Despre cresterea copiilor

Trebuie să îi creştem pe copii într-un duh de mare dragoste. Copiii trebuie să simtă casa ca pe un loc al dragostei şi al afecţiunii părinţilor. Şi aceasta va ajuta copiii nu doar să crească normal, dar şi, dacă vreodată apucă pe drumul greşit, să se reîntoarcă acasă – unde există această dragoste.
Vă amintiţi pilda Fiului Risipitor. Fiul mai mic al tatălui, care a plecat de acasă, a făcut multe păcate şi când a ajuns într-o situaţie grea, părăsit de toţi şi foarte înfometat, a spus: „Câţi oameni în casa tatălui meu mănâncă pâine, primind dragostea tatălui meu, iar eu sufăr şi îmi este foame!”. Şi îndată s-a hotărât să se întoarcă la el acasă. Adică, ceea ce l-a făcut pe fiu să se întoarcă acasă nu a fost faptul că şi-a amintit nişte învăţături, nişte sfaturi, ci că şi-a amintit de dragostea Tatălui şi de afecţiunea pe care a simţit-o de mic copil acasă.
Aşadar, părinţii trebuie să-i crească în aşa fel pe copii, încât, chiar dacă pleacă de acasă cândva, dragostea pe care au trăit-o acasă să le dea putere să se întoarcă din nou.

Prin urmare, are mare importanţă momentul de când începe educaţia copiilor. Stareţul Sofronie (Saharov) spunea că educaţia copiilor începe din ziua în care este conceput copilul în pântecele mamei sale. De regulă nu arătăm o atenţie deosebită pentru copii şi, când ajung la vârsta de 12-13 ani, când intră în adolescenţă, atunci înţelegem că ceva trebuie să facem în plus – şi începem să ne rugăm şi să cerem ajutor!
Însă, aşa cum am spus mai înainte, rugăciunea trebuie să înceapă imediat, când mama are în pântece fătul. Mama trebuie să se roage pentru făt, trebuie ea însăşi să ducă o viaţă bisericească, duhovnicească, să se roage, să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos – pentru că, de vreme ce mama are în suflet şi în trup pe Hristos, iar fătul comunică cu mama, primeşte şi el din harul dumnezeieştii Împărtăşanii.

Vă amintiţi de situaţia în care Maica Domnului, îndată după Bunavestire, adică după zămislirea lui Hristos, a mers la Elisaveta, care era însărcinată cu Cinstitul Înainte-mergător în şase luni. Şi când Maica Domnului s-a apropiat de Elisaveta, atunci fătul, Cinstitul Înainte-mergător a tresăltat cu bucurie mare în pântecele ei. Sfântul Grigorie Palama spune că Cinstitul Înainte-mergător, făt de şase luni, a primit Sfântul Duh – şi, prin Sfântul Duh, a recunoscut-o pe Maica Domnului care tocmai îl zămislise pe Hristos. Adică fătul de şase luni s-a făcut proroc şi a transmis harul profetic şi mamei sale. Şi astfel Elisaveta a înţeles de la făt că aceasta care vine este Maica lui Dumnezeu.

Prin urmare, fătul primeşte harul lui Dumnezeu prin rugăciunea mamei sale. De aceea şi mama trebuie să se roage. De asemenea, în timp ce se naşte, adică în timp ce iese din pântecele mamei, atunci mama trebuie să se roage pentru copilul care vine pe lume. Pentru că, dacă în acel timp se face rugăciune, atunci, după cum spunea Stareţul Sofronie, copilul primeşte pecetea lui Dumnezeu şi dobândeşte un alt ADN duhovnicesc, care o să-l ajute în viaţă.

Cândva am scris o broşură numită „Glasul Domnului”, care se citea în toate bisericile şi printre altele am consemnat şi această întâmplare despre Cinstitul Înainte-mergător şi despre toate la câte m-am referit mai înainte. L-a citit mama mea şi mi-a spus la telefon plângând: „Fiule, ce-ai scris aici! Eu ştiam asta şi de aceea, când te aveam în pântece, mă rugam pentru tine”. Eu am scris ce spunea Sfântul Grigorie Palama, dar mama mea o trăise în practică. Sunt sigur că rugăciunea mamei m-a ajutat în viaţa duhovnicească.

