii: "Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge."

De fapt la catehumeni era botezul dorintei, la mucenici era botezul sangelui. Ambele botezuri erau in cazul celor ce doreau sa vina in Biserica, nu in vreo grupare din afara Bisericii din acele timpuri.

adică se duc în iad?

Am citit zilele acestea povestea Aristinei Pop, care a luat drumul muntilor in 1949, impreuna cu tatal si cu fratele ei, alaturi de multi alti localnici, cautati de securitate. Era vremea inchisorilor comuniste. Dupa 3 ani de pribegie, ea a fost prinsa, iar tatal omorat; fratele impuscat si spitalizat, dupa care a murit in inchisoare.
Este o poveste cu mai putina bataie, desi nu lipsita de ea; dar cu foarte multa boala de plamani, netratata, fara hrana adecvata, dar cu multa rugaciune.
Ar trebui sa postez acest raspuns si la sectiunea "Nunta", caci tanara Aristina isi petrece aproape toti anii tineretii in inchisoare, intinsa in pat din cauza neputintei fizice, datorate cavernelor din plamanii ei plapanzi.
Era inchisa cu alte greco-catolice, printre altele cu niste calugarite, una dintre ele din Germania. Aceasta s-a rugat tot timpul ca sa moara la ea in tara, lucru aproape imposibil in situatia ei de condamnata la zeci de ani de detentie. Si totusi Dumnezeu i-a ascultat ruga si i-au dat drumul sa plece "la schimb".
Iar Aristina, a scapat cu zile, caci asa a vrut Dumnezeu: a primit o streptomicina, care a salvat-o. Fecioria ei a fost rasplatita intr-un mod surprinzator: impreuna cu fratele ei a mai fost un tanar din Bucuresti, care l-a ingrijit si cu care s-a imprietenit. Acesta a iesit mai repede din inchisoare si a asteptat 10 ani ca si Aristina sa se elibereze, pe care o cunostea doar din povestirile fratelui ei. Au avut o casnicie buna, plina de dragoste.
O carte plina de sacrificiul uman pentru aproapele: cele, care aveau ele insele nevoie de ajutor, dadeau ajutor pentru ingrijirea celor, care erau intr-o stare si mai proasta decat ele.
Dumnezeu nu e indiferent fata de suferinta omului. Iar judecata sa i-o lasam Lui.

[laurastifter]

În prealabil postat de Miha-anca

Am citit zilele acestea povestea Aristinei Pop, care a luat drumul muntilor in 1949, impreuna cu tatal si cu fratele ei, alaturi de multi alti localnici, cautati de securitate. Era vremea inchisorilor comuniste. Dupa 3 ani de pribegie, ea a fost prinsa, iar tatal omorat; fratele impuscat si spitalizat, dupa care a murit in inchisoare.
Este o poveste cu mai putina bataie, desi nu lipsita de ea; dar cu foarte multa boala de plamani, netratata, fara hrana adecvata, dar cu multa rugaciune.
Ar trebui sa postez acest raspuns si la sectiunea "Nunta", caci tanara Aristina isi petrece aproape toti anii tineretii in inchisoare, intinsa in pat din cauza neputintei fizice, datorate cavernelor din plamanii ei plapanzi.
Era inchisa cu alte greco-catolice, printre altele cu niste calugarite, una dintre ele din Germania. Aceasta s-a rugat tot timpul ca sa moara la ea in tara, lucru aproape imposibil in situatia ei de condamnata la zeci de ani de detentie. Si totusi Dumnezeu i-a ascultat ruga si i-au dat drumul sa plece "la schimb".
Iar Aristina, a scapat cu zile, caci asa a vrut Dumnezeu: a primit o streptomicina, care a salvat-o. Fecioria ei a fost rasplatita intr-un mod surprinzator: impreuna cu fratele ei a mai fost un tanar din Bucuresti, care l-a ingrijit si cu care s-a imprietenit. Acesta a iesit mai repede din inchisoare si a asteptat 10 ani ca si Aristina sa se elibereze, pe care o cunostea doar din povestirile fratelui ei. Au avut o casnicie buna, plina de dragoste.
O carte plina de sacrificiul uman pentru aproapele: cele, care aveau ele insele nevoie de ajutor, dadeau ajutor pentru ingrijirea celor, care erau intr-o stare si mai proasta decat ele.
Dumnezeu nu e indiferent fata de suferinta omului. Iar judecata sa i-o lasam Lui.

