Mircea Eliade - un credincios fara Dumnezeu?

[antiecumenism]

În prealabil postat de ioan cezar

De mult vroiam s-o spun: eu cred ca Mircea Eliade a fost un imbecil .... de geniu!
In orice caz, o minte mai confuza ca a lui a fost, din cate cunosc, poate doar a prietenului sau Carl Gustav Jung.
Pacat ca mi-am ars tineretile cu amandoi imbecilii acestia.

Cititi, pur si simplu, cititi cu trezvie! Si judecati cu propria minte, cu inima de crestin!
Cititi Istoria lui (in subtirele, dispretuitor de subtirele capitol dedicat crestinismului, comparativ de pilda cu misterele orfice etc.).
Dumnezeu sa il ierte pe nefericit pentru multa lui hulire!

-cred ca exagerezi in sensul in care imbecil inseamna: "(Persoană) cu capacități mintale foarte reduse; neghiob, tâmpit." ceea ce nu e cazul lui Eliade,care stia cateva limbi straini,a terminat doctoratul,a citit mii de carti etc;
-eu cred ca in general oamenii intelectuali ,eruditii etc daca nu se roaga,daca nu practica crestinismul,daca nu cred cu adevarat in Sfanta Treime ortodoxa pot cadea in ratacire,inselare cum a cazut si Eliade,el a fost atras de religiile pagane,yoga,tantra etc
-

Ei ... si tu acuma... Evident ca omul a fost exceptional dotat intelectual. Parca asta pune cineva la indoiala?
Ma refeream insa la incapacitatea de a se sustrage rapacitatii lui intelectuale si obsesiei puterii, la slava desarta de care nu s-a mai saturat, la neputinta de a intelege cata irosire a practicat in aventurile lui intelectuale.
Romania avea nevoie si atunci, ca si acum, de intelectuali ortodocsi. Biserica, in buna traditie romaneasca, a avut mereu parte de intelectuali de prima clasa (imi vine in minte acum Sfantul Grigorie Dascalu, mitropolit si domn al Tarii Romanesti). Si sunt voci care sustin ca vocatia intelectualului roman este isihasta, la modul cel mai propriu. Ca insasi cultura noastra este de sorginte isihasta. S-a scris despre asta, s-a demonstrat deja in buna parte.

Eliade a fost, dupa mine, un gnostic dintre cei mai inversunati. Opera lui este dovada scrisa si incontestabila.

Cum ar fi fost, oare, tabloul epocii cu Eliade la liniste, nu in ashramul indian ci intr-una din minunatele noastre manastiri... Oare nu ar fi avut de lucru, ca tot ii placeau limbile vechi si mai noi, cu manuscrisele pentru care inca si azi Teologia acorda premiul "Dumitru Fecioru", de pilda?
Dar lui i s-a parut prea putin. Nae Ionescu si altii de prin cartile in care a crezut idolatrizind, l-au convins ca el, marele Eliade, e nascut pentru calatorii mult mai inalte, pentru roade mult mai alese in cultura.
Credea ca Biserica e un spatiu prea putin incapator pentru geniul lui. Prea modeste, pentru el, versetele biblice. Le incadrase deja, cu mintea lui in care incapuse totul, in care il cuprinsese, vai, si pe Dumnezeu.

Era confuz, de-o prolificitate nesanatoasa si de-o ambitie nebuneasca. A scris extraordinar de mult, a batut tot felul de recorduri. Pentru ce atatea recorduri?

In final, cred ca s-a tradat pe sine, si-a tradat vocatia si neamul.
A fost un tradator pe toate fronturile.
S-ar fi cuvenit sa lupte cu putina modestie. Nu a facut-o.
A ramas un seducator, precum mentorul sau, dealtfel.
Un chinuit ca Papini, care, printre altele huleste zdravan de tot dumnezeirea lui Hristos in cartile sale.

Eliade preocupat de evolutia spiritului, de ideile religioase dar nu de Teologie. A respins-o constant. A ales mereu cultura, ca sa aiba loc de intors la nesfarsit.
A cazut prada talentului sau precoce si gigantic.
A jertfit mult, dar nu duhovniceste ci pe altarul idolilor mintii.

Nu pot uita, cu amaraciunea celui care l-a iubit in adolescenta pe Mircea Eliade, cum il descrie Eugen Ionesco in cateva cuvinte: "Eliade? Un caz grav de confuzie cerebrala." Si nu glumea, Ionesco, se vede acolo unde a scris, din context.

Impreuna cu Jung, la Eranos, au pus la punct, cu multa simpatie reciproca, un sistem telectual de proportii in care cuaternitatea jungiana avea sa Il puna pe Hristos in pozitii nemaintalnite in istoria hulirii dumnezeirii.

Oamenii acestia au defaimat si scuipat in fata crestinismul. Cititi opera lor cu atentie. O sa va ia, desigur, cativa ani buni. Dar, daca scapam nevatamati din excursul acesta, cred ca mult mai greu vom mai fi inselati de alti detractori. Ne vom fi vaccinat pe veci impotriva aberatiilor care inabusa credinta si invatatura crestina. (Exceptind, desigur, demonii nostri interiori impotriva carora avem de dus o altfel de lupta, mereu.)

In ziarul ,,Lumina aparea un articol intitulat ,,Mircea Eliade si vocatia religiosului".Este foarte interesant si se spune asa: ,,Publicarea operei lui Mircea Eliade a constituit un demers mult aşteptat în spaţiul nostru cultural. Se creaseră multe mituri în jurul savantului şi multe voci pronunţau numele său. Dincolo de anumite probleme controversate din perioada tinereţii, au început să se ridice o serie de noi întrebări.

Ce credinţă a avut Eliade? A fost credincios sau a fost ateu? Care este raportul între opera sa şi creştinism? Răspunsurile nu au întârziat să apară.Paul Barbăneagră nota că Eliade era "profund român şi creştin-ortodox" şi că nu se ruga "decât în spiritul religiei creştine". Pe de altă parte, Daniel Dubuisson apropie gândirea savantului de păgânism, afirmând că tot ceea ce a scris Eliade este împotriva creştinismului: "Când Eliade vorbeşte despre "creştinismul cosmic", cititorul trebuie să ştie că el desemnează prin această expresie un soi de naturalism păgân, despuiat în fapt de tot ceea ce constituie originalitatea tradiţiei religioase, morale şi spirituale a iudeo-creştinismului".

Cioran afirma că, în cazul lui Eliade, se poate observa o contradicţie între omul meditativ şi cel debordând de vitalitate. Savantul, punând toate credinţele pe acelaşi plan, nu adoptă nici una pentru sine. Este imposibil ca un istoric al religiilor să se roage, deoarece rugându-se ar trăda însăşi natura disciplinei. "Noi toţi suntem, şi Eliade în primul rând, posibili credincioşi; noi suntem toţi minţi religioase fără religie".

Unei asemenea păreri, Eliade avea să-i răspundă: "Aparent, e-adevărat. Dar eu cred că Cioran n-a înţeles niciodată că a iubi şi a te strădui să înţelegi alte religii n-are nimic de-a face cu propria mea experienţă. El nu crede că aş fi un om religios (un bun creştin, ceea ce, de altfel, nici nu pretind că sunt), tocmai pentru că eu mă interesez de toate posibilităţile experienţei religioase. Pentru el, asta înseamnă să te porţi ca un savant. (…) Eu mă străduiesc să înţeleg, dar nu ca un orientalist sau indianist".

Lidia Stăniloae îşi amintea o întâlnire între pr. Dumitru Stăniloae şi Mircea Eliade. Acesta "i-a cerut tatei să facă o slujbă şi să-i binecuvânteze casa. A îngenuncheat concentrat şi cu evlavie şi şi-a împreunat mâinile la rugăciune. Erau deja aproape paralizate, atinse de boala cumplită care l-a măcinat, şi ne-a durut inima să-l vedem astfel, ca pe un trunchi de copac ale cărui ramuri începuseră să se usuce".Departe de a se da un răspuns definitiv acestor probleme, gândirea lui Eliade continuă să uimească, iar multe din temele pe care savantul le dezvoltă în cărţile sale pot fi valorificate din punct de vedere creştin."

Mai este un articol si pe acest site ,,Ortodoxie-Mircea Eliade"

Oricate cosmetizari si rearanjari voi mai citi pe marginea personalitatii si vietii lui Mircea Eliade, eu stiu una si buna: i-am citit opera intreaga, cu insistenta, cu mare interes si cu dragoste. Cunosc si omul si opera, poate cel mai bine din intreaga noastra literatura.
Nu sunt gugustiuc in domeniu si nu am aici nici locul nici timpul ca sa argumentez. Si nici nu vad de ce m-as inversuna sa aduc alte dovezi decat le aduce insasi viata acestui mare carturar/savant.

Mircea Eliade a trait mereu in sfere inalte...
L-as fi vrut mai la nivelu lierbii, daca se poate cu fruntea-n tarana.
Opera lui este produsul unei minti gigantice si infierbiantate.
Este un gnostic.

Mie nu imi mai sta la inima.
Dar opera lui e foarte bogata si are fiecare ce sa ia, dupa gust si nevoi.

Eu nu ma mai bag in problema asta.
Dumnezeu sa il odihneasca pe Mircea Eliade si sa il pomeneasca in Imparatia Sa. Faca-se voia Domnului! AMIN+

[antiecumenism]

În prealabil postat de ioan cezar

Eliade a fost, dupa mine, un gnostic dintre cei mai inversunati. Opera lui este dovada scrisa si incontestabila.

Cum ar fi fost, oare, tabloul epocii cu Eliade la liniste, nu in ashramul indian ci intr-una din minunatele noastre manastiri... Oare nu ar fi avut de lucru, ca tot ii placeau limbile vechi si mai noi, cu manuscrisele pentru care inca si azi Teologia acorda premiul "Dumitru Fecioru", de pilda?

si eu m-am gandit de multe ori cum ar fi fost daca nu pleca in India,daca nu ar fi fost influentat de yoga,tantra,hinduism...daca ar fi mers la muntele Athos,daca ar fi stat de vorba cu marii duhovnici crestini,daca ar fi citit cu mintea si inima scrierile Sfintilor,daca ar fi pus in practica crestinismul ortodox ,si daca ar fi scris o istorie a religiilor altfel:comparand crestinismul cu religiile pagane,aratand ca crestinismul spre deosebire de celelalte religii a fost infiintat -sa zic asa -de Dumnezeu din Sfanta Treime,de Fiul lui Dumnezeu intrupat spre deosebire de celelalte religii care au fost infiintate de oameni creati,pacatosi ...
-altfel ar fi stat lucrurile

[antiecumenism]

exista un articol interesant scris de Mircea Eliade in Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp1 – 2-
"De ce cred în biruința Mișcări Legionare?":

http://majadahonda-arhanghelulmihail...legionara.html

"Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinta Miscării Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitătii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizată si într-o catastrofă civilă.Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc.
Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mână, ca să piară ca un las, astăzi, îmbătat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de trădare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscării Legionare.Cred în această biruintă pentru că, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâtă si alimentată de spiritualitatea crestină, o revolutie spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului si nevredniciei – nu este o miscare politică. Ea este o revolutie crestină. Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revolutie crestină cu toată fiinta sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva păcatelor si slăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viată călugăria si ca mireasă moartea.
Astăzi lumea întregă stă sub semnul revolutiei. Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revolutie în numele luptei de clasă si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionară este spirituală si crestină.
În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revolutia legionară are drept tintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. "

"Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre “dictatură” si se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o miscare în care “personalitatea” este strivită si libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru “personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica “personalitătile”. Îi întrebam atunci câte “personalităti” a creat regimul libertătii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai întrebam ce au făcut politicienii nostri pentru oamenii cu adevărată “personalitate”, care au iesit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osânditi la o viată de mediocritate si jertfă. Care este tânărul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinta să-si fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu că au fost “descoperiti” o sumă de afaceristi precoci, secretari “inteligenti” si lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor."

"Cred în biruinta Miscării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: “iubeste si fă ce vrei!”. Cel care iubeste cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om si libertatea pe care si-o dobândeste insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frati. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, si tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinta Miscării Legionare.Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestină a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscării Legionare, într-o Românie mândră si puternică, într-un stil nou de viată, care va transforma în valori spirituale de universală circulatie bogătiile sufletului românesc…."

[ory]

Cred ca la un om de o asemenea valoare, nu se mai pune problema de credinta in cercetarea sa, pana la urma este, mai degraba, un om de stiinta, punandu-se problema religioasa din punct de vedere antropologic si cultural, nicidecum al credintei proprii. El a cercetat toate religiile, sau majoritatea lor, nu doar religia ortodoxa, asadar...e vorba de religie, nu de credinta...altfel, am fi ajuns sa ne inchinam si la el.

<<Rânduiala tipicului bisericesc prevede că în această a patra Duminică a marelui Post să fie citite Pericopele de la Matei 4, 25-5, 1-12 şi Marcu 9, 17-23. Cer voie să mă opresc în acest scurt cuvânt de învăţătură asupra referatului din Evanghelia Sfântului Marcu, depăşind însă textul prescris cu încă un verset, al 24-lea. Pentru că tocmai el mi se pare esenţial şi de natură a ne permite să dezvăluim, în parte, misterul credinţei, care va constitui însăşi tema vorbirii noastre de astăzi.
Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. >>

<<Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.>>
<<Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei.
Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea: însăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica.
Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.
Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. >>
<<Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. îşi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.>>
<<Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean -Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura I. P. S. Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu.>>
<<Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. [Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit].
Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti. Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste!” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit – Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.
Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit.
Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului.>>
( Fragmente din ”Predica la Duminica a IV-a din Postul Mare” Din “Daruind vei dobandi”, Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia)
Preluat de pe www.nicolaesteinhardt.wordpress.com

[FiulRisipitor]

Nu avem noi treaba cu ce credea sau nu credea Eliade, si care era apartenenta lui religioasa. Cat despre opera sa, sigur are o anumita valoare dar din punctul meu de vedere nu este de nici un folos duhovnicesc, chiar daca a avut marunte sclipiri in aceasta directie.
Cred ca avem destui Sfinti si teologi, mai vechi sau chiar contemporani, care ne-au lasat destula invatatura pentru suflet incat Eliade sa ramana deoparte.

[catalin2]

În prealabil postat de MariaElena

[Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit].

Multumim pentru mesaj, acum e ceva mai limpede, chiar daca Eliade avea ideile sale, macar la sfarsit s-a spovedit si impartasit.