Astfel este sigur că atunci când mama se roagă pentru făt şi pentru copil, atunci copilul, când va creşte, va învăţa şi el să se roage.
Mai mult încă, în timp ce copilul creşte, va trebui să existe acasă o atmosferă de rugăciune. Când copilul doarme, mama trebuie să meargă la patul lui, să îl închine şi să se roage pentru el. Când pleacă la şcoală, trebuie să îl închine, să se roage şi să spună: „Dumnezeul meu, apără-l, ajută-l pe copilul meu”. Aşadar mama trebuie să se roage lui Dumnezeu să-l apere pe copil, iar îngerul păzitor să fie mereu cu el.

În acelaşi timp, când copilul este mic – aşa cum văd aceşti copii minunaţi din faţa mea – să i se istorisească din vieţile Sfinţilor. Există părinţi care le spun copiilor basme. Noi nu trebuie să spunem basme, trebuie să povestim viaţa sfântului zilei sau a unor anumiţi sfinţi. Iar ceea ce aud copiii din vieţile Sfinţilor intră înlăuntrul inimii lor şi nu vor uita niciodată. Mai ales ceea ce aud copiii la o vârstă fragedă va juca un rol foarte mare în toată viaţa lor.

De asemenea, părinţii trebuie să îi înveţe pe copii, cât sunt mici, să se roage cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…”. Eu recomand ca şi copiii mici, înainte să adoarmă, seara, să spună de 10-15 ori „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…” şi apoi să se culce. Când se trezesc din somn, din nou să spună de 10-15 ori această rugăciune.
Este sigur că atunci când îl învăţăm pe copil de mic să fie în Biserică, să se roage şi să asculte vieţile Sfinţilor, va rămâne mereu în Biserică. Punem, adică, în inima lui un magnet care îl atrage pe copil în Biserică. Şi dacă la un moment dat copilul va face un mare păcat, foarte repede se va pocăi.
În consecinţă, nu trebuie să îl sfătuim continuu, să îi refuzăm ceva; trebuie să acţionăm inteligent, nu moral. Un copil, pe la vârsta de 15 ani, i-a spus mamei sale: „Mamă, clasa mea va face party la şcoală, vreau şi eu să merg”. Era foarte uşor pentru mamă să spună: „Nu, să nu mergi la petrecere.” Era foarte uşor şi să spună: „De vreme ce merg toţi copiii, mergi şi tu”.

Mama aceasta Îl iubea foarte mult pe Hristos şi a dat alt răspuns: „Copilul meu, noi, creştinii, suntem copiii lui Dumnezeu şi trebuie ca tot ce facem să facem cu binecuvântarea lui Dumnezeu – să ne dea Dumnezeu binecuvântarea de a o face. De aceea, mergi la icoana lui Hristos, roagă-te şi, dacă înţelegi că Hristos vrea să mergi la party, du-te”. S-a dus copilul în faţa unei icoane, s-a rugat şi a spus: „Mamă, am înţeles că Hristos mi-a spus să merg la party”. Desigur, mama nu s-a împotrivit. Când copilul s-a dus la petrecere şi a văzut că se petrec unele lucruri care nu erau bune, s-a întrebat: „Oare acestea le-ar fi vrut Hristos? Ar fi vrut Hristos să fiu acum, aici, unde există această atmosferă? Nu cred c-ar fi vrut, mai degrabă am înţeles eu greşit”. A plecat imediat de acolo şi s-a dus la mama lui, căreia i-a spus: „Mamă, Hristos nu dorea să merg acolo!”
Acesta este un exemplu din care se vede cum trebuie cineva să educe copiii. Nici cu interdicţii, nici printr-o libertate absolută, spunând: „Fă-o şi lasă-mă-n pace, sunt obosit”. Ci să îi legăm pe copii de părinţi duhovniceşti buni şi să îi conducem la Hristos.

