Ganduri despre dogmatica in general

[Mihailc]

În prealabil postat de N.Priceputu

Oare ce ştim noi despre mântuire? Nu ştim de noi înşine dacă ne vom mântui, cum să ne pronunţăm în privinţa altora?
Dar ce ştim este că Hristos a venit, făcându-Se cunoscut, dăruindu-ni-Se nouă, jertfindu-se ca tot omul să aibă viaţă veşnică din jertfa Sa. S-a înălţat, continuând să fie prezent în Biserică, lucrările Sale predându-le apostolilor, sfinţilor... Biserica nu e altceva decât felul în care El continuă să fie cu noi, nemijlocit, văzut, palpabil aşa cum era în vremea aceea.

Dar oare nu aveau parte atunci de vindecare decât cei care reuşeau să-L atingă? Nu primeau harul Său decât cei care auzeau cuvintele direct din gura Sa?

Din nou spun: noi ştim unde este Dumnezeu; dar nu ştim unde nu este. Şi înţelept mi se pare, pentru oricine, să-L caute acolo unde ştie că este, nu acolo unde nu ştie dacă este.

Mulţumim N.Priceputul, high class post!

Întâmplare reală, a cărei martor ocular am fost. Într-un oraş oarecare din România o parohie ortodoxă decide, de comun acord cu autorităţile locale, să-şi dărâme o clădire din patrimoniul propriu care a servit timp de 15 ani ca lăcaş de cult provizoriu. Către sfârşitul anilor 90' când a fost amenajată clădirea în scopul amintit adineauri, în locul unei fereastre anulate prin zidire, s-a pictat o frescă mai mult decât decentă cu un sfânt mare al Bisericii Ortodoxe. Această pictură, o icoană sfinţită laolaltă cu edificiul de către episcop, urma să fie distrusă ca un obiect decorativ banal care, în viziunea "moştenitorilor Împărăţiei cerurilor" (a se citi ortodocşi) din parohia respectivă, şi-a pierdut utilitatea şi poate fi surpată fără niciun regret.
Ei bine, de fresca respectivă se îndrăgosteşte nebuneşte un american de confesiune protestantă, aflat în România cu oarece treabă pe o perioadă mai lungă. Americanul a făcut tot ce i-a stat în putinţă să salveze fresca din faţa ortodocşilor demolatori, investind chiar o sumă importantă de bani pentru aducerea unor meseriaşi pricepuţi în vederea decupării frescei, dar era vorba despre o muncă migăloasă şi cronofagă. Preotul locului iniţial a fost de acord cu moftul americanului, dar când a văzut că durează prea mult operaţiunea de salvare, a poruncit buldozeristului să acţioneze şi distrus icoana pentru totdeauna.
Mai vreau să spun că americanul a asistat la toată scena ca la sacrificarea unei fiinţe dragi, cu o jale care m-a marcat pentru multă vreme. Printre altele, mi-a spus că trecea des pe la icoana respectivă fiind accesibilă vederii trecătorilor, şi avea o simţire aparte, că-i comunică ceva adânc şi preţios .

Acuma vă întreb pe voi... cine a fost mai dreptcredincios în situaţia de mai sus? Preotul şi parohienii iconoclaşti, sau "ereticul" iconofil?
Dacă m-aş lua după criteriile superficiale şi formalist-rigide ale lui cătălin2 aş inventa ad-hoc o justificare sofistică prin i-aş scoate basma curată pe ortodocşii implicaţi, pentru gestul lor cu iz de apostazie. Însă ştiu sigur că în momentele acelea aproapele şi fratele meu era americanul protestant, un samarinean oarecare (carne de tun pentru iad în mintea unora) pornit să scape din mâinile "tâlharilor" preoţi şi leviţi, icoana unui sfânt mare al Bisericii.