Ce inseamna zdrobirea de sine?

[dobrin7m]

Cu mentiunea,(la prima postare) ca invatatura ortodoxa ne spune ca omul este dihotomic, iata cuvantul Par. Ioannis Romanidis:

"Dumnezeu este nezidit, necreat, cata vreme lumea si omul sunt create. Adam si Eva inainte de cadere aveau suflet, trup, dar aveau si harul lui Dumnezeu. Aveau o comuniune personala cu Dumnezeu. Vorbeau cu Dumnezeu, ceea ce inseamna ca aveau partasie, comunicare si relatii cu Dumnezeu, traiau in lumina lui Dumnezeu. Acesta este omul firesc, adevarat. Adica este omul care are suflet, trup si harul Duhului Sfant. Omul nu este trihotomic, este dihotomic, pentru ca are suflet si trup, dar are harul Duhului Sfant in suflet si in trup. Acesta este omul autentic creat de Dumnezeu, care traieste in Lumina. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Parintii, prin trairea si experienta pe care o aveau, erau in stare sa talcuiasca cum traiau Adam si Eva in Rai. Intr-adevar, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca acest cuplu, in Paradis, traia ca ingerii.

Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Romani, scrie ca toti pacatosii s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Prin urmare, caderea este pierderea harului lui Dumnezeu. Aceasta este moartea duhovniceasca. Dupa pacat, omul a ramas cu trup si suflet, dar L-a pierdut pe Duhul Sfant. Acesta in esenta este pacatul stramosesc. Mai intai moartea duhovniceasca, dupa care a urmat si moartea pamanteasca. Mostenirea pacatului stramosesc nu sunt vinovatiile de care vorbeste Fericitul Augustin, ci faptul ca prin cadere a intrat in om stricaciunea si aceasta se transmite din generatie in generatie la nasterea fiecarui copil.

Omul firesc avea in suflet doua lucrari, doua energii: una era logica, ratiunea; si cealalta era nous-ul, mintea, adica lucrarea rationala si lucrarea noetica/ intelegatoare a mintii. Prin lucrarea noetica vedeau slava lui Dumnezeu, iar prin lucrarea rationala descriau aceasta traire a slavei lui Dumnezeu. Prin cadere s-a intunecat aceasta lucrare noetica, lucrarea mintii, nu insa lucrarea rationala, si au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca nous-ul, acesti ochi ai mintii s-au intunecat.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...t-prima-parte/ )

Asadar zdrobirea de sine are mai multe trepte:
1. spargerea imaginii exterioare construite in urma caruia ramane omul din afara la fel ca omul dinauntru insa necuratat si astfel apare asa cum este el. Numai cand iti asumi curajul acesta de a inlatura definitiv imaginea exterioara cu atata truda construita, ai facut loc lui Dumnezeu sa curete prin Duhul Sfant omul dinlauntru .
2. silirea catre zdrobire - infranare, ascultare, taierea voii, rugaciune, plans, infrangerea inimii trufase.

Omul acela dinlauntru de care spuneai, ascuns, cel mai dinlauntru este tot parte din suflet, nu este ceva separat ca o a treia parte. Omul nu este trihotomic.

[cezar_ioan]

Da, natura omului este trup şi suflet, aşa cum spune Scriptura, aşa cum mărturisim în Biserică. Acesta e modelul specific antropologiei creştine.
Ca o buclă în topic mă grăbesc să spun că am sesizat şi eu, desigur, abordarea textuală în 3 rânduri separate, ca manifestări ale omului. Dar nu mi-am făcut griji şi îţi voi spune imediat de ce.
Deocamdată îmi pare binevenită intervenţia ta, nu pentru că textul ar exprima erezia trihotomistă, ci pentru că se poate înţelege greşit ce scrie acolo.