După cum ştiţi, am venit aici la un congres în cinstea Sfântului Vasilie cel Mare. Este foarte important faptul că întreaga familie a Sfântului Vasilie cel Mare era sfântă. Tata, mama şi fraţii. Este foarte important acest lucru.
Scrie undeva Sfântul Vasilie cel Mare, laudându-o pe bunica sa Macrina, care era ucenica Sfântului Grigorie Episcopul Neocezareei: „Macrina cea vestită, de la care am învăţat cuvintele Sfântului Grigorie”. Adică, asta înseamnă că bunica le spunea mereu copiilor: „Aşa a spus Sfântul Grigorie, aşa a făcut Grigorie”, părintele ei duhovnicesc. Este foarte important ca mama sau tatăl, bunica sau bunicul să lege copiii de Biserică şi de un părinte duhovnicesc.

Să vă dau un exemplu din viaţa mea. M-am născut în anul 1945, atunci când tocmai se terminase războiul şi perioada de ocupaţie germană. Sunt al doilea copil din familie. Părinţii mei erau foarte săraci, dar erau oameni ai lui Dumnezeu şi iubeau mult Biserica. După ce s-a născut primul copil, la scurt timp m-a zămislit mama pe mine, şi s-a dus la părintele ei duhovnicesc să se spovedească. Era supărată. Avea un copil alături de ea şi pe mine în pântece. I-a spus duhovnicului: „Părinte, am o mare supărare, s-a zămislit şi alt copil. Ce să fac, cum să cresc cei doi copii în această sărăcie?”. Şi el i-a răspuns: „Nu fi supărată, să nădăjduieşti în Dumnezeu, să crezi în Dumnezeu – şi pe acest copil pe care îl ai în pântece, când se va naşte, îl voi lua eu şi-l voi face teolog”. Vreau să spun că i-a dat curaj, i-a spus să se roage şi că Dumnezeu o va ajuta. Era fericitul întru pomenire Mitropolit al Patrei, Nicodim. Şi, când îl întâlneam mai târziu, îmi spunea: „Te ştiu din pântecele maicii tale!”.

De asemenea, un mare rol în educaţia copiilor nu îl au doar părinţii, ci şi întreaga familie şi toate persoanele care sunt legate de familie. Spre exemplu, pe Marele Vasilie l-a ajutat foarte mult sora lui mai mare, care şi ea se numea Macrina.

Când Marele Vasilie şi-a terminat studiile şi s-a întors din Atena în Cezareea, practica profesia de avocat, de retor. Avea multe harisme şi dobândise mare faimă ca mare avocat. Atunci Macrina, sora lui cea mare, i-a spus: „Vasilie, ce sunt acestea ce văd, ce vei face cu toate acestea? Ce vei face cu cunoştinţele tale? Toate acestea sunt mincinoase şi deşarte. Să-ţi afieroseşti viaţa lui Dumnezeu!” Era o femeie foarte puternică şi l-a îmboldit puţin. Pe toate le-a părăsit Vasilie şi s-a dus în pustie – apoi a crescut şi a ajuns Marele Vasilie, Dascăl al Bisericii. Sfânta Macrina, sora Marelui Vasilie, i-a ajutat pe toţi fraţii, încă şi pe Sfântul Grigorie al Nissei, căruia i-a dat curaj în viaţă.

Toate acestea arată că există mulţi factori care ajută copiii în renaşterea lor duhovnicească. Rolul de bază îl au părinţii, prin rugăciunea şi viaţa lor duhovnicească, dar ajută şi toate celelalte rude, după cum ajută şi un frate pe toţi ceilalţi fraţi. De asemenea, Biserica ajută foarte mult familia în educaţia copiilor.

Mitropolitul Ierothei al Nafpaktei

Articol aparut in nr 14 al revistei “Familia Ortodoxa”

[Ekaterina]

Iata cateva sfaturi de la care puteti porni pentru a nu gresi atunci cand, de fapt, vreti sa corectati:

• Pentru a mustra copilul, luati-l de-o parte si discutati cu el intre patru ochi. Nu e bine sa-l certam in fata altora, nici macar in fata celor apropiati din familie, pentru a nu-l umili.

• Copilul trebuie intotdeauna sa inteleaga pentru ce a fost pedepsit, mai ales in cazul prescolarilor. Parintii sa-i explice cu rabdare celui mic ce a gresit si cum trebuia sa se poarte, chiar daca nu este la prima abatere de acest fel. Sa nu pedepsim niciodata copilul pentru ca „ne-am saturat si nu mai putem”. De asemenea, sa nu pedepsim copilul pentru neajunsