Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

„Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

„Omul duhovnicesc trăieşte continuu în această tensiune, ca pe un drum ce suie printre două prăpăstii: între apăsarea de conştiinţa păcatelor sale şi între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie să le îmbine mereu pe amândouă, să nu se predea exclusiv niciuneia din ele; să îmbine mereu temerea cu nădejdea. Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 82 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 50)

[glykys]

Sărut mâna Maică,

Am o nedumerire. Cum se face că Dumnezeu ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, ne indemnă să ne iubim chiar şi vrăjmaşii (aceasta fiind suprema probă a sfinţeniei, mai mult decât orice asceză sau altele de acest gen) iar, în acelaşi timp, în cartea Psalmilor sunt atâtea îndemnuri la ură faţă de duşmani. Citesc acum aceşti psalmi, şi uneori sunt uimit de tonul lor. Poate sunt eu prea “umanist” şi nu percep adevărul lor mai profund, mă lovesc de o pojghiţă pe care nu pot să o îndepărtez. Totuşi, ştiind că v-aţi ocupat cu comentarea psalmilor pe radio Logos, vă rog să îmi explicaţi şi mie cât de cât. Iată, ce găsesc mai întâi: “Nimiceşte-i, întru mânia Ta, nimiceşte-i ca să nu mai fie” (Ps. 58, 15) sau “Dar Dumnezeu va sfărâma capetele vrăjmaşilor Săi, creştetul celor ce umblă întru greşelile lor. Zis-a Domnul: “Din Vasan îi voi întoarce, întoarce-voi pe vrăjmaşii tai din adâncurile marii, pentru ca să se afunde piciorul tău în sânge şi limba câinilor tăi în sângele vrăjmaşilor tăi” (Ps. 67, 22-24).

Paul

__________________________________________________ _________________________________


Dragul meu Paul,

Dacă vei asculta cu atenţie ce spun în acele emisiuni, poate ca vei desluşi gândul meu pe care încerc să-l repet şi acum.

Dumnezeu ne învaţă, de-a lungul vorbirii Lui cu noi, că cel din urmă vrăjmaş al omului este moartea, iar moartea este “plata păcatului”. Această plată nu e făcută de Dumnezeu, ci e făcută de ucigaşul de oameni diavolul, la care omul se străduieşte să argăţească toată viaţa.

La urechea omului a ajuns greu această “ştire”! El, după cădere, la sugestia urâtorului de oameni diavolul, a identificat răul şi vrăjmaşul cu persoana semenului său pe care îl acuză fără încetare pentru a-şi scuza păcatul. Aşa, în lunga istorie căzută a omului, acesta şi-a făcut vrăjmaşi din frate şi soră, din mamă şi tată, din rudenie şi vecin, ucigând pentru a “trăi”… Din nefericire, chiar şi Sfânta Scriptură poate fi citită cu aceşti ochi! Dar nu aşa o citesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre şi, cu ajutorul lor, nici eu.

Pentru mine, rugăciunea “nimiceşte-i…” şi cele asemenea, se referă la vrăjmaşii mei, gândurile mele, păcatele mele. Şi eu de ele vreau să scap! Eu pe ele vreau să le nimicească Domnul! În sângele lor vreau să se scalde picioarele cailor sufletului meu! Şi dacă eu nu mai acuz pe nimeni pentru gândurile mele, că nici o putere nu ar avea vrăjmaşul dacă eu n-aş primi gândul, nu-mi rămâne decât să mă identific pe mine cu vrăjmaşul meu.

Şi, cum voi citi?

Nimiceşte-mă, Doamne, pe mine?!

Da, aşa, cu mila lui Dumnezeu!

Eu, frate drag, aşa cum sunt acum, vreau să mor, ca să înviez în El! Numai murind păcatului voi fi vie în Domnul şi în Bucuria Lui!

Mântuitorul ne-a adus puterea să luptăm cu păcatul, cu pornirea noastră spre păcat, ca să fim liberi. El, ca om, l-a biruit pe satana nu apelând la oştirile îngereşti sau la puterea lui de Dumnezeu, ci respingându-i ofertele ispititoare! Libertatea nu poate fi cucerită prin uciderea celui ce te-a robit, ci prin redobândirea demnităţii de om liber! “creştetul” care “umblă întru greşeli” nu e altceva decât mentalitatea lumii acesteia din care eu mi-am făcut idol şi care mă îndeamnă să fac “ce face toata lumea” ca sa nu fiu marginalizată şi să nu sufăr ceva… Dar trezindu-mă din coşmarul acesta, eu, creştinul viu şi luptător, Îl rog pe Domnul să nimicească, să sfărâme acest creştet! Vrăjmaşii din adâncurile mării nu sunt decât gândurile mele de ură, de răzbunare, de judecată pe care le-am avut împotriva fraţilor mei sau a mea ca făptură a lui Dumnezeu. Sunt gânduri şi patimi ce zac în adâncul din mine şi mă manipulează de acolo prin impulsuri şi porniri ucigaşe. Eu doresc şi Îl rog pe Domnul să-i scoată la suprafaţă, să le aducă la lumina conştiinţei şi, cu harul Lui, să mă ajute să le sfărâm ca pulpe pe piatra Care este Numele Domnului.

Aşa putem citi aceşti psalmi.

Dar nu aşa, cum spun eu acum, luând cuvintele mele ca pe o exegeză, ci îndrăznind să-i luăm ca vorbire cu Domnul de la inimă la inimă, cu gândul la Domnul, la prezenţa şi lucrarea Lui în noi şi cu dorinţa de a-l lăsa sa lucreze în viaţa noastră şi pe această cale, cum Singur ştie.

Să mă ierţi, Paul, dacă n-am reuşit să te mângâi cu răspunsul meu.

Te rog să rogi pe Domnul, Duhul Sfânt, ca să te ajute să înţelegi pe când te vei ruga.

Fii binecuvântat!

M. Siluana

Sursa: Maica Siluana va raspunde
http://psaltirea.wordpress.com/despr...maica-siluana/

[glykys]

"De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem?"(Dumunica a XX-a dupa Rusalii;Mt 17, 14-23)




Inca o minune, vor spune cei necredinciosi."Ce tot vrea sa dovedeasca Dumnezeul crestinilor?Si daca este sa fim cinstiti, eu insumi am auzit tineri sau mai varstnici, cu aere ortodoxe, ca aceasta ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a facut-o reduce un pic sau mai mult din impactul pe care ar trebui sa-l aiba cuvantul Evangheliei in randul comunitatii.Ca ispita exista - si, uneori, se manifesta - o dovedeste si modul in care unii dintre noi, in luari de cuvant sau predici, alegem textele despre care sa vorbim, socotindu-le pe acestea "alese" tocite ca sens si continut...Sa nu fie!La ce ne este buna mantuirii inca o recitare a minunii cu "lunaticul vindecat"(Mt 17, 14-23), de vreme ce am auzit de ea si de urmarile ei?Ba chiar cearta Mantuitorului "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi?..."(Mt 17, 17) si celelalte "zgarie" un pic cuviosenia noastra cuminte, ba arunca o lucire de neputinta peste Apostolii cei alesi ai lui Hristos.De altfel, intrebarea "De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem?..."(Mt 17, 19) ramane una pe care, personal, mi-o pun de fiecare data cand demersul meu pedagogic, pastoral sau preotesc pur si simplu nu iese.De ce eu, vrand sa le fac pe toate bine, scot rele, cateva, majoritatea?De ce pare ca fug, cand nu ma adancesc?De ce pare ca dez-unesc, cand cantarea mea este unitatea?
Pe de o parte, raspunsul cel mai in masura este dat de Insusi Hristos:"Din pricina putinei voastre credinte..."(Mt 17, 20-a).Vedeti, Apostolilor, si eu cred ca si noua, nu ne spune ca patim cate o rusine in fata diavolilor pentru necredinta noastra, ci pentru "putina noastra credinta..." Nu pentru multul nelucrator ce-l purtam in noi, ci pentru scanteia ce nu se face flacara.Bine, aceasta la noi, dar ei, Apostolii, ei ce n-aveau?
Bobul de mustar care tine lumea, adica acea credinta despre care Sf.Pavel ne-a vestit astazi, prin citirea din cartea numita Apostol(I Cor 4, 9-16), ca se cheama "nebunie" in Hristos(I Cor 4, 10).Nici Apostolii la momentul prezentat de Sf.Matei nu atinsesera icoana pe care Sf.Pavel o face::"Caci mi se pare ca Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor.
Noi suntem nebuni pentru Hristos;voi insa intelepti intru Hristos.Noi suntem slabi; voi insa sunteti tari.Voi sunteti intru slava, iar noi suntem intru necinste!
Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam;suntem goi si suntem palmuiti si pribegim, si ne ostenim lucrand cu mainile noastre.Ocarati fiind, binecuvantam.Prigoniti fiind, rabdam.Huliti fiind, ne rugam.Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi"(I Cor 4, 9-13).
Semn ca intelesesera Apostolii pilda cu bobul de mustar al credintei ce muta muntele.Ori noi, noi vrem sa vedem ba mai mult, sa facem minunile nimic patimind pentru "nebunia apostoliei" cu Hristos.
Nu-i vorba ca unii, in exces de zel, risca si darurile dumnezeiesti(de exemplu, familia sau sanatatea), incercand sa arate prin aceasta apartenenta lor la misiunea cu Hristos.Oferind toate acestea pe un altar al orgoliului personal, al proastei desavarsiri, daca n-au inteles ca dintai se cere a crede si a spori aceasta, prin har (postul si rugaciunea de care vorbeste Domnul - Mt 17, 21 - , aratand "aripile" prin care credinta se inalta in zborul harului...).
Odata, in parohia Lazaret, acolo unde slujeste Parintele Prof.Vasile Mihoc si unde se inalta o binecuvantata "catedrala", le-am spus oamenilor, cu "nebunia" tineretii, ca la ei minunea cu porunca data muntelui "de-aici, acolo" s-a implinit.Caci un munte al Sionului (locasul Bisericii) s-a inaltat prin puterea credintei lor, care ea mai intai a existat, pentru ca sa existe infaptuirea ei mareata.Si le-am spus atunci sa laude pe Dumnezeu, Care le-a dat(si le-a "activat") un astfel de dar, cum este credinta lor.
Si cate un munte am mutat mai toti atunci cand am spus muntelui de gunoi si pacate, ce ne ocupa plinul inimii:Pleaca! Eu de-acum vreau sa-I cresc un munte de lacrimi si pocainta lui Hristos.In inima mea, in faptele mele, in bucuriile mele...
Si Domnul stie ce greu ne este.A vazut mai intai la Apostoli.Si a daruit mai mult pentru ca, prisosind darul, si implinirea sa fie pe masura.Fa, Doamne, sa ne vezi si pe noi! (Parintele Constantin Necula,Predici)

[Ekaterina]

"Cautati binele? Tot binele este la Mine si de la Mine vine. Cautati fericirea? Nu este nicaieri in afara Mea. Cautati frumusete? Ce este mai frumos decat Mine si in afara de Mine? Cautati noblete? Cine este mai nobil decat Fiul lui Dumnezeu? Cautati lucruri inalte? Cine este mai inalt decat Imparatul Cerurilor? Cautati slava? Cine este mai slavit decat Mine? Cautati bogatie? La Mine si in mana Mea este toata bogatia cea nestricacioasa. Cautati intelepciune? Eu sunt Intelepciunea lui Dumnezeu. Cautati prietenie? Cine este mai placut si mai iubitor decat Mine care mi-am pus sufletul pentru toti?

Cautati ajutor si ocrotire? Cine va va ajuta si va va ocroti, daca nu Eu? Cautati doctor? Cine va va vindeca daca nu Eu, doctorul sufletelor si al trupurilor? Cautati desfatare, veselie si bucurie? Cine va va desfata si va va veseli daca nu Eu? Cautati tihna si pace? Eu sunt pacea si odihna sufletului si nicaieri nu le veti gasi decat numai la Mine. Doriti lumina? Eu sunt Lumina lumii si oricine imi urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric. Vreti sa veniti la Dumnezeu, nu vreti sa va amagiti si sa va rataciti, nu vreti sa muriti si sa traiti in veci. Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.

Nu indrazniti sa va apropiati de mine? De cine poate fi mai lesne sa va apropiati? Pe toti ii chem si ii primesc: veniti la Mine. Va temeti sa cereti? Cine a cerut de la Mine cu credinta si Eu nu i-am dat? Pacatele va opresc sa veniti la Mine? Eu pentru pacatosi mi-am pus sufletul. Multimea pacatelor va tulbura? Milostivirea Mea covarseste toate pacatele intregii lumi. Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi!"

[glykys]

"Eu nu sunt pentru o rugaciune de tipic, eu sunt mai mult pentru o prezenta continua... dar nu ne gandim in cuvinte la Dumnezeu, parinte?...nu, important este sa stii sa aduci pe Duhul Sfant in tine, important este sa tii legatura continuu cu Dumnezeu si Dumnezeu nu-ti cere sa fi treci prin tot tipicul lucrurilor acestea... toata lumea stie sintagma dvs "tipic, tipic si la inima nimic"....Iisus a aparut la unul care a plans foarte mult, ca in manastriri mai este mantuire dar in lume nu, si plangea de soarta acestora... si l-a intrebat de ce plangi?am eu grija de ei, chiar daca s-au rugat o singura data am eu grija de ei, deci va sa zica starea asta de prezenta si nu sa facem din obligatie rugaciunile de dimineata...dar acolo unde esti nu te opreste nimeni sa zici Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma pe mine pacatosul, nu te opreste nimeni sa zici Doamne, Doamne nu ma lasa Iisuse...caci ne va intreba de ce nu v-ati gandit la Mine mereu, caci viata este numai atunci ci tot timpul.... Dumnezeu nu ne tine pentru ca suntem noi foarte vrednici, ne tine pentru ca este foarte milostiv...dar nu este bine sa ne lasam numai in Voia lui Dumnezeu in mila Lui, si nu faci doar din obligatie ca devi cazon ci faci dintr-o dragoste cu orice chip si atata cat poti sa faci... lumea nu stie ca daca apuci sa faci un lucru completeaza Dumnezeu."

Pr. Arsenie Papacioc

În prealabil postat de cristiboss56

„Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

„Omul duhovnicesc trăieşte continuu în această tensiune, ca pe un drum ce suie printre două prăpăstii: între apăsarea de conştiinţa păcatelor sale şi între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie să le îmbine mereu pe amândouă, să nu se predea exclusiv niciuneia din ele; să îmbine mereu temerea cu nădejdea. Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 82 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 50)

Abia acum mi-a atras atenţia această postare, după ce s-a discutat despre om duhovnicesc şi vedere duhovnicească pe un alt topic...
Mulţumim pentru acest extras din Filocalie - foarte folositor !

[cristiboss56]

Un cuvant de folos al Parintelui Valentin Istrati:

În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, ceea ce eşti Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Troparul Adormirii Maicii Domnului sintetizează teologic toată esenţa de valori sfinte ale Maicii Domnului. Fecioară fără de prihană şi născătoare de Prunc dumnezeiesc, Maria biruieşte prin curăţie hotarele firii, arătând minunea cea mai mare a istoriei, naşterea lui Dumnezeu ca Om din ea. Această minune a veacurilor nu este însă un accident ontologic, ci rodirea plină de lumină a umanităţii, care perseverând ân sfinţenie, a înaintat pe calea asemănării cu Dumnezeu. Prunca sfântă Maria a cultivat în inima ei atât de mult sfinţenia şi fecioria dumnezeiască, a ajuns să semene la suflet atât de mult cu Dumnezeu, încât Însuşi Hristos a primit să semene cu ea. În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede în mod plenar puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, puritatea gândului rugător, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
Adormirea Maicii Domnului este actul teologic de supremă reciprocitate a iubirii, Fiul cel veşnic, fiind purtat în braţele sale de Maica Lui, acum, primind în braţele Lui sufletul feciorelnic al Mariei, sub chipul unui prunc. Răspunsul firesc al lui Dumnezeu, de îmbrăţişare a sufletului mamei, vine dintr-o viaţă de iubire nesfârşită, de suferinţă tăcută şi de smerenie adâncă a Maicii Lui. Adormirea ei înseamnă întoarcere la braţele părinteşti ale fiului ei, întâlnirea de taină dintre cei ce nu s-au despărţit niciodată, împlinirea vocaţiei de mamă şi finalitatea unirii omului cu Dumnezeu.
Maica Domnului L-a hrănit la sânul ei feciorelnic pe Hrănitorul tuturor, L- a spălat pe Cel ce curăţeşte toată făptura, L-a învăţat să meargă pe Călăuzitorul galaxiilor, L-a învăţat să vorbească pe Logos-ul întregului univers. Acum, primeşte darul intrării la Tronul slavei, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu.
Cuvintele troparului: „întru adormire lumea nu o ai părăsit” arată taina veacului viitor, aceea a simultaneităţii ontologice în iubire, al comuniunii totale prin rugăciune, al prezenţei spirituale în comapsiune şi al trăirii în sânul lui Dumnezeu. Deşi cu trupul şi sufletul la ceruri, Maica Domnului rămâne mai aproape de orice om, mai aproape de mama fiecăruia dintre noi. Nimeni şi nimic nu o mai pot împiedica să asculte rugăciunile şi lacrimile întregii lumi. Iar dorul ei, suferinţa ei – de a-şi vedea Fiul murind pe Cruce – se transformă acum într-o putere minunată, care ascultă cu luare aminte durerile lumii, le trece prin inima mai largă decât cerurile a Maicii şi ajunge la inima Stăpânului. Aşa că Maica nici nu are trebuinţă să Îl mai roage ceva, căci ascultă ca un Dumnezeu toate şoaptele inimii ei, toate suspinele de durere pe care le primeşte şi o iubeşte atât de mult încât le împlineşte, aşa cum a făcut în Cana Galileii.

[cristiboss56]

Părinte, care este semnificaţia verighetei?

Verighetele sunt inelele binecuvântate prin atingerea de Sfânta Evanghelie, în semnul Sfintei Cruci, în timpul Logodnei, slujbă încorporată în ritualul cununiei religioase, premergătoare Tainei Cununiei. Ele reprezintă semnul văzut al legământului sfânt încheiat în prezenţa harică a Domnului Iisus Hristos, având la bază dragostea, credinţa, înţelegerea şi respectul logodnicilor, legământ ce-i arvuneşte pe viitorii miri pentru împărăţia lui Dumnezeu, pentru viaţa veşnică.

Ce ne puteţi spune despre noile modele, cât mai împodobite, mai inscripţionate...? Se poate ca prin aceste alegeri să se piardă din adevăratul sens al acestui inel binecuvântat?

Pentru că verigheta sau inelul de logodnă devine şi semnul distinctiv al persoanelor căsătorite pentru tot restul vieţii, se cuvine ca să fie alcătuită dintr-un metal inoxidabil (poate fi şi un metal preţios). Forma specifică este cea circulară, la fel ca şi iubirea celor doi, neîntreruptă, nesfârşită.

Deoarece un creştin nu se evidenţiază cu podoabe exterioare, ci doar cu faptele sufleteşti, se recomandă ca dimensiunile şi greutatea verighetei să fie alese în duhul smereniei, fără a atrage atenţia, invidia sau chiar admiraţia celor din jur.

Întrebat de o creştină ce părere am despre darul oferit de viitorul soţ (de o valoare impresionantă), i-am răspuns că unii oameni, atunci când nu mai au foarte multe de oferit, se mulţumesc doar cu darurile. Din păcate…

Goana după verighete unicat, spre admiraţia cunoscuţilor, etalarea în cadrul ceremoniilor cât mai fastuoase, de cele mai multe ori - şi o spun cu tristeţe - după ani mulţi de concubinaj, schimbă mult semnificaţia adevărată a acestui inel.

Cum sfătuiţi pe cineva care vă cere părerea despre cum să-şi "făurească" verigheta?

Atunci când am fost întrebat despre calităţile şi importanţa verighetei le-am vorbit celor interesaţi despre frumuseţea şi curăţia bunicilor noştri, care se mulţumeau cu un inel caracterizat de simplitate, din argint, în cel mai fericit caz, căruia îi simţeau binecuvântarea tot restul vieţii.

Vă exprimaţi mai sus în legătură cu verigheta în termen de "inel de logodnă"; nu sunt două inele, cum vedem că poartă tinerele din zilele noastre?

Pentru tinerii creştini, inelul de logodnă trebuie să fie verigheta, aşezată pe deget de preot şi naş, în faţa lui Hristos, în biserică, în duh de rugăciune.


(Răspunsuri oferite de părintele Dan Damaschin, preot misionar la Spitalul Clinic Obstetrică-Ginecologie "Cuza-Vodă", Iaşi)

[glykys]

Nevoinţa duhovnicească – Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul
Cel care are gânduri bune pe toate le vede bune
Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: “Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta? », ea îţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii», şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul aces*ta?», ea îţi va spune: «necurăţie? nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă…”.
După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, iar alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca în orice situaţie caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. In timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.
Odată un copil de clasa a şasea a venit la Colibă şi a bătut cu ciocănelul în poartă. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus să ies să văd ce vrea. “Ce este, voinice?”, îl întreb. “Aceasta este Coliba Părintelui Paisie? mă întreabă. Vreau să-l văd pe Părintele Paisie’. “Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus să cumpere ţigări”, îi spun. “Se vede că s-a dus ca să cumpere pen*tru cineva”, îmi spune el cu gând bun. Nu, ci pentru el s-a dus să cumpere, îi spun. I s-au terminat şi făcea ca un nebun. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nici măcar nu ştiu când se va întoarce. Dacă văd că întârzie, o să plec de aici”. Atunci băiatului i s-au umplut ochii de lacrimi şi iarăşi a spus cu gând bun: “îl obosim pe Părintele”. “Dar ce vrei cu el?”, l-am întrebat din nou. “Vreau să iau numai binecuvântarea lui”, mi-a răspuns. “Ce binecuvântare să iei, copile! Acesta este un înşelat. Nu-i bun de nimic. Eu îl ştiu bine. Nu aştepta degeaba, pentru că atunci când se va întoarce va fi nervos, poate chiar şi beat, căci mai şi bea”. Dar acel copil punea mereu gândul cel bun. “în sfârşit, îi spun, eu voi mai aştepta puţin, ce vrei să-i spun?”. “Am să-i dau o scrisoare, îmi spune, dar voi aştepta să iau şi binecu*vântarea lui”. Aţi văzut? Orice îi spuneam, el o primea cu gândul cel bun. I-am spus: “Făcea ca un nebun pentru că nu avea ţigări”, iar sărmanul a suspinat şi a lă*crimat. “Cine ştie, poate s-a dus să cumpere pentru cineva”. Alţii citesc atâtea, iar acela, un copilaş de clasa a şasea, să aibă gânduri atât de bune! Să-i strici gândul şi el să şi-l facă şi mai bun şi să tragă o con*cluzie mai bună. M-am minunat de aceasta! Pentru prima dată am văzut un astfel de lucru!

[Fani71]

În prealabil postat de glykys

Nevoinţa duhovnicească – Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul
Cel care are gânduri bune pe toate le vede bune
Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: “Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta? », ea îţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii», şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul aces*ta?», ea îţi va spune: «necurăţie? nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă…”.
După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, iar alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca în orice situaţie caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. In timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.
Odată un copil de clasa a şasea a venit la Colibă şi a bătut cu ciocănelul în poartă. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus să ies să văd ce vrea. “Ce este, voinice?”, îl întreb. “Aceasta este Coliba Părintelui Paisie? mă întreabă. Vreau să-l văd pe Părintele Paisie’. “Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus să cumpere ţigări”, îi spun. “Se vede că s-a dus ca să cumpere pen*tru cineva”, îmi spune el cu gând bun. Nu, ci pentru el s-a dus să cumpere, îi spun. I s-au terminat şi făcea ca un nebun. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nici măcar nu ştiu când se va întoarce. Dacă văd că întârzie, o să plec de aici”. Atunci băiatului i s-au umplut ochii de lacrimi şi iarăşi a spus cu gând bun: “îl obosim pe Părintele”. “Dar ce vrei cu el?”, l-am întrebat din nou. “Vreau să iau numai binecuvântarea lui”, mi-a răspuns. “Ce binecuvântare să iei, copile! Acesta este un înşelat. Nu-i bun de nimic. Eu îl ştiu bine. Nu aştepta degeaba, pentru că atunci când se va întoarce va fi nervos, poate chiar şi beat, căci mai şi bea”. Dar acel copil punea mereu gândul cel bun. “în sfârşit, îi spun, eu voi mai aştepta puţin, ce vrei să-i spun?”. “Am să-i dau o scrisoare, îmi spune, dar voi aştepta să iau şi binecu*vântarea lui”. Aţi văzut? Orice îi spuneam, el o primea cu gândul cel bun. I-am spus: “Făcea ca un nebun pentru că nu avea ţigări”, iar sărmanul a suspinat şi a lă*crimat. “Cine ştie, poate s-a dus să cumpere pentru cineva”. Alţii citesc atâtea, iar acela, un copilaş de clasa a şasea, să aibă gânduri atât de bune! Să-i strici gândul şi el să şi-l facă şi mai bun şi să tragă o con*cluzie mai bună. M-am minunat de aceasta! Pentru prima dată am văzut un astfel de lucru!

Mi-a placut mult imaginea cu albina si musca! O sa o tin minte.