Parintele Arsenie Boca

[leonte]

Problema nu e rugaciunea catre un sfant pentru care ai multa evlavie. Fiecare manastire isi are un hram, fiecare om primeste un nume de la botez, fiecare calugar poarta numele unui mare predecesor. Este deci foarte firesc sa dezvolti o legatura mai puternica si sa capeti mai multa indrazneala in rugaciune catre cineva de care te simti mai apropiat. Si este foarte logic sa te simtim mai apropiati de cineva care este mai aproape de conditia noastra de oameni pacatosi. Si cine altcineva poate fi mai aproape de noi, decat tot cineva care a fost un om pacatos ca si noi, precum cuviosul Moise Arapul sau cuvioasa Maria Egipteanca?

Problema apare tocmai in ideea evidentiata mai jos

În prealabil postat de dobrin7m

Ideea lansata aici ca daca suntem suparati cu Dumnezeu ne rugam Maicii Domnului, ...

Problema apare cand cineva sugereaza ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, este mai milostiva decat Tatal indurarilor si Parintele milelor celor bogate. Gherondisa este mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita decat Serafimii. Dar intre Domnul Dumnezeu si oricare dintre fapturi, este o diferenta atat de mare cat intre ... cuvintele nu ma ajuta dar am sa risc o analogie. Diferenta este cam cat intre cea mai stralucitoare stea si intreg universul.

Aceasta neindrazneala in rugaciunea catre Domnul Hristos, sau catre Sfanta Treime, este iarasi fireasca, dupa cum bine ai zis, datorita murdariei. Dar nu pentru ca rautatea din mine ar fi mai mare decat mila lui Dumnezeu. Ci pentru ca eu nu am ajuns sa cunosc noianul de iubire pe care Domnul Dumnezeu il are pentru mine. Arsenie de la Prislop a spus : "Dumnezeu il iubeste pe cel mai rau dintre pacatosi, mult mai mult decat cel mai mare dintre sfinti IL iubeste pe Dumnezeu."

A doua panta de alunecare de la dreapta credinta, in discutia precedenta, a fost sugerearea faptului ca este interzis mireanului sa dezvolte o legatura directa cu Dumnezeu. De fapt intr-acolo tinteste atat Evanghelia cat si toata patristica ortodoxa; spre dezvoltarea unei legaturi directe si solide chiar cu Cel care dintru nefiinta ne-a zidit si cu chipul Sau cel Dumnezeiesc ne-a cinstit.

A treia problema pe care am criticat-o si am sa o tot critic, ori de cate ori se va ivi ocazia, este segregarea care se face intre monahi si fratii nostrii mireni. Fratele incepator, dupa ce i s-a turnat cu palnia in cap gandul ca monahii sunt pe jumatate sfinti si a fost silit de familie sa pupe mana preotului si calugarului, porneste la manastire gandind ca va deveni si el ca cei carora le-a pupat mana.

Daca noi, calugarii, am starui in a-i convinge pe oameni ca suntem cei mai pacatosi, nu doar sa o spunem ca sa ne dam smeriti, atunci si cei ce ar apuca-o pe cale monahala ar fi cei care au cu adevarat chemare. Eu insumi, in tineretile mele, cand am plecat de acasa, in ciuda conjuncturii in care ma regaseam, aveam ascuns in subconstient dorinta de o altfel de glorie si de slava; gloria duhovniceasca. Au urmat ani de chin si de tulburare; certuri cu fratii si cu parintii pe la strana; eu invidos pe unii, altii invidiosi pe mine sau tulburati de trufia mea... Faceam sute de matanii pe zi si purtandu-ma ca la "carte", dar intru nimic nu spoream. Am patimit multe, dar nu prentru ca eram un iubitor de nevointa, caci toata nevointa o faceam dintr-o ravna a mandriei; din dorinta de a arata atat celor de pe pamant, cat si Celor din ceruri, cat as fi eu de vrednic. Aproape toata nevointa mea calugareasca a fost o mare jerfa adusa mandriei. A fost nevoie de aproape 10 ani de la primul pas catre poarta unei manastiri, ca sa pricep ca nu litera legii si cantitatea nevointei sunt Calea, Adevarul si Viata. A fost nevoie sa fac multe nazbatii, sa amarasc multe inimi si sa dezamagesc multe cugete, ca sa pricep Mesajul si scopul Jerfei de pe Golgota. Si toate acestea si multe altele mai urate si mai rele decat acestea avutu-si-au radacinile intr-un entuziasm aproape inocent, neconstientizat atunci. Cel al goanei dupa glorie pe motiv duhovnicesc.

Nu exista oameni sub soare care sa fi fost mai aproape de adevar decat sfintii parinti ai ortodoxiei. Dar oameni mai departati de Dumnezeu si mai lucratori de rele, decat cei mai multi dintre fratii ortocsi nu am cunoscut. Ortodoxia reuneste un cumul al extremelor: cei mai mari sfinti cu cei mai indaratnici oameni. Invatatura sfintilor parinti si a sfintei scripturi, marturiseste Adevarul, iar mostenirea ortodoxa le are din belsug pe amandoua. Dar nu e sufient sa ai o biblioteca de 5*** ca sa te fi lepadat de patimi. A citi despre cei ce-si plangeau pacatele sau a predica despre ei, nu e tot una cu a-ti plange tu singur pacatele.

Ratiunea este puterea mintii de a opera cu palpabilul, dar pentru aceasta ratiune fireasca, Jerfa de pe Golgota este nebunie, este de neinteles. Pentru a patrunde aceasta taina, ratiunea trebuie sa paseasca spre o noua dimensiune a cunoasterii, adica suprafirescul sau firea ce innoita. Aceasta nu e tot una cu despatimirea, dar e o etapa foarte apropiata a despatimirii. Si nu e greu de loc a fi dobandita. Aici ma tulbura o alta idee care circula printre monahi si mai ales mi-e mila de saracii mireni care sunt dezarmati cu totul din pricina ei. Ca "e foaaarte greu sa sporesti duhovniceste! Nici sa nu-ti inchipui ca vei reusi vreodata! Se chinuie ei calugarii si abia cate unul daca izbuteste ceva." Dar cum sa fie greu cand ai atatea puteri ca ajutor. Pe langa darurile cu care ne-a inzestrat Dumnezeu, avem sprijinitorii cei din ceruri, rugatorii neobositi. Astfel de zvonuri, cum ca e de la greu spre imposibil, retoricile acelea fatarnice si dezarmante "eh! Dar cine poate asa cum puteau Antonie, Pahomie, Arsenie...?" aceastea sunt menite sa departeze pe om de lucrarea cea buna; sa deznadajduiasca omul. Caci izvorasc din inimile patimase ale celor ce, pentru a nu se confrunta cu mustrarea constiintei, isi generalizeaza pornirile patimase si ii socotesc, pe toti, asemeni lor. Paziti-va de astfel de oameni!

