Ecumenism

Iustin, ca tot m-ai pomenit, zic si eu o vorba. Nu comentez insa afirmatia ta despre mine, ca nu-i treaba mea ce crezi tu in legatura cu persoana mea. Comentez altceva, mai bine zis dau cu presupusul, insa cu convingere in ipoteza mea, pana la proba contrarie:
- daca ai avea o anumita priza la realitatea umana (iar eu cred ca nu o ai, ci visezi iubirist) ai sesiza un lucru elementar: faptele bune sunt, in majoritatea cazurilor (indraznesc sa sustin) fie conduite mecanice insusite prin dresaj pseudoeducational, fie demersuri interesate mai evident sau mai discret/viclean, fie acte de mandrie.
- cata vreme omul nu are un exercitiu serios in practica "binelui", cunoscind pe pielea lui "ce greu e sa faci binele", nu putem vorbi de o asumare personala, adinca, pana la fibra constiintei ultime, a iubirii propovaduite de Hristos;
- e usor sa faci binele cand nu te costa al dracului de tare;
- oamenii sunt foarte incantati de ei insisi cand au prilejul sa faca o "fapta buna"; care nu e deloc o fapta buna ci, in subiectivitatea omului, in inima lui, e un mod de a se lauda inaintea propriei constiinte, fin adeseori, subtil, insesizabil la omul grosolan si mester in autofalsificari. Aceste fapte bune, cu ghilimele mari, sunt sigur ca au miros urat inaintea lui Dumnezeu;
- fapta buna e jertfa asumata cu orice pret, dincolo de calculul contabil al riscului. E nebunie curata. De aceea nici nu se preteaza la o analiza rationala. E un raptus, e arta, e salt, e Duhul in om si omul intru Duh.

Restul e mediocritate meschina si contabilitate seaca.
Nici o legatura cu Hristos.

In concluzie, batrinica trecuta peste hauri de nu stiu ce crestin, musulman ori papuas, se poate considera fericita (de nu cumva tocmai se hotarise, sarmana, sa se sinucida). Salvatorul nu. Nicidecum. Sluga credincioasa, cel mult...
Sa lasam pe Judecator sa spuna El ce fapte bune am facut.

Eu deocamdata nu am facut nici una.