Iată, acum, de ce ziceam că nu mi-am făcut griji.
În urmă cu câţiva ani am întâlnit într-una din cărţile Sfântului Teofan Zăvorâtul câteva pasaje care păreau a exprima erezia trihotomistă. M-am tulburat, întrucât eu îl vedeam pe Sfântul Teofan ca fiind cu totul ortodox, fireşte, că doar e sfânt în Biserică.
Totuşi, cum rămânea cu impresia mea? Sfântul chiar susţinea trihotomismul?
Nu, nu făcea deloc asta, însă eu pe atunci nu ştiam în ce constă această erezie şi nici nu pricepeam că Sfântul vorbeşte, desigur, în Tradiţia Părinţilor.
Aşa cum am înţeles eu până azi, Părinţii operează o oarecare distincţie în manifestarea sufletului, delimitînd psihi distinct de nous. Cred că distincţia are rol în primul rând pedagogic, pentru a uşura sesizarea specificului lucrării duhovniceşti (oamenii fiind tentaţi să o dilueze în lucrări ordinare, mult mai pământeşti, care nu au a face cu aşazisul "om lăuntric"). Altminteri, ar însemna că unii dintre Părinţi (Atanasie Cel Mare, Tihon, Teofan etc.) ar fi afirmat nici mai mult nici mai puţin că sufletul nu este simplu, avînd una şi aceeaşi natură, ci compus - ceea ce este inacceptabil pentru antropologia creştină.

Acestea nu sunt, însă, cum ar părea, două componente distincte ale naturii omului (care s-ar adăuga celei de a treia, trupul), ci două modalităţi-niveluri de funcţionare ale uneia şi aceleiaşi componente, care e sufletul. Rămân astfel: trupul şi sufletul, iar ultima este atât psihe cât şi nous, în funcţionarea ei. În textul pe care l-am postat şi la care ai făcut referire, tocmai despre asta e de fapt vorba. La fel şi în cărţile Sfântului Teofan unde mă poticnisem eu mai demult.

"Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. - spunea, undeva, Ioan Damaschinul.

În concluzie: Conform nuanţării pedagogice a Părinţilor, sufletul sau spiritul sau duhul sunt privite ca acelaşi fenomen, dar de o dezvoltare funcţională diferită. Omul legat de cele pamânteşti (Adam cel vechi, cum spune Sfântul Teofan) e diferit de cel care se ridică la o viaţă de credinţă în duhul lui Hristos - om spiritual sau duhovnicesc.
Prin aceasta se arată existenţa unei opoziţii între omul neduhovnicesc şi cel duhovnicesc (I Cor. 2,14-15);15,45-46; Gal. 5,16-17 s.a.)

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Da, natura omului este trup şi suflet, aşa cum spune Scriptura, aşa cum mărturisim în Biserică. Acesta e modelul specific antropologiei creştine.
Ca o buclă în topic mă grăbesc să spun că am sesizat şi eu, desigur, abordarea textuală în 3 rânduri separate, ca manifestări ale omului. Dar nu mi-am făcut griji şi îţi voi spune imediat de ce.
Deocamdată îmi pare binevenită intervenţia ta, nu pentru că textul ar exprima erezia trihotomistă, ci pentru că se poate înţelege greşit ce scrie acolo.

Iată, acum, de ce ziceam că nu mi-am făcut griji.
În urmă cu câţiva ani am întâlnit într-una din cărţile Sfântului Teofan Zăvorâtul câteva pasaje care păreau a exprima erezia trihotomistă. M-am tulburat, întrucât eu îl vedeam pe Sfântul Teofan ca fiind cu totul ortodox, fireşte, că doar e sfânt în Biserică.
Totuşi, cum rămânea cu impresia mea? Sfântul chiar susţinea trihotomismul?
Nu, nu făcea deloc asta, însă eu pe atunci nu ştiam în ce constă această erezie şi nici nu pricepeam că Sfântul vorbeşte, desigur, în Tradiţia Părinţilor.
Aşa cum am înţeles eu până azi, Părinţii operează o oarecare distincţie în manifestarea sufletului, delimitînd psihi distinct de nous. Cred că distincţia are rol în primul rând pedagogic, pentru a uşura sesizarea specificului lucrării duhovniceşti (oamenii fiind tentaţi să o dilueze în lucrări ordinare, mult mai pământeşti, care nu au a face cu aşazisul "om lăuntric"). Altminteri, ar însemna că unii dintre Părinţi (Atanasie Cel Mare, Tihon, Teofan etc.) ar fi afirmat nici mai mult nici mai puţin că sufletul nu este simplu, avînd una şi aceeaşi natură, ci compus - ceea ce este inacceptabil pentru antropologia creştină.

Acestea nu sunt, însă, cum ar părea, două componente distincte ale naturii omului (care s-ar adăuga celei de a treia, trupul), ci două modalităţi-niveluri de funcţionare ale uneia şi aceleiaşi componente, care e sufletul. Rămân astfel: trupul şi sufletul, iar ultima este atât psihe cât şi nous, în funcţionarea ei. În textul pe care l-am postat şi la care ai făcut referire, tocmai despre asta e de fapt vorba. La fel şi în cărţile Sfântului Teofan unde mă poticnisem eu mai demult.

"Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. - spunea, undeva, Ioan Damaschinul.

În concluzie: Conform nuanţării pedagogice a Părinţilor, sufletul sau spiritul sau duhul sunt privite ca acelaşi fenomen, dar de o dezvoltare funcţională diferită. Omul legat de cele pamânteşti (Adam cel vechi, cum spune Sfântul Teofan) e diferit de cel care se ridică la o viaţă de credinţă în duhul lui Hristos - om spiritual sau duhovnicesc.
Prin aceasta se arată existenţa unei opoziţii între omul neduhovnicesc şi cel duhovnicesc (I Cor. 2,14-15);15,45-46; Gal. 5,16-17 s.a.)

Da. de aceea am intervenit ca sa nu se inteleaga gresit.
In rest, da. Asa este.

[cezar_ioan]

Pentru mai multe amănunte, aici: http://www.oglindanet.ro/index.php?o...tual&Itemid=54

Sfântul apostol Pavel vorbeşte de omul spiritual, sufletesc şi trupesc în 1 Cor 2,10-3,4. Omul spiritual (pneumatikós) cunoaşte adâncimile şi tainele lui Dumnezeu (1 Cor 2,10-12) şi prin urmare având gândul lui Cristos poate să judece toate fără a fi judecat (1 Cor 2,15-16). Omul sufletesc (psychikós: psihic, firesc, natural) nu acceptă realităţile spirituale, considerându-le o nebunie şi nu le înţelege pentru că trebuie gândite duhovniceşte (1 Cor 2,14). Omul trupesc (sarkínos: carnal, lumesc) este infantil, trebuind a fi hrănit cu lapte şi nu cu învăţătură tare (1 Cor 3,1-2). Semnul vizibil şi dovada faptului căci corintenii sunt oameni trupeşti este existenţa între ei a certurilor şi a dezbinărilor (1 Cor 3,3-4).
Sfântul Maxim Mărturisitorul (Epistola 9, către presbiterul şi egumenul Talasie, în PSB 81), numeşte pe om trupesc, sufletesc sau spiritual, în funcţie de atracţia şi mişcarea lăuntrică a omului spre lume, fire sau Dumnezeu, prin liberă voinţă şi socotinţă şi prin liberă alegere. Omul trupesc atras de lume devine animal prin amăgirea împătimirii neştiind să facă decât răul. Omul sufletesc (firesc) atras de fire, nu voieşte şi nici nu suferă vreodată răul. Omul spiritual atras de Dumnezeu devine dumnezeu prin lucrare (îndumnezeire mai presus de fire), voind şi înfăptuind numai binele.
Sf. Ioan Casian (Ioan Casian, Convorbirea cu Părintele Daniel, 4,19, în Scrieri alese, PSB 57), vorbind de existenţa a trei stări ale sufletului omenesc: trupească (carnală), firească (sufletească) şi spirituală, caracterizează starea omului trupesc drept rece, pe cea firească drept călduţă, iar pe cea spirituală drept fierbinte (în clocot). Dacă s-au văzut oameni reci (trupeşti), ca de exemplu mulţi păgâni, care au devenit fierbinţi (spirituali), rar s-au văzut oameni călduţi (fireşti) devenind fierbinţi (spirituali). Aşa că starea călduţă care pare multor oameni ca fiind bună, normală, este, de fapt, cea mai rea, pentru că cei călduţi sunt până la urmă vărsaţi din gura Domnului (Ap 3,15).
Omul sănătos şi desăvârşit, omul cel adevărat, este omul spiritual, iar oameni trupeşti, lumeşti, animalici, sunt „cei care nădăjduiesc în cele pământeşti şi-şi pun nădejdea în poftele trupeşti” (Clemente Alexandrinul, Stromata II, IX, 41,4 şi 42,1, PSB 5). Omul spiritual şi desăvârşit este cel care are pe Spiritul Sfânt în trupul, sufletul şi spiritul său; fără Spiritul Sfânt omul este nedesăvârşit, rămânând cu totul firesc şi trupesc, muritor (cf. Irineu din Lion, Contra ereziilor II, 5,6-9).
Am putea afirma că omul premodern, creştin tradiţional, axat pe teologie şi filozofie, străduindu-se să cultive în primul rând intelectul (mintea), facultatea superioară a sufletului prin care putea cunoaşte lumea transcendentă şi veşnică, tindea să devină om spiritual. Omul modern, axat pe fizică şi ştiinţele naturii, cultivând din plin raţiunea discursivă, ajungând la o cunoaştere de multe ori neclară, părelnică (bâjbâială), se mulţumeşte să rămână om sufletesc, natural, firesc, raţional. Omul postmodern, axat pe ştiinţă, tehnică şi antropologie, prin cultul profitului maxim şi imediat, tinde să devină tot mai trupesc, mai animalic şi mai prosper.
Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte de 5 simţuri sufleteşti corespunzătoare celor 5 simţuri trupeşti: percepţia sau simţirea (aisthesis); imaginaţia sau fantezia (phantasia); părerea, prejudecata sau opinia (doxa); gândirea, deducţia sau raţiune discursivă (dianoia) şi inteligenţa sau mintea înţelegătoare (nous). Vezi E. Citterio, Nicodim Aghioritul. Personalitatea, opera, învăţătura ascetică şi mistică, Sibiu 2001, pp. 145-150. Din punct de vedere al celor cinci simţuri sufleteşti am putea spune că omul spiritual cultivă cu prioritate inteligenţa sau mintea înţelegătoare (nous); omul sufletesc cultivă prioritar părerea, prejudecata sau opinia (doxa) şi gândirea, deducţia sau raţiune discursivă (dianoia); iar omul trupesc cultivă în primul rând percepţia sau simţirea (aisthesis), caracteristice regnului animal şi imaginaţia sau fantezia (phantasia) în varianta realităţii virtuale. Omul trupesc, satisfăcut din plin de civilizaţia bunăstării şi a confortului fizic, produce bunuri de consum care satisfac doar simţurile. Produce „cultură” virtuală şi televizuală precum şi inteligenţă artificială.

[dobrin7m]

"In Biserica, prin Sfantul Botez si Sfanta Mirungere, omul devine biserica Duhului Sfant. Ce inseamna aceasta? Aceasta inseamna ca inlauntrul existentei sale, in inima sa, se activeaza aceasata lucrare noetica a mintii si se ajunge la rugaciunea neincetata. Trupul omului este o biserica. Dupa cum Biserica are in adanc, in spate Altarul si Sfanta Masa, la fel si in adancul inimii omul are un Altar, o Sfanta Masa, unde se savarseste Sfanta Liturghie. Si acolo se savarseste o Liturghie launtrica neintrerupta. Prin urmare, pe de o parte, omul se intoarce la starea de dinainte de cadere, dar urca si mai sus pentru ca in inima sa se savarseste neintrerupt o Dumnezeiasca Liturghie. Exista o rugaciune care se face prin cuvant, logica si exista o rugaciune noetica, intelegatoare a mintii, care se face in inima. Cand omul ajunge la aceasta stare inseamna ca a ajuns la vindecare. Trebuie ca omul sa ajunga in starea de a avea inlauntrul sau dragostea de Dumnezeu. De aceea Parintii Biserici si Parintele Ioannis Romanidis citand pe Parintii Bisericii spun ca exista trei trepte ale vietii duhovnicesti: curatirea mintii, curatirea inimii si indumnezeirea. Dupa cum avem si in impartirea unei biserici: exista pronaosul – starea de curatie a mintii -, naosul – luminarea – si Sfantul Altar, care reprezinta stadiul de indumnezeire."

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...t-prima-parte/ )