[leonte]

Aceeasi mantuire e si pentru mireni si pentru calugari, caci viata cea vesnica este "ca lumea sa Te cunoasca pe Tine, singurul si adevaratul Dumnezeu..." Ioan 17.
Si ce inseamna a cunoaste pe Dumnezeu? In primul rand inseamna a pricepe in inima ta, mai ales in pofida a tot ce ti se spune, ca Dumnezeu este iubire si ca ma iubeste si pe mine, te iubeste si pe tine, il iubeste si pe cel ce mi-a furat telefonul si pe cea care m-a inselat cu vecinul. Dupa ce am inteles ca ne iubeste urmeaza a pricepe cat de mult ne iubeste. Si tot asa, sporind in a cunoaste pe Dumnezeu si in a cunoaste milele Sale cele bogate, purcedem spre vesnicie si dobandim indrazneala catre Dumnezeu. Iar sfintii nu se supara, cand, in loc sa le compunem lor imnuri cantam doar "Sfinte Dumnezeule..." ci, dimpotriva. Se bucura si canta si dansii cu noi. Numai sa ajungem noi la masura aceea, mai nainte de a ne da ultima suflare! Este firesc sa nu ai indrazneala catre Cel pe care nu-L cunosti. Dar sa faci din nestiinta si din neindrazneala ta o dogma, eu asa ceava nu am gasit in toata patristica pe care am citit-o.

Sunt monahi invidiosi pe alti monahi, iar cand ii vad sporind duhovniceste indata cauta sa ii traga inapoi. Unii dintre acestia se mai caiesc, dar altii, sarmanii, si-au facut o profesie din treaba asta. Cat despre "sa nu faci ce face popa...!" vorba in sine nu e falsa. Insa ea devine demolatoare de biserica atunci cand e folosita pentru a ascunde adevarul sub pres. Iar adevarul este ca multi dintre candidatii la preotie din zilele noastre, nu doar ca n-ar trebui nici sa paseasca pe usile diaconesti, dar nici la strana n-ar trebui sa aiba blagoslovenie.

Fratii mei! Crestinismul nu e o dogma filosofica de predicat doar de profesionisti calificati profesional, spusa de la ratiune catre ratiune. Crestinismul, inca de la inceput, a fost o mare taina, pe care nici Apostolii n-au priceput-o pana la pogorarea Duhului Sfant. Ca dovada sunt cererile de fotolii imparatesti, cearta pentru intaietate, raspandirea din vinerea neagra, lepadarea lui Chefa, necredinta lui Toma, frica de farisei si furisarea de dupa ingropare... Caci pana la pogorarea Duhului Sfant peste ei, tot pe ratiunea aceasta neputincioasa si limitata se bazau si ei. Sub ale lor rugaciuni Domnul si Dumnezeul nostru sa ne pazeasca si sa ne miluieasca, in veci...

[dobrin7m]

În prealabil postat de leonte

A doua panta de alunecare de la dreapta credinta, in discutia precedenta, a fost sugerearea faptului ca este interzis mireanului sa dezvolte o legatura directa cu Dumnezeu. De fapt intr-acolo tinteste atat Evanghelia cat si toata patristica ortodoxa; spre dezvoltarea unei legaturi directe si solide chiar cu Cel care dintru nefiinta ne-a zidit si cu chipul Sau cel Dumnezeiesc ne-a cinstit.

A treia problema pe care am criticat-o si am sa o tot critic, ori de cate ori se va ivi ocazia, este segregarea care se face intre monahi si fratii nostrii mireni. Fratele incepator, dupa ce i s-a turnat cu palnia in cap gandul ca monahii sunt pe jumatate sfinti si a fost silit de familie sa pupe mana preotului si calugarului, porneste la manastire gandind ca va deveni si el ca cei carora le-a pupat mana.

Daca noi, calugarii, am starui in a-i convinge pe oameni ca suntem cei mai pacatosi, nu doar sa o spunem ca sa ne dam smeriti, atunci si cei ce ar apuca-o pe cale monahala ar fi cei care au cu adevarat chemare. Eu insumi, in tineretile mele, cand am plecat de acasa, in ciuda conjuncturii in care ma regaseam, aveam ascuns in subconstient dorinta de o altfel de glorie si de slava; gloria duhovniceasca. Au urmat ani de chin si de tulburare; certuri cu fratii si cu parintii pe la strana; eu invidos pe unii, altii invidiosi pe mine sau tulburati de trufia mea... Faceam sute de matanii pe zi si purtandu-ma ca la "carte", dar intru nimic nu spoream. Am patimit multe, dar nu prentru ca eram un iubitor de nevointa, caci toata nevointa o faceam dintr-o ravna a mandriei; din dorinta de a arata atat celor de pe pamant, cat si Celor din ceruri, cat as fi eu de vrednic. Aproape toata nevointa mea calugareasca a fost o mare jerfa adusa mandriei. A fost nevoie de aproape 10 ani de la primul pas catre poarta unei manastiri, ca sa pricep ca nu litera legii si cantitatea nevointei sunt Calea, Adevarul si Viata. A fost nevoie sa fac multe nazbatii, sa amarasc multe inimi si sa dezamagesc multe cugete, ca sa pricep Mesajul si scopul Jerfei de pe Golgota. Si toate acestea si multe altele mai urate si mai rele decat acestea avutu-si-au radacinile intr-un entuziasm aproape inocent, neconstientizat atunci. Cel al goanei dupa glorie pe motiv duhovnicesc.

Nu exista oameni sub soare care sa fi fost mai aproape de adevar decat sfintii parinti ai ortodoxiei. Dar oameni mai departati de Dumnezeu si mai lucratori de rele, decat cei mai multi dintre fratii ortocsi nu am cunoscut. Ortodoxia reuneste un cumul al extremelor: cei mai mari sfinti cu cei mai indaratnici oameni. Invatatura sfintilor parinti si a sfintei scripturi, marturiseste Adevarul, iar mostenirea ortodoxa le are din belsug pe amandoua. Dar nu e sufient sa ai o biblioteca de 5*** ca sa te fi lepadat de patimi. A citi despre cei ce-si plangeau pacatele sau a predica despre ei, nu e tot una cu a-ti plange tu singur pacatele.

Ratiunea este puterea mintii de a opera cu palpabilul, dar pentru aceasta ratiune fireasca, Jerfa de pe Golgota este nebunie, este de neinteles. Pentru a patrunde aceasta taina, ratiunea trebuie sa paseasca spre o noua dimensiune a cunoasterii, adica suprafirescul sau firea ce innoita. Aceasta nu e tot una cu despatimirea, dar e o etapa foarte apropiata a despatimirii. Si nu e greu de loc a fi dobandita. Aici ma tulbura o alta idee care circula printre monahi si mai ales mi-e mila de saracii mireni care sunt dezarmati cu totul din pricina ei. Ca "e foaaarte greu sa sporesti duhovniceste! Nici sa nu-ti inchipui ca vei reusi vreodata! Se chinuie ei calugarii si abia cate unul daca izbuteste ceva." Dar cum sa fie greu cand ai atatea puteri ca ajutor. Pe langa darurile cu care ne-a inzestrat Dumnezeu, avem sprijinitorii cei din ceruri, rugatorii neobositi. Astfel de zvonuri, cum ca e de la greu spre imposibil, retoricile acelea fatarnice si dezarmante "eh! Dar cine poate asa cum puteau Antonie, Pahomie, Arsenie...?" aceastea sunt menite sa departeze pe om de lucrarea cea buna; sa deznadajduiasca omul. Caci izvorasc din inimile patimase ale celor ce, pentru a nu se confrunta cu mustrarea constiintei, isi generalizeaza pornirile patimase si ii socotesc, pe toti, asemeni lor. Paziti-va de astfel de oameni!

Primele sfaturi primite de la duhovnicul meu au fost: vorbiti cu Dumnezeu, neincetat, rugati-va Lui. Si l-am intrebat: cum parinte, eu cu atatea pacate, ultima amarata? da, dvs, vorbiti cu Dumnezeu , cereti-I iertare, mila, daruiti-I toate gandurile dvs, ca mare bucurie este in ceruri cand un pacatos se pocaieste.

Legat de aspectul monahii si mirenii cred ca problema pleaca , la cei care gandesc asa cum ati semnalat, deci pleaca dintr-un start gresit pe calea intelegerii credintei. Se prea poate eu sa nu fi intampinat dificultati in acest sens poate si prin faptul ca legatura mea cu Sfantul Munte a existat, Sfantul Munte facand minunea cu mine si deci si invatatura a fost oarecum corecta. Eu stiu ca monahii sunt si pacatosi, insa simt ca trebuie sa imi vad de pacatele mele si ca adevarata cale nu este ravnirea la pozitii duhovnicesti inalte din mandrie ci de fapt este despatimirea, dezradacinarea pacatelor, curatarea sufletului.
De fapt totul se rezuma la ascultare, curatarea sufletului prin nevointa si dorinta de a deveni ca mormantul dupa cum spunea Sf. Macarie Egipteanul, laudele sa nu te atinga, ocarile sa nu te tulbure. Nu e de mirare ca prima carte pe care m-a pus sa citesc duhovnicul a fost Sf. Macarie Egipteanul. De folos este de asemenea sa invatam de la Sfintii Parinti sa ne ferim de mandrie, iar cand vin ganduri de mandrie si slava desarta sa stim ce sa facem sa scapam de ele. Aici iata ce rol important are duhovnicul. deci cei fara duhovnic niciodata nu vor putea spori duhovniceste singuri.

Da , nu e suficient sa citesti, dupa cum bine spunea Sf. Ioan Gura de Aur: "nu avem nici un folos daca dogmele ne sunt drepte, daca viata ne este stricata; si iarasi nici nu putem castiga ceva de folos pentru mantuirea noastra daca avem viata curata dar nu tinem seama de dogme. Se cuvine dar sa ne impodobim cu amandoua, si cu invataturi drepte si cu viata curata, daca vrem sa scapam de iad si sa dobandim Imparatia."

Trebuie sa luam aminte la noi insine, la inlauntrul nostru. Cu timpul vom invata sa facem distinctia intre pacatele cu gandul , care izvorasc din mintea noastra si pacatele din fire, ce pleaca din inima ca ceva instinctiv. De cate ori, daca ne analizam facem cate un pacat cu o viteza uimitoare, din inima pornit, fara sa apuci sa mai gandesti. Noi oamenii spunem: m-a luat gura pe dinainte, nu am gandit, etc.
Cert este ca trebuie sa ne cunoastem pe noi insine, sa instituim paza mintii si sa aplicam toate invataturile ce le citim de la Sfintii Parinti. Si in acelasi timp rugaciunea continua la Dumnezeu, pe langa rugaciunea obisnuita de dimineata, de seara, acatiste, etc.
Are loc o schimbare a mintii, si treptat a sufletului. Mintea se obisnuieste sa gandeasca doar la Dumnezeu si la Cuvantul lui Dumnezeu. Mintea strabate pasaje din Biblie, pune intrebari si Dumnezeu prin Duhul Sfant iti raspunde. O continua convorbire cu Dumnezeu.

Despre iubirea lui Dumnezeu pentru pacatosi. Nu iti dai seama cat este de mare decat atunci cand dupa o cadere mai lunga sau mai scurta te intorci spasit la Dumnezeu si Il simti cum te primeste, Iti primeste pocainta cea noua. Si atunci iti dai seama cat de multa iubire are Dumnezeu pentru oameni deci si pentru tine sarmanul.

legat de cat e de greu sa sporesti duhovniceste. asa am crezut si eu la inceput. Mereu spuneam parintelui, nu se poate noi mirenii e aproape imposibil. Acesta imi spunea: nu, gresiti, e la fel, nu e deosebire intre curatirea sufleteasca a monahilor si cea a mirenilor. doar se traieste in locuri diferite, dar lucrarea e aceeasi. Pana cand intr-una din zile fiind la Manastirea Ormilia, maica stareta a intrebat pe sotul meu: care este numele tau? si el a raspuns, nu am nume de sfant. Atunci ea a zis: nu e nimic, nu te necaji, fii tu sfant si numele tau va fi de sfant. Cuvintele acestea mi-au ramas in urechi si astazi, asadar toti suntem chemati la desavarsire, absolut toti indiferent unde suntem si ce suntem monahi sau mireni.

[leonte]

În prealabil postat de dobrin7m

Da , nu e suficient sa citesti, dupa cum bine spunea Sf. Ioan Gura de Aur: "nu avem nici un folos daca dogmele ne sunt drepte, daca viata ne este stricata;

si iarasi nici nu putem castiga ceva de folos pentru mantuirea noastra daca avem viata curata dar nu tinem seama de dogme.

Asta este partea de predica pe care as dori sa o aud mai des tasnind din sanul bisericii, iar nu defaiamare celor de alta credinta. Stii si tu si multi altii, ca degeaba "agitam steagul ortodoxiei", cat timp suntem fatarnici. Nu ne crede nimeni. Nu facem bine nimanui. Nici lor, nici noua.

Nu mai bine ne intoarcem noi la lacrima pocaintei intru nadejde, iar Domnul, vazand pocainta noastra precum a ninivenilor, va da de veste in intreaga lume despre cat de curati cu inima sunt romanii ortodocsi? Eu cred ca in felul acesta, ortodoxia ar putea ajunge mai ispititoare decat yoga, newage, ocultismul sau celelalte. Dar a insulta pe cei ce nu-s ca noi si a porni predicile multumind lui Dumnezeu ca noi nu suntem ca masonii, ca evreii ca protestantii si restul, ma tem ca ne departam de Hristos. Si noi si cei ce ne urmeaza si cei pe care ii insultam.

Despre asectul al doilea, cel al faptelor in afara dogmei ortodoxe, am mai mentionat si nu-mi pare rau ca repet. Poate asa voi fi inteles mai bine de cei pe care nu am reusit sa-i fac sa inteleaga de prima data.

Exista cazul sa nu cunoastem dogma, pentru ca ne-am nascut in afara ortodoxie. Brazilia a fost decimata de iezuiti, repopulata si indoctrinata. Pana sa puna in Brazilia piciorul ortodocsilor, ce fel de dogma aveau sa cunoasca.
Exista cazul sa cunoastem dogma, dar pentru ca nu ne-o predica niste traitori autentici, sa nu credem cuvintele lor. Treaba cu "noi ne-am nascut in adevar, noi suntem alesii lui Dumnezeu" o mai spun si alte popoare care nu sunt nici macar crestine. Deci nu prin astfel de abordari vom reusi sa izbandim.
Exista si al treilea caz, cel in care refuzam dogma. Iar refuzul fara o motivatie si o argumentatie sanatoasa si coerenta este dintr-un duh de razvratire. Pentru aceasta rzvratire, astfel de oameni nu vor vedea Fata lui Dumnezeu. Pentru ca sunt inlantuiti de impotrivire si de incremenirea in propriile crezuri. Daca un catolic ma iubeste pe mine ca pe fratele sau si vede ca eu, implinind poruncile ortodoxiei sporesc duhovniceste macar mai repede ca el, ce alt motiv ar avea sa nu primesca randuiala ortodoxa?
Dar cand dau buzna in viata lui, si-i explic ceva in genul ca pacatosenia sub ortodoxie te poate baga in rai prin dezlegare... pai cine sa ma creada? Si nu numai ca nu ma va crede, dar ma va intreba din bun simt, la ce folos nevointa pustnicilor daca preotia ortodoxa dezleaga orice? La ce folos jugul postirii si al suferintei, daca fiind caldicel ortodox sunt mai presus decat un catoic fierbinte? Si eu cum o mai dau la intors? Nu ma prinde in cuvant? Nu ma fac de ras? Si daca ar fi in joc doar onoarea mea, n-ar fi nimic. Dar se defaima toti cei ce sunt fierbinti, vii sau adormiti, prin fatarnicia mea. Pai cum, pustincii se nevoiesc prin muntii nostrii sau prin atos sau prin siberia, indura frig si nu dorm noaptea, ruganduse pentru pacea lumii si pentru impacarea cu Tatal, iar eu in buricul targului smintesc cate 10 suflete pe zi prin comportamentul meu? Cum vine asta? Si mai si dorm linistit sub acoperirea ca ei sunt prosti ca se smintesc nu ca eu sunt cel prin care vine sminteala...

[leonte]

Duhul acesta al serviciului public, sau al academistilor cu dulama, nu doar ca e periculos. Dar este majoritar si asta ma tulbura pe mine. Si nu ma tulbura pentru ca nu as fi cunocut linistea pietrei, ci pentru ca nu ma voi putea bucura de vesnicie stiind ca puteam sa fac mai multe pentru fratii mei si m-am lenevit, sau m-am temut de vatamare, sau mi-a fost rusine ca ma vor socoti nebun. Nu am nimic contra scolarizarii inalte in teologie, filosofie sau in alte stiinte. Dar nu calugari fiind. Adica ori am murit randuielilor si intereselor lumii, iar pe cei ce au nevoie de ajutorul nostru ii va trimite Dumnezeu la noi (sau pe noi la ei cand este cazul), ori ne indeletnicim cu cele ale lumii, slujind lui Dumnezeu ca simpli si foarte buni crestini. Dar nu sa mergem pe cele doua cai deodata. Ce se inseamna calugari prin iarmaroace la adunat bani pentru construirea de biserici? Unde ati gasit in filocalii sau in pateric ca asta e menirea calugarului? Nu cumva ar trebui sa stam tapeni in chilie, sporind cu rugaciunea in credinta si nadejde, pana ce Dumnezeu va trimite ajutorul de care avem nevoie?

