Mircea Eliade - un credincios fara Dumnezeu?

[catalin2]

În prealabil postat de costel

Ce parere aveti despre cele scrise?

Eliade a avut ce s-ar chema azi idei new-age, adica toate religiile sunt bune. Evident, o completa ratacire, cu mult mai mult decat conceptiile ecumeniste (care in sensul cel mai extrem spune ca doar cultele crestine sunt la fel).
Nici nu trebuie sa cautam prea mult, cand s-a dus in Asia s-a apucat de yoga si chiar el a spus ca putin a lipsit sa se converteasca la hinduism. In tinerete a fost ortodox, scriind chiar articole pur ortodoxe.
Din punct de vedere cultural e probabil o mare valoare, din punct de vedere ortodox (sau chiar crestin) e cineva care a luat-o complet pe aratura. Exista si un dar, nu stiu daca la sfarsitul vietii nu s-a pocait si intors la credinta.
Mai grav este ca probabil multi oameni au fost influentati de scrierile lui. In speecial au fost atrasi astfel spre practici orientale, spuneau niste parinti disperati ca fiica lor cazuse in mrejele sectei MISA ca ei au indemnat-o spre yoga, pentru ca stiau de la Eliade ca e ceva bun.

[delia31]

În prealabil postat de catalin2

Exista si un dar, nu stiu daca la sfarsitul vietii nu s-a pocait si intors la credinta.

Cu tot respectul pentru eruditul si omul de cultura care a fost, nu stim ce a fost in sufletul lui pe patul mortii. Dumnezeu sfantul sa il ierte si pe el, asa cum i-a iertat si pe multi altii.

Dar, exista si un dar, din ce au observat si relatat altii:

„Se poate spune orice despre ultimele zile ale lui Mircea Eliade, numai că a murit ca un om religios (şi cu atît mai puţin ca un creştin ortodox) – nu!

După ce s-a ocupat o viaţă întreagă cu religiile, după ce a teoretizat cu toate prilejurile valoarea transfiguratoare a morţii (corolar mistic al oricărei existenţe, salt şi salvare în eternitate), s-a trezit în faţa ei neliniştit şi neajutorat, agăţîndu-se cu disperare nu de vreuna dintre propriile sale teorii, nici de vreo “carte sfîntă”, ci de opul cvasi-pozitivist Life after life (Raymond Moody), coborînd dintr-o dată la nivelul cel mai vulgar al confruntării cu moartea.

El caută să se convingă, în clipele de pe urmă, cu angoasa tipică a oricărui necredincios (sau a oricărui credincios inautentic), că moartea este “un semn de lumină”, că ea nu înseamnă pur şi simplu dispariţie în neant. E o prăpastie între seninătatea morţii “mioritice”, cu care s-au învrednicit să moară “oamenii arhaici”, analfabeţii aceia cu adevărat religioşi (pe care el însuşi i-a exaltat adesea în scrierile sale, mai ales în anii tinereţii) şi această moarte chinuită de savant americanizat.

Iată relatarea nefericitului său discipol, Ioan Petru Culianu: “M. E. citeşte foarte mult despre Life after life – Viaţa după viaţă – şi e convins că moartea e un semn de lumină.
Repetă asta de mai multe ori. Chr. [soţia sa, Christinel – n. n.] şi S. L. [fiziciana Sanda Logan – n. n.] numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte…”.

Şi, mai departe, I. P. Culianu se întreabă şi-şi răspunde: “Oare pe cine încearcă să convingă de cele de mai sus, pe noi ori pe sine însuşi? Pe amîndoi [sic!], cred” (a se vedea M. Eliade, Memorii, vol. II, Ed. Humanitas, Buc., 1991, p. 202).

Te întrebi ce rost mai poate avea o “religiozitate” care nu-ţi dă sentimentul proiecţiei reale în veşnicie, certitudinea senină şi nediscursivă a propriei nemuriri?!
Religia autentică, plenar întruchipată în creştinism, depăşeşte dihotomia tragică viaţă-moarte, rezolvînd-o în taina învierii.

De altfel, religia înţeleasă ca simplu “exerciţiu” sau “joc” spiritual înlăuntrul istoriei nu este decît o seducţie absurdă şi vană.

Iar pentru ca ea să nu rămînă numai atît, e nevoie ca omul să trăiască nu doar cu conştiinţa vagă a unei divinităţi cvasi-abstracte, ci într-o relaţie vie şi personală cu Dumnezeul unic şi real.

La aceasta se referă şi Apostolul cînd zice: “Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia! (I Corinteni 15, 22), însă “dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, sîntem mai de plîns decît toţi oamenii” (I Cor. 15, 19).

Dar Mircea Eliade n-a sfîrşit prin a medita la Cuvîntul lui Dumnezeu, ci a înţepenit într-un fotoliu citindu-l pe Cioran (Exercices d’admiration).

Dacă în tot ce ni se întîmplă sînt “semne” (una dintre obsesiile autorului Nopţii de Sînziene), atunci nu poţi să nu te întrebi dacă nu-i cumva şi acesta un “semn”: să închei conturile existenţei citind elucubraţiile “subţiri” ale unui ateu păgînizant!

Tot ceea ce a urmat a fost spectacolul jalnic al unei teribile confuzii spirituale, pe care Mircea Eliade însuşi a favorizat-o în sufletele celor apropiaţi: pe de o parte confuzia între religie şi cultură, pe de altă parte aceea între spiritul ecumenic tradiţional şi “ghiveciul” pseudo-religios al lumii moderne.

La căpătîiul muribundului se citeşte şi se povesteşte: nu din Evanghelie sau din vreo carte de rugăciuni, ci din proza sofisticată a lui Lampedusa (nuvela Ligheia)! De această speţă a fost “Marea Veghe” de care pomenea I. P. Culianu. Vorba aceea, “moartea e pe noi”, iar noi ne îmbătăm cu Fabula acestei lumi…

Şi astfel românul botezat ortodox Mircea Eliade, omul cel mai norocos al unei generaţii martirizate sub semnul crucii lui Hristos, marele istoric şi teoretician al religiilor, idolul atîtor muritori ce s-au amăgit a fi descoperit prin el “sensurile originare” ale lumii şi ale vieţii, s-a stins, la 22 aprilie 1986, într-o atmosferă de coloratură sectaristă şi – cu sintagma generaţiei lui – „iudeo-masonică”, primind „extrema uncţiune” de la un pastor negru anglican, aşa cum el însuşi lăsase dispoziţie, “ca semn de înfrăţire între rase şi religii” (?!).

În ziua de 23 aprilie 1986 a fost ars într-un crematoriu din Chicago (“cremat”, zice I. P. Culianu).
Serviciul memorial a avut loc în Capela Rockfeller. Atît la incinerare, cît şi la ceremonia ulteriară, s-au citit pagini din opera sa (filosoful David Tracy a înţeles să plaseze un pasaj din Mitul eternei reîntoarceri între două texte biblice: Înţelepciunea lui Isus Sirah şi Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul). Elogiul cel mai substanţial i l-a făcut evreul Saul Bellow.

Slavă Domnului că, fără nici o dispoziţie din partea răposatului, bisericile noastre ortodoxe din America l-au prohodit de la distanţă în legea strămoşească, rugîndu-se cu smerită cuviinţă pentru odihna sufletului său!

Un an mai tîrziu, la parastasul ţinut în ţară, la Biserica “Sf. Silvestru” din Bucureşti, mi-a fost dat să aud cu nedumerire pomenindu-se nu de “robul lui Dumnezeu Mircea”, ci de “robul lui Dumnezeu Mircea Eliade”… Poate că Dumnezeu (iertată să-mi fie vorba proastă!) a înţeles astfel mai bine despre cine se făcea pomenire şi, impresionat de atîta prestigiu ştiinţific, îi va trece cu vederea pînă şi păcatul împotriva Duhului Sfînt… ” (sursa: Razvan Codrescu).

[antiecumenism]

se pare ca in tinerete a scris si articole ortodoxe:

Mircea Eliade – Despre Ortodoxie

http://mihailmaster.wordpress.com/20...pre-ortodoxie/

"E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie."

"Ortodoxia e, pentru noi, Crestinismul autentic, care trebuie actualizat in proaspete si calde fapte sufletesti."

"Hristos a coborat asupra omenirii mantuirea. Aparitia Lui inseamna pentru noi axa centrala, nucleul de viata, de elan, de dragoste, de creatie."

"Cel care cunoaste (iubeste) pe Hristos – e un om cu maduva spinala intreaga."

.........
12 noiembrie 1927
“Profetism Romanesc” Mircea Eliade.

[antiecumenism]

este un articol interesant al Parintelui Gheorghe Calciu despre MIrcea Eliade:

http://www.rostonline.org/rost/iul2003/eliadears.shtml

"...La un moment dat, cand atmosfera devenise foarte destinsa si chiar amicala, l-am intrebat pe Mircea Eliade daca intelectualismul lui in problemele religiei sau cunoasterea adanca a religiilor orientale i-au afectat in vreun fel ortodoxia, marturisindu-i ca aceasta era intrebarea care ne chinuia pe noi, noua generatie care traiam in duhul ortodox, fie ca eram preoti, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tarie ca nimic nu s-a miscat in sufletul sau din credinta lui, ca el si-a construit o credinta simpla, cat mai simpla, ca a unui taran roman si ca aceasta temelie a ramas nezdruncinata in el.
A spus lucrul acesta cu simplitate si foarte convingator. L-am crezut fara nici o urma de indoiala. "

"Eu cred ca Eliade a fost ars fara consimtamantul lui, dintr-un exces de dragoste rau inteleasa a unora din discipolii sai, in care s-a lasat atrasa si doamna Eliade. In consecinta, ma rog pentru el ca pentru un om cu moarte si inmormantare normala si il pomenesc la un loc cu toti cei care au crezut si au contribuit la cunoastere si s-au constituit in lumini ale neamului nostru."

Pr. Gheorghe Calciu

De mult vroiam s-o spun: eu cred ca Mircea Eliade a fost un imbecil .... de geniu!
In orice caz, o minte mai confuza ca a lui a fost, din cate cunosc, poate doar a prietenului sau Carl Gustav Jung.
Pacat ca mi-am ars tineretile cu amandoi imbecilii acestia.

Cititi, pur si simplu, cititi cu trezvie! Si judecati cu propria minte, cu inima de crestin!
Cititi Istoria lui (in subtirele, dispretuitor de subtirele capitol dedicat crestinismului, comparativ de pilda cu misterele orfice etc.).
Dumnezeu sa il ierte pe nefericit pentru multa lui hulire!

[antiecumenism]

În prealabil postat de ioan cezar

De mult vroiam s-o spun: eu cred ca Mircea Eliade a fost un imbecil .... de geniu!
In orice caz, o minte mai confuza ca a lui a fost, din cate cunosc, poate doar a prietenului sau Carl Gustav Jung.
Pacat ca mi-am ars tineretile cu amandoi imbecilii acestia.

Cititi, pur si simplu, cititi cu trezvie! Si judecati cu propria minte, cu inima de crestin!
Cititi Istoria lui (in subtirele, dispretuitor de subtirele capitol dedicat crestinismului, comparativ de pilda cu misterele orfice etc.).
Dumnezeu sa il ierte pe nefericit pentru multa lui hulire!

-cred ca exagerezi in sensul in care imbecil inseamna: "(Persoană) cu capacități mintale foarte reduse; neghiob, tâmpit." ceea ce nu e cazul lui Eliade,care stia cateva limbi straini,a terminat doctoratul,a citit mii de carti etc;
-eu cred ca in general oamenii intelectuali ,eruditii etc daca nu se roaga,daca nu practica crestinismul,daca nu cred cu adevarat in Sfanta Treime ortodoxa pot cadea in ratacire,inselare cum a cazut si Eliade,el a fost atras de religiile pagane,yoga,tantra etc
-

Ei ... si tu acuma... Evident ca omul a fost exceptional dotat intelectual. Parca asta pune cineva la indoiala?
Ma refeream insa la incapacitatea de a se sustrage rapacitatii lui intelectuale si obsesiei puterii, la slava desarta de care nu s-a mai saturat, la neputinta de a intelege cata irosire a practicat in aventurile lui intelectuale.
Romania avea nevoie si atunci, ca si acum, de intelectuali ortodocsi. Biserica, in buna traditie romaneasca, a avut mereu parte de intelectuali de prima clasa (imi vine in minte acum Sfantul Grigorie Dascalu, mitropolit si domn al Tarii Romanesti). Si sunt voci care sustin ca vocatia intelectualului roman este isihasta, la modul cel mai propriu. Ca insasi cultura noastra este de sorginte isihasta. S-a scris despre asta, s-a demonstrat deja in buna parte.

Eliade a fost, dupa mine, un gnostic dintre cei mai inversunati. Opera lui este dovada scrisa si incontestabila.

Cum ar fi fost, oare, tabloul epocii cu Eliade la liniste, nu in ashramul indian ci intr-una din minunatele noastre manastiri... Oare nu ar fi avut de lucru, ca tot ii placeau limbile vechi si mai noi, cu manuscrisele pentru care inca si azi Teologia acorda premiul "Dumitru Fecioru", de pilda?
Dar lui i s-a parut prea putin. Nae Ionescu si altii de prin cartile in care a crezut idolatrizind, l-au convins ca el, marele Eliade, e nascut pentru calatorii mult mai inalte, pentru roade mult mai alese in cultura.
Credea ca Biserica e un spatiu prea putin incapator pentru geniul lui. Prea modeste, pentru el, versetele biblice. Le incadrase deja, cu mintea lui in care incapuse totul, in care il cuprinsese, vai, si pe Dumnezeu.

Era confuz, de-o prolificitate nesanatoasa si de-o ambitie nebuneasca. A scris extraordinar de mult, a batut tot felul de recorduri. Pentru ce atatea recorduri?

In final, cred ca s-a tradat pe sine, si-a tradat vocatia si neamul.
A fost un tradator pe toate fronturile.
S-ar fi cuvenit sa lupte cu putina modestie. Nu a facut-o.
A ramas un seducator, precum mentorul sau, dealtfel.
Un chinuit ca Papini, care, printre altele huleste zdravan de tot dumnezeirea lui Hristos in cartile sale.

Eliade preocupat de evolutia spiritului, de ideile religioase dar nu de Teologie. A respins-o constant. A ales mereu cultura, ca sa aiba loc de intors la nesfarsit.
A cazut prada talentului sau precoce si gigantic.
A jertfit mult, dar nu duhovniceste ci pe altarul idolilor mintii.

Nu pot uita, cu amaraciunea celui care l-a iubit in adolescenta pe Mircea Eliade, cum il descrie Eugen Ionesco in cateva cuvinte: "Eliade? Un caz grav de confuzie cerebrala." Si nu glumea, Ionesco, se vede acolo unde a scris, din context.

Impreuna cu Jung, la Eranos, au pus la punct, cu multa simpatie reciproca, un sistem telectual de proportii in care cuaternitatea jungiana avea sa Il puna pe Hristos in pozitii nemaintalnite in istoria hulirii dumnezeirii.

Oamenii acestia au defaimat si scuipat in fata crestinismul. Cititi opera lor cu atentie. O sa va ia, desigur, cativa ani buni. Dar, daca scapam nevatamati din excursul acesta, cred ca mult mai greu vom mai fi inselati de alti detractori. Ne vom fi vaccinat pe veci impotriva aberatiilor care inabusa credinta si invatatura crestina. (Exceptind, desigur, demonii nostri interiori impotriva carora avem de dus o altfel de lupta, mereu.)