Foarte impresionant...
Vă recomand din toată inima site-ul: www.fericiticeiprigoniti.net
Este un site dedicat martirilor şi mărturisitorilor din vremea comunismului. Realizatorii sunt creştinii care au înfiinţat asociaţia Ortodoxia Tienrilor (creştini autentici, pe care am bucuria de a-i cunoaşte personal).
Doamne ajută!

În prealabil postat de laurastifter

Foarte impresionant...
Vă recomand din toată inima site-ul: www.fericiticeiprigoniti.net
Este un site dedicat martirilor şi mărturisitorilor din vremea comunismului. Realizatorii sunt creştinii care au înfiinţat asociaţia Ortodoxia Tienrilor (creştini autentici, pe care am bucuria de a-i cunoaşte personal).
Doamne ajută!

Am citit mult pe acest site, www.fericiticeiprigoniti.net , nu imi este necunoscut. Si in general imi cumpar cartile scrise de cei intemnitati, caci sunt marturii vii ale istoriei noastre careia i-am fost contemporana. Iar ca crestina, sunt f impresionata de suferintele supraomenesti pe care au trebuit sa le suporte sute de mii de oameni, atat in Romania, cat si in Tarile Sovietice.
Dar intamplarea a facut sa dau peste aceasta carte intitulata "Traiasca partizanii, pana vin americanii". Tot intamplator cele condamnate erau in mare parte greco-catolice, dar nu numai. M-a surprins ca in mare parte, cele care mureau, deci carora Dumnezeu le-a cerut mucenicia erau ortodoxe. Au murit senine, aproape de Iisus Hristos, lucru marturisit de ele in ultimele zile de viata. Dumnezeu stie cat sa ceara de la fiecare, pecum si ce rasplata sa le dea pentru credinta si suferinta.
P.S. Sa nu uitam ca suntem pe Sectiunea catolica!

[AlinB]

Catalin are dreptate, nu pot fi comparati cu catehumenii sau cei care nu au apucat sa faca parte din Biserica, neprimind inca botezul cu apa dar primindu-l pe cel al sangelui.

Cred ca lucrurile nu sunt atat de complicate...desi nu pot fi recunoscuti ca martiri crestini de catre Biserica, de facto plasandu-se in exteriorul ei, sansele lor la mantuire sunt substantiale.

In ceea ce ii priveste pe cei care s-au despartit de Biserica, fiind totusi constienti de existenta ei si ramandu-i ostili...Dumnezeu sa-i ajute.

Ex. greco-catolici care au fost persecutati de comunisti exact pentru statutul lor de greco-catolici iar oprirea persecutiei conditionata de intoarcerea la Biserica Ortodoxa, lucru pe care l-au refuzat - ei bine - greu de spus ca acestia au fost martiri pentru Hristos.

În prealabil postat de AlinB

Ex. greco-catolici care au fost persecutati de comunisti exact pentru statutul lor de greco-catolici iar oprirea persecutiei conditionata de intoarcerea la Biserica Ortodoxa, lucru pe care l-au refuzat - ei bine - greu de spus ca acestia au fost martiri pentru Hristos.

Judecata aceasta sa o lasam lui Dumnezeu.

Daca stam sa ne gandim, acesti greco-catolici sunt fostii ortodocsi, care s-au opus trecerii la catolicism. Se pare ca au pastrat o trasatura de caracter si anume statornicia; atata doar ca de data aceasta s-au statornicit de partea gresita a baricadei.

Practic, daca regimul comunist ar fi dorit trecerea lor cu orice pret la ortodoxie, i-ar fi intemnitat impreuna cu ortodocsii, nu separat de ortodocsi. Este adevarat ca printre greco-catolici au fost si ortodocsi, dar putini la numar si bolnavi, incat revenirea acestora la ortodoxie a fost aproape imposibila.

As zice sa privim lucrurile in fata: ceea ce s-a urmarit a fost exterminarea lor prin imbolnavire, flamanzire, privare de orice libertate; nu revenirea la ortodoxie, caci pe ortodocsi i-au torturat si au incercat sa-i extermine in acelasi fel, daca nu si mai rau.