Iata un caz real!
Am cunoscut un vietuitor monahal care se simtea prigonit de frati si de staret. Si pentru a vadi daca e pus la incercare sau daca intr-adevar fratii nu-l doresc in mijlocul lor, ce credeti ca-i fata mintea? Se duce la staret sa ceara binecuvantare sa plece din obste. "Daca imi da binecuvantare, inseamna ca trebuie sa plec, caci sunt o povara pentru frati, iar daca nu-mi da binecuvantare ma intorc la ascultare si rabd cele ce-mi randuieste Dumnezeu." Dupa niste vorbe scurte, isi primeste binecuvantarea, pe care nu si-o dorea caci ii placeau foarte mult locurile si chilia sa. Plecand la drum, se intreaba incotro si hotaraste sa mearga in cutare munte la pustie. Dumul era lung, deci se opreste intr-un loc, la ocazie. Acolo astepta mai multa lume. Asa ca popa nostru, fara haina neagra pe el, se pune pe rugaciune. Dupa un timp, mai putin de jumate de ora, opreste un BMV in dreptul lui si-l striga : "Unde mergeti parinte?" Dupa cum imi povestea parintelul acela, l-a dus cu BMVul pana unde a putut sa mearga masina, de acolo lund-o la pas. Si pentru a ajunge pana acolo, soferul a facut un ocol de vreo 40 km, doar pentru calugarul ala. Povestindu-mi acestea, calugarul imi spune la final.
"Uite! Staretul meu s-a trudit multi ani cu un harb de dacie ranvind sa-si cumpere o masina mai buna, iar pe mine m-a dus Dumnezeu cu limuzina la pustie. Nu pentru ca eram eu mai sporit ca staretul, ci pentru ca eram arzand dupa vesnicie nu dupa vremelnicie. Toate cele ce iti sunt de folos Dumnezeu ti le da in chipul cel mai minunat. Iar cele pe care tu le poftesti, Dumnezeu iti pune piedici."

Cred ca am mai povestit pe undeva treaba asta. Dar mi-a placut foarte mult, inca de cand am aflat-o, acum multi ani in urma.

[dobrin7m]

În prealabil postat de leonte

Asta este partea de predica pe care as dori sa o aud mai des tasnind din sanul bisericii, iar nu defaiamare celor de alta credinta. Stii si tu si multi altii, ca degeaba "agitam steagul ortodoxiei", cat timp suntem fatarnici. Nu ne crede nimeni. Nu facem bine nimanui. Nici lor, nici noua.

Nu mai bine ne intoarcem noi la lacrima pocaintei intru nadejde, iar Domnul, vazand pocainta noastra precum a ninivenilor, va da de veste in intreaga lume despre cat de curati cu inima sunt romanii ortodocsi? Eu cred ca in felul acesta, ortodoxia ar putea ajunge mai ispititoare decat yoga, newage, ocultismul sau celelalte. Dar a insulta pe cei ce nu-s ca noi si a porni predicile multumind lui Dumnezeu ca noi nu suntem ca masonii, ca evreii ca protestantii si restul, ma tem ca ne departam de Hristos. Si noi si cei ce ne urmeaza si cei pe care ii insultam.

Despre asectul al doilea, cel al faptelor in afara dogmei ortodoxe, am mai mentionat si nu-mi pare rau ca repet. Poate asa voi fi inteles mai bine de cei pe care nu am reusit sa-i fac sa inteleaga de prima data.

Exista cazul sa nu cunoastem dogma, pentru ca ne-am nascut in afara ortodoxie. Brazilia a fost decimata de iezuiti, repopulata si indoctrinata. Pana sa puna in Brazilia piciorul ortodocsilor, ce fel de dogma aveau sa cunoasca.
Exista cazul sa cunoastem dogma, dar pentru ca nu ne-o predica niste traitori autentici, sa nu credem cuvintele lor. Treaba cu "noi ne-am nascut in adevar, noi suntem alesii lui Dumnezeu" o mai spun si alte popoare care nu sunt nici macar crestine. Deci nu prin astfel de abordari vom reusi sa izbandim.
Exista si al treilea caz, cel in care refuzam dogma. Iar refuzul fara o motivatie si o argumentatie sanatoasa si coerenta este dintr-un duh de razvratire. Pentru aceasta rzvratire, astfel de oameni nu vor vedea Fata lui Dumnezeu. Pentru ca sunt inlantuiti de impotrivire si de incremenirea in propriile crezuri. Daca un catolic ma iubeste pe mine ca pe fratele sau si vede ca eu, implinind poruncile ortodoxiei sporesc duhovniceste macar mai repede ca el, ce alt motiv ar avea sa nu primesca randuiala ortodoxa?
Dar cand dau buzna in viata lui, si-i explic ceva in genul ca pacatosenia sub ortodoxie te poate baga in rai prin dezlegare... pai cine sa ma creada? Si nu numai ca nu ma va crede, dar ma va intreba din bun simt, la ce folos nevointa pustnicilor daca preotia ortodoxa dezleaga orice? La ce folos jugul postirii si al suferintei, daca fiind caldicel ortodox sunt mai presus decat un catoic fierbinte? Si eu cum o mai dau la intors? Nu ma prinde in cuvant? Nu ma fac de ras? Si daca ar fi in joc doar onoarea mea, n-ar fi nimic. Dar se defaima toti cei ce sunt fierbinti, vii sau adormiti, prin fatarnicia mea. Pai cum, pustincii se nevoiesc prin muntii nostrii sau prin atos sau prin siberia, indura frig si nu dorm noaptea, ruganduse pentru pacea lumii si pentru impacarea cu Tatal, iar eu in buricul targului smintesc cate 10 suflete pe zi prin comportamentul meu? Cum vine asta? Si mai si dorm linistit sub acoperirea ca ei sunt prosti ca se smintesc nu ca eu sunt cel prin care vine sminteala...

asa este. Si eu candva eram mai taioasa in vorba cand discutam cu cei de alte credinte. Si Domnul a voit sa imi dea o lectie. Am ajuns in mijlocul "neamurilor" laolalta cu indieni, negrii, atei, musulmani si multe alte religii. Domnul mi-a predat lectia iubirii si milei si ingaduintei si tolerantei fata de ceilalti oameni. Fara aceasta lectie nu putem inainta in smerenie. Nu predicile taioase le poate vorbi acestor oameni despre ortodoxie ci faptele noastre, inima noastra.

Viziunea ce o avem despre noi insine trebuie schimbata. Trebuie sa inteleg ca rostul meu nu este a intoarce la credinta oamenii ci rostul meu este de a ma pocai, de ma indrepta , de a ma smeri, de a ma sfinti. Iar daca Dumnezeu voieste ca prin noi sa aducem suflete la credinta asta sa fie voia lui Domnului pe care noi sa o urmam si nu sa fie voia noastra pe care sa o impunem. Citeam deunazi despre crestinii care cum prind un pic de dogma incep sa tina predici acasa, peste tot unde pot si sunt ascultati. M-am gandit mult la asta, si iarasi imi amintesc de cuvantul staretului de la Putna care zicea ca trebuie sa stim bine sa cumpanim toate.

Legat de preotii nostrii si de monahii nostrii, slava lui Dumnezeu ca ii avem asa cum ii avem.
Si iarasi spun cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur: nasteti preoti buni si veti avea preoti buni. Asa cum un parinte este responsabil de educatia crestina a copilului sau, asa si aici, in sanul Bisericii cu preotii nostrii. Dvs ati povestit de greseala de intelegere in care ati stat 10 ani in calugarie. Daca inceputul era bun altfel stateau lucrurile. Si ma refer aici la telul pe care ni-l dorim cand punem inceputul in nevointa.
Mult mi-a placut cuvantul Par. Arsenie Papacioc intr-un interviu filmat: trebuie sa stabilim telul ce il avem, mijloacele ce le avem ca sa atingem telul propus.

Aici este greseala : telul. Telul nu este sporirea duhovniceasca ci este despatimirea si dobandirea Duhului Sfant, indumnezeirea. Daca avem ca tel sporirea duhovniceasca vom cadea in pacatele mandriei si slavei desarte. Ca vesnic ne vom compara cu ceilalti pentru a ne masura sporirea duhovniceasca iar mintea noastra in loc sa gandeasca la pacate gandeste la sporiri. Insa daca vom avea ca tel despatimirea atunci mereu vom avea in fata ochilor pacatele de care trebuie sa scapam. Si cand se opreste izvorul pacatelor? Si asa ajungem sa "tinem mintea in iad si sa nu deznadajduim" (Sf. Siluan Athonitul). deci mintea sa fie jos in iad la pacate si nu vom mai gandi idei de mandrie si slava desarta vazand cat suntem de pacatosi.
Deci inceputul de care ziceam eu si in calugarie si in pregatirea preotului este tocmai acesta: nu inaltarea mintii la sporiri duhovnicesti ci coborarea mintii in iadul pacatelor noastre.
Asa trebuie, zic eu, sa ne nevoim, si mireni si calugari si preoti. Insa sunt de vina cei care au gresit , ca au gresit sa ii judecam? E de vina copilul ca nu primeste educatia crestina de la parintii sai? De aceea zic Slava lui Dumnezeu pentru preotii nostrii, slava lui Dumnezeu ca avem monahi, ca avem rugatori. Iar raportat la mine insumi, nu cred ca pot sa zic nici un cuvant de rau de nimeni, ca ma uit la mine. "Cine n-are nici un pacat sa arunce primul cu piatra". Eu nu pot.

[leonte]

În prealabil postat de dobrin7m

Legat de preotii nostrii si de monahii nostrii, slava lui Dumnezeu ca ii avem asa cum ii avem.
Si iarasi spun cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur: nasteti preoti buni si veti avea preoti buni. Asa cum un parinte este responsabil de educatia crestina a copilului sau, asa si aici, in sanul Bisericii cu preotii nostrii. Dvs ati povestit de greseala de intelegere in care ati stat 10 ani in calugarie. Daca inceputul era bun altfel stateau lucrurile.

Aici este greseala : telul. Telul nu este sporirea duhovniceasca ci este despatimirea si dobandirea Duhului Sfant, indumnezeirea. Daca avem ca tel sporirea duhovniceasca vom cadea in pacatele mandriei si slavei desarte.

Tot ceea ce spui, este minunat. As vrea totusi sa iti precizez ca mandria nu e cauzata de sporirea duhovniceasca, nici macar de falsa idee de sporire, ci este cauzata de termenul de comparatie folosit. Daca te compari cu Iosif de la varatec, sau cu Nectarie de la Eghina,... sau cu Hristos insusi, atunci mandria este mai rar prezeta in inimile si in gandurile noastre. Dar daca termenul de comparatie sunt legiunile de draci, atunci vom dormi linistiti noapte de noapte. <<Ca oricum sunt altii si mai rai ca noi>>. Domnul sa-l binecuvinteze pe cel ce m-a invatat aceasta lectie, esentiala in truda pentru cunoasterea de sine.

Cat despre lipsa inceputului celui bun, nu are legatura atat cu familia mea sau cu anturajul. Pe vremea comunismului, cand eram copil, mergeam cu bunica mea cate 12 km, pe jos, ca sa ajung la biserica. Astazi sunt constient ca toata oasteneala mea de atunci, mai mult mi-a daunat, caci ulterior, an de an, am fost invatat cat de buni suntem noi ortodocsii inaintea lui Dumnezeu si cum ma voi mantui eu pentru ca am mers la biserica. Problema tine de preceptia, care mi-a fost conturata, asupra simbolisticii crestin-ortodoxe. Mi-au trebuit foarte multi ani sa ajung sa inteleg ca dracii nu au nici coarne, nici cozi si sa lepad habotnicia superficialitatii. Acelasi tip de dogma ratacitoare cum ca Dumnezeu este de neajuns si de asta ne rugam la Ioan Botezatorul, sau ca prin puterea crucii dracii sunt alungati, iar eu facand cruce mai tare veneau ispitele asupra mea,... si multe alte supersititii.

Eroarea nu a survenit in timpul celor 10 ani. Ratacirea mea fusese deja batuta in cuie, iar in primii ani dintre cei zece, doar s-a cimentat, taind eu in mijlocul altor indoctrinati asemeni mie. Problema acelor ani a fost ca, neavand macar un duhovnic imbunatatit in obste, sa nu zic de unul vazator cu duhul, pentru institutia bisericeasca eram cu totii precum niste agenti de vanzari sau brate de munca si atat. Care umblam dupa bani, care munceam pe rupte la santier sau la gradina, tot timpul aveam alte preocupari, mai putin cunoasterea de sine... Iar staretul, ne cauta citate din predanie numai despre jertfa si despre ascultare, in timp ce tot ceea ce tinea de rugaciune era cumva contra intereslor lui. Cand venea episcopul pe acolo, Dumnezeu sa-l odihneasca, staretul se purta de parca avea inspectie de la UTC. <<Am mai turnat atata beton, s-a terminat aleea principala, s-au tencuit atatea chilii...>> Daca se putea face ceva rugaciune seara, era bine, daca nu, era si mai bine ca se putea munci mai mult a doua zi. Intr-o astfel de atmosfera de tip colectivizare, ceea ce faceam noi nu mai era calugarie, era burlacie cu dulama. Si ma tot intrebam de ce spoream in rautate, la modul cel mai vadit. ... Eu, pana sa ajung in manastire, nu am furat nicioadata. A nu se intelege ca am spart casele oamenilor sau ca am buzunarit pe cineva. Dar, gestul conteaza! Pacatul si numai prin poftire este deja savarsit. ...

Apostolii nu au hirotonit agenti de markenting, care sa vanda bine brandul crestinismului. Iar acest fapt, l-ai evidentiat si tu, foarte bine. Pe vremea cand eram in Athos, venise un staret de la o manastire din tara sa-si "racoleze" ucenici. Pana atunci, eu nu stiam sa ma pazesc de hipnoza. Dar Cel ce pazeste pe prunci, m-a pazit si pe mine. Staretul ala, prin neoranduiala in care isi ducea traiul, risipise toti ucenicii mosteniti, iar dintre cei trimisi de Maica Domnului, pe nici unul nu si-i ia apropiat ca pe niste fii duhovnicesti. Din pacate memoria sfintilor parinti este patata de neghina pe care a semanat-o de P.C.R. in randurile sfantului sinod. In plus, aceasta neghina a inceput sa rodeasca balarii. Singura cale de iesire din aceasta plasa intinsa pentru poporul nostru, sunt cuviosii vazatori cu duhul, monahi si monahii. Si din mila lui Dumnezeu, avem cativa chiar in tara la noi, prin muntii nostrii. Numai apeland la harul si la invataturile lor putem sa oprim valul de hirotonire al ucenicilor lui antihrist. Si daca nu ne grabim, ne vor spurca biserica neamului si putem sa ne spalam pe maini ca si Pilat; ca tot degeaba.


p.s. adreseaza-te cum simti, dar daca poti, bine ar fi nu ma slavesti pe mine mai mult decat pe Dumnezeu. Daca Dumnezeu e "Tu" de ce as fi eu mai pretios, in formula ta de adresare?

[gpalama]

În prealabil postat de leonte

Problema nu e rugaciunea catre un sfant pentru care ai multa evlavie. Fiecare manastire isi are un hram, fiecare om primeste un nume de la botez, fiecare calugar poarta numele unui mare predecesor. Este deci foarte firesc sa dezvolti o legatura mai puternica si sa capeti mai multa indrazneala in rugaciune catre cineva de care te simti mai apropiat. Si este foarte logic sa te simtim mai apropiati de cineva care este mai aproape de conditia noastra de oameni pacatosi. Si cine altcineva poate fi mai aproape de noi, decat tot cineva care a fost un om pacatos ca si noi, precum cuviosul Moise Arapul sau cuvioasa Maria Egipteanca?

Problema apare tocmai in ideea evidentiata mai jos



Problema apare cand cineva sugereaza ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, este mai milostiva decat Tatal indurarilor si Parintele milelor celor bogate. Gherondisa este mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita decat Serafimii. Dar intre Domnul Dumnezeu si oricare dintre fapturi, este o diferenta atat de mare cat intre ... cuvintele nu ma ajuta dar am sa risc o analogie. Diferenta este cam cat intre cea mai stralucitoare stea si intreg universul.

Aceasta neindrazneala in rugaciunea catre Domnul Hristos, sau catre Sfanta Treime, este iarasi fireasca, dupa cum bine ai zis, datorita murdariei. Dar nu pentru ca rautatea din mine ar fi mai mare decat mila lui Dumnezeu. Ci pentru ca eu nu am ajuns sa cunosc noianul de iubire pe care Domnul Dumnezeu il are pentru mine. Arsenie de la Prislop a spus : "Dumnezeu il iubeste pe cel mai rau dintre pacatosi, mult mai mult decat cel mai mare dintre sfinti IL iubeste pe Dumnezeu."

A doua panta de alunecare de la dreapta credinta, in discutia precedenta, a fost sugerearea faptului ca este interzis mireanului sa dezvolte o legatura directa cu Dumnezeu. De fapt intr-acolo tinteste atat Evanghelia cat si toata patristica ortodoxa; spre dezvoltarea unei legaturi directe si solide chiar cu Cel care dintru nefiinta ne-a zidit si cu chipul Sau cel Dumnezeiesc ne-a cinstit.

A treia problema pe care am criticat-o si am sa o tot critic, ori de cate ori se va ivi ocazia, este segregarea care se face intre monahi si fratii nostrii mireni. Fratele incepator, dupa ce i s-a turnat cu palnia in cap gandul ca monahii sunt pe jumatate sfinti si a fost silit de familie sa pupe mana preotului si calugarului, porneste la manastire gandind ca va deveni si el ca cei carora le-a pupat mana.

Daca noi, calugarii, am starui in a-i convinge pe oameni ca suntem cei mai pacatosi, nu doar sa o spunem ca sa ne dam smeriti, atunci si cei ce ar apuca-o pe cale monahala ar fi cei care au cu adevarat chemare. Eu insumi, in tineretile mele, cand am plecat de acasa, in ciuda conjuncturii in care ma regaseam, aveam ascuns in subconstient dorinta de o altfel de glorie si de slava; gloria duhovniceasca. Au urmat ani de chin si de tulburare; certuri cu fratii si cu parintii pe la strana; eu invidos pe unii, altii invidiosi pe mine sau tulburati de trufia mea... Faceam sute de matanii pe zi si purtandu-ma ca la "carte", dar intru nimic nu spoream. Am patimit multe, dar nu prentru ca eram un iubitor de nevointa, caci toata nevointa o faceam dintr-o ravna a mandriei; din dorinta de a arata atat celor de pe pamant, cat si Celor din ceruri, cat as fi eu de vrednic. Aproape toata nevointa mea calugareasca a fost o mare jerfa adusa mandriei. A fost nevoie de aproape 10 ani de la primul pas catre poarta unei manastiri, ca sa pricep ca nu litera legii si cantitatea nevointei sunt Calea, Adevarul si Viata. A fost nevoie sa fac multe nazbatii, sa amarasc multe inimi si sa dezamagesc multe cugete, ca sa pricep Mesajul si scopul Jerfei de pe Golgota. Si toate acestea si multe altele mai urate si mai rele decat acestea avutu-si-au radacinile intr-un entuziasm aproape inocent, neconstientizat atunci. Cel al goanei dupa glorie pe motiv duhovnicesc.

Nu exista oameni sub soare care sa fi fost mai aproape de adevar decat sfintii parinti ai ortodoxiei. Dar oameni mai departati de Dumnezeu si mai lucratori de rele, decat cei mai multi dintre fratii ortocsi nu am cunoscut. Ortodoxia reuneste un cumul al extremelor: cei mai mari sfinti cu cei mai indaratnici oameni. Invatatura sfintilor parinti si a sfintei scripturi, marturiseste Adevarul, iar mostenirea ortodoxa le are din belsug pe amandoua. Dar nu e sufient sa ai o biblioteca de 5*** ca sa te fi lepadat de patimi. A citi despre cei ce-si plangeau pacatele sau a predica despre ei, nu e tot una cu a-ti plange tu singur pacatele.

Ratiunea este puterea mintii de a opera cu palpabilul, dar pentru aceasta ratiune fireasca, Jerfa de pe Golgota este nebunie, este de neinteles. Pentru a patrunde aceasta taina, ratiunea trebuie sa paseasca spre o noua dimensiune a cunoasterii, adica suprafirescul sau firea ce innoita. Aceasta nu e tot una cu despatimirea, dar e o etapa foarte apropiata a despatimirii. Si nu e greu de loc a fi dobandita. Aici ma tulbura o alta idee care circula printre monahi si mai ales mi-e mila de saracii mireni care sunt dezarmati cu totul din pricina ei. Ca "e foaaarte greu sa sporesti duhovniceste! Nici sa nu-ti inchipui ca vei reusi vreodata! Se chinuie ei calugarii si abia cate unul daca izbuteste ceva." Dar cum sa fie greu cand ai atatea puteri ca ajutor. Pe langa darurile cu care ne-a inzestrat Dumnezeu, avem sprijinitorii cei din ceruri, rugatorii neobositi. Astfel de zvonuri, cum ca e de la greu spre imposibil, retoricile acelea fatarnice si dezarmante "eh! Dar cine poate asa cum puteau Antonie, Pahomie, Arsenie...?" aceastea sunt menite sa departeze pe om de lucrarea cea buna; sa deznadajduiasca omul. Caci izvorasc din inimile patimase ale celor ce, pentru a nu se confrunta cu mustrarea constiintei, isi generalizeaza pornirile patimase si ii socotesc, pe toti, asemeni lor. Paziti-va de astfel de oameni!

1. Dumnezeu este si DREPT. Iar pentru rautatea noastra meritam ca dreptatea lui Dumnezeu sa ne judece aspru.
De asta Maica Domnului mijloceste incontinuu pentru noi, pentru ca dreptatea lui Dumnezeu sa nu ne condamne la necazuri in viata.
De asta ne rugam sfintilor, pentru ca noi nu facem mare lucru pe pamantul asta, si nu putem imbuna "MILA" lui Dumnezeu.

Dumnezeu este si MILA. Dar este si dreptate.

2. "Aici ma tulbura o alta idee care circula printre monahi si mai ales mi-e mila de saracii mireni care sunt dezarmati cu totul din pricina ei. "

Stii ce a zis Maica Domnului despre monahi?

Cineva a intrebat-o pe Maica Domnului ce este un monah. Si Maica Domnului i-a raspuns: "un monah este cel care se roaga pentru toata lumea".

3. Vezi ca singuri te tulburi pentru lucruri care NU SUNT ALE TALE.

In lume preotii vor da socoteala pentru credinciosi.
Ce poti face tu? In primul rand sa te rogi, pentru ca asta este sensul existentei tale.
Apoi sa nu lasi loc diavolului sa te tulbure cu acest lucru. Pentru ca diavolul atat asteapta, sa te agate cu lucruri lumesti, cu grijile lumii, cu altele.

Monahul trebuie sa dobandeasca 2 lucruri mari la inceput:
- omorarea parerii de sine
- smerenie si intelepciune.
Si astea se obtin repede prin ascultare desavarsita.
Cel care nu a facut "ascultare desavarsita" este departe rau de tot de orice bun si orice dar al Duhului Sfant.

Si vrei sa stii de ce? Pentru ca Duhul Sfant nu poate vorbi celui care merge dupa mintea lui.
Degeaba ii va sopti sa stea linistit, degeaba ii va spune ce sa faca, acela va merge numai si numai si numai dupa capul lui.

Toti parintii bisericii spun acelasi si acelasi lucru: fa ascultare desavarsita de parintele duhovnicesc pentru a dobandi smerenie.

Dar sub aceasta fraza simpla, se ascunde UN ADEVAR COPLESITOR DE O IMPORTANTA FANTASTICA. Fraza asta este cheia reusitei duhovnicesti.


Din ce vad eu mai sus tu ai facut multe lucruri dupa capul tau, cand trebuia sa faci unul singur. Nici metanii, nici altele, ci doar ascultare.


Ascultatorul va asculta si de Dumnezeu, neascultatorul nu va asculta nici de Dumnezeu.

[gpalama]

Si imi cer si iertare daca ti-am gresit.

Iarta-ma frate.

[cezar_ioan]

Citind tot textul asta, am avut momente cand chiar am crezut ca vorbeste Grigorie Palama.
Sunt tare curios daca Leonte se va folosi de acest lung cuvant plin de must si lucruri sfinte.
Ma rog pentru el sa se foloseasca! Dupa niste lacrimi grele, cu sufletul spalat, dupa niscaiva rusine, cine stie, poate face o intorsatura mica, pe undeva. Suficient, pentru un bun inceput.
Apoi lucrurile merg ca de la sine, pe bunul lor fagas... O stiu din propriile mele patanii.
Doamne ajuta!

P.S. Leonte, nu te supara pe gpalama. Asculta-l ca pe un frate, chiar daca a fost pe alocuri aspru. Ca nu a fost aspru ca sa iti faca rau, ci ca sa te traga zdravan de maneca. Prietenul bun te mustra cand e cazul, dorindu-ti tot binele. Daca nu vedea lucruri bune la tine, nu isi mai batea gura. L-o fi pus Domnul sa te certe, ti-as zice sa-ti spui singur, spre imbunarea cugetului si a inimii...