Dar, cum spune Pr. Petroniu Tanase, trecerea prin aceste inchisori comuniste a avut o alta valenta, si anume: a fost o proba de foc la care a fost supusa credinta in unele tari ortodoxe. Iar credinta a iesit invingatoare; spre deosebire de tarile vestice, care au fost supuse unei alte probe, si anume proba bunastarii; iar aici credinta a fost invinsa de bunastare.

In vreme ce in tarile vestice bisericile sunt inchise intr-un ritm ametitor, in tarile rasaritene se construiesc biserici in ritm ametitor. Si cum se construiesc, ele devin neincapatoare la afluxul crestinilor.

[laurastifter]

În prealabil postat de Dumitru73

adică se duc în iad?

Deşi întrebarea dvs este retorică, nu pot rezista ispitei de a vă răspunde:
NU putem pune hotar iubirii lui Dumnezeu!
P. S. Îmi amintesc un pasaj din "Jurnalul fericirii" în care părintele Steinhardt mărturiseşte aproximativ aşa: "Cred în existenţa iadului, de vreme ce aşa ne învaţă maica noastră, Biserica; dar mai cred ceva: că iadul e gol". :)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

[laurastifter]

În prealabil postat de catalin2

Problema e ca toti trebuie sa fim buni la Dogmatica, adica la ceea ce n-ea revelat Dumnezeu si nu sa facem invataturile dupa ratiunea noastra. Noi intotdeauna ne ghidam dupa invatatura Bisericii, care e ceea ce a revelat Domnul, adica ce spune Domnul, nu dupa logica noastra.
Daca nu conteaza invatatura inseamna ca si martorii omorati sunt sfinti, sau sectele din SUA, de exemplu cea a lui David Koresh.
Nu exista o singura invatatura sau exemplu ca cei din afara Bisericii de-a lungul timpului sunt considerati martiri.
Dimpotriva, Sfantul Ciprian ne spune invatatura Bisericii: "Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge."

De fapt la catehumeni era botezul dorintei, la mucenici era botezul sangelui. Ambele botezuri erau in cazul celor ce doreau sa vina in Biserica, nu in vreo grupare din afara Bisericii din acele timpuri.

Doamne ajută!
În primul rând, apreciez faptul că, deşi avem opinii diferite în anumite privinţe, dvs discutaţi şi polemizaţi creştineşte, în mod paşnic, cu toleranţă şi politeţe. Dumnezeu să vă ajute să păstraţi această atitudine!
N-am avut intenţia de a relativiza dogmatica noastră ortodoxă (Doamne fereşte), pentru că şi eu ştiu că dogmele sunt adevăruri revelate, sunt reperele corecte în înţelegerea şi trăirea relaţiei cu Dumnezeu! Ce ne-am face, de exemplu, fără dogma Sfintei Treimi? Ne-am pierde calitatea de creştini... Aşadar, departe de mine gândul de a relativiza învăţătura de credinţă ortodoxă.
În mesajul anterior, m-am referit doar la faptul că acei creştini, care sunt persecutaţi pentru credinţă, cred în dogmele fundamentale (se închină Aceluiaşi Dumnezeu Treimic şi cred că una dintre Persoanele divine S-a întrupat, S-a sacrificat şi a înviat pentru noi). Trăind în contexte politice şi sociale greu de imaginat pentru noi (persecuţii), ei n-au avut ocazia de a aprofunda şi de a compara învăţăturile diferitelor confesiuni creştine, poate că unii dintre ei n-au auzit niciodată de existenţa Sfinţilor Părinţi etc. Totuşi, în simplitatea credinţei lor, ei îşi riscă viaţa, mergând chiar până la sacrificiul suprem, din dragoste pentru Dumnezeul nostru Iisus Hristos! Nu-L reneagă din laşitate, ci-L mărturisesc cu demnitate şi curaj, conştienţi fiind că... în orice clipă, pot plăti cu viaţa devotamentul lor faţă de Domnul.
Chiar acum, în timp ce noi dezbatem pe forum diverse probleme mai mult sau mai puţin importante, în timp ce eu studiez liniştită diverse teme teologice pentru examenele din sesiunea care se apropie, exact în acest momente în care noi ne trăim în pace şi libertate credinţa noastră, există în lume creştini arestaţi, condamnaţi la moarte pentru "crima" de a fi îndrăznit să creadă că Hristos este Dumnezeu. Mă refer la cetăţenii unora dintre statele islamice, care au curajul de a se converti la creştinism. Aceştia, pentru "blasfemie" şi "apostazie" (adică pentru convertirea la creştinism) sunt, pur şi simplu, condamnaţi la moarte (din câte ştiu, execuţiile se fac prin spânzurare). Este o realitate tragică şi chiar nu mă refeream nici la situaţia creştinilor din primele trei secole şi nici la ultimul film pe care l-am văzut la televizor... ci descriu o situaţie reală DIN ZILELE NOASTRE! Suntem contemporanii acestor martiri ai lui Hristos, pe care noi îi acuzăm de "erezii", când ei ştiu, poate, doar un singur lucru: Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar Fiul, adică Iisus Hristos, a murit din dragoste faţă de fiecare dintre noi. Aceste noţiuni elementare despre Dumnezeu, dublate de trăirea efectivă, personală a comuniunii cu El, sunt, oare, suficiente pentru mântuirea unor creştini capabili să se sacrifice pentru Cel în Care cred şi Căruia s-au dăruit pe ei înşişi?
Cred că da!
Să ne gândim la Sfinţii Mucenici din Biserica primară ale căror convingeri, deşi încă nedogmatizate prin Sinoadele ecumenice, erau atât de vii şi profund înrădăcinate în inimile lor, fiindcă se bazau pe descoperirea pe care conştiinţele lor curate o primeau direct de la Dumnezeu. Ei n-ar fi ştiut să formuleze adevărurile de credinţă în termenii teologiei dogmatice de mai târziu, dar simţeau, ştiau, erau siguri că Hristos este totul şi, cu această certitudine duhovnicească, erau pregătiţi să reziste celor mai cumplite suferinţe şi să depăşească astfel orice formă de robie faţă de instinctul de autoconservare. Au existat apoi (şi mai surprinzător pentru unii dintre unii dintre noi) Sfinţi (mucenici, Părinţi ai Bisericii etc) care, în scrierile lor, au avut şi... erori dogmatice. Ce le facem? Îi anatemizăm? Cred că nu! :)
Exact aceasta este, cred, situaţia creştinilor prigoniţi în zilele noastre pentru credinţă şi, ducând raţionamentul mai departe, aceasta este situaţia oricărui creştin eterodox care-L iubeşte în mod sincer şi profund pe Dumnezeu şi înţelege corect adevărurile ce ţin de esenţa creştinismului (Sfânta Treime şi Întruparea lui Hristos).
În privinţa noastră, a celor care am primit nepreţuitul dar de a fi ortodocşi şi ne-am asumat angajamentul de a rămâne veşnic consecvenţi în această credinţă... da, într-adevăr, pentru noi chiar convertirea la o altă confesiune creştină ar fi o tragedie spirituală.
Rezumând ceea ce am scris (simt că am formulat destul de neatent...), mi-aş sistematiza astfel ideile exprimate:
1. dogmele ortodoxe sunt adevăruri revelate, în care datori suntem să credem din toată inima, din dragoste faţă de Cel Care ni le-a descoperit;
2. noi, cei care cunoaştem această învăţătură şi am făgăduit să o păstrăm, avem datoria de a rămâne consecvenţi;
3. pentru dragostea lui Hristos, este bine şi chiar necesar să manifestăm oatitudine plină de dragoste, respect şi înţelegere faţă de confraţii noştri creştini de alte confesiuni (pentru mine, cuvântul "creştin" desemnează o persoană care, indiferent din ce confesiune face parte, crede măcar în Dumnezeul Cel adevărat, neavând cine ştie ce erezii antitrinitare sau hristologice) şi mai ales faţă de aceia care, în situaţii critice, Îi rămân fideli Domnului nostru Iisus Hristos, jertfindu-şi chiar viaţa pentru El.
Acum sper că mi-am exprimat mai clar gândurile.
Mă bucură faptul că sunteţi atât de deschis la dialog.

Doamne ajută!

[catalin2]

În prealabil postat de laurastifter

În mesajul anterior, m-am referit doar la faptul că acei creştini, care sunt persecutaţi pentru credinţă, cred în dogmele fundamentale (se închină Aceluiaşi Dumnezeu Treimic şi cred că una dintre Persoanele divine S-a întrupat, S-a sacrificat şi a înviat pentru noi). Aceste noţiuni elementare despre Dumnezeu, dublate de trăirea efectivă, personală a comuniunii cu El, sunt, oare, suficiente pentru mântuirea unor creştini capabili să se sacrifice pentru Cel în Care cred şi Căruia s-au dăruit pe ei înşişi? Cred că da!

Laura, de fapt invatatura crestina ne spune ca harul ne mantuieste si harul ne-a adus mantuirea, nu (doar) credinta si faptele. Credinta si fapte aveau si cei din Vechiul Testament dar ne spune invatatura Bisericii ca nu se putea mantui nimeni. Iar harul este primit prin Sfintele Taine, asadar Sfintele Taine ne mantuiesc. Inceputul mantuirii este botezul (cel adevarat) abia apoi el este completat de fapte si credinta. Chiar daca nu ar avea nicio erezie si ar fi schismatici, tot acelasi lucru este, pentru ca nu au Sfintele Taine, adica Botezul, Mirungerea si Impartasania, prin ele suntem mantuiti. Faptele si credinta sunt contributia noastra, care asigura conlucrarea sinergica impreuna cu harul primit gratis. Fara har nu este nicio sinergie.
Nu doar ortodocsii au aceasta invatatura, ci toate cultele, chiar si protestantii (dar ei au inteles gresit, crezand ca nu mai au importanta faptele, doar harul si credinta). Chiar si in ecumenism este o invatatura facuta pe aceasta baza, adica nu este ceva fara har. Doar ca se afirma ca harul se ramifica la toate cultele de aceea sunt cam la fel toate cultele.
De fapt nu e nimic diferit fata de ceea ce ne-a spus Iisus, ca nimeni nu se poate mantui fara botez si impartasanie. Iar azi stim care e invatatura dintotdeauna a Bisericii, ca Sfintele Taine pot fi doar in Una Sfanta Biserica, oricine se desparte de ea pierde harul.
In concluzie, primul pas pe drumul spre mantuire este botezul in Sfanta Biserica (Ortodoxa), apoi urmeaza ceilalti pasi pana se formeaza un drum care duce spre Dumnezeu. Ecumenismul ortodox este acelasi cu cel al Sfintilor Apostoli, marturisirea adevarului crestin si indemnul catre toti oamenii de a veni in Biserica ortodoxa, singura mantuitoare.
Dreptii din Vechiul Testament, chiar daca aveau credinta dreapta si fapte nu aveau posibilitatea efectiva sa se boteze, pentru ca nu se intrupase inca Hristos. Harul Duhului Sfant marturiseste si adevarul, daca cineva este bineplacut lui Dumnezeu acesta va afla si adevarul, la fel cum s-a intamplat si cu sutasul Cornelie. Multi din afara Bisericii au fost omorati pentru credinta lor, ar insemna sa spunem ca cei omorati de vreun imparat bizantin pentru o credinta gresita sunt mucenici.
In cazul celor din regiunile unde sunt si musulmani, sa ne amintim ca de obicei acele regiuni au fost crestine in trecut. In Turcia, Siria, Egipt, chiar si zone din Africa, au fost crestini. Dar mai intai au adoptat o credinta eretica, monofizismul si apoi cand au venit musulmanii s-au convertit la islamism, probabil si prin silire. Vedem in schimb grecii, aflati atatea sute de ani sub ocupatia turceasca si si-au pastrat credinta dreapta. Mormonii au misiuni in multe tari, nu inseamna ca cei pe care ii convertesc sunt si crestini, chiar daca se si numesc Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din zilele din urma (asta e denumirea oficiala).
O dovada ca nu sunt mucenici este ca nu exista sfinte moaste. In general in cazul mucenicilor raman si sfinte moaste, dar de exemplu in cazul armenilor sau a altor monofizit omorati de-a lungul timpului de musulmani, nu au sfinte moaste. Catolicii spun ca au, dar vedem ca nu seamana cu sfintele moaste.
Doamne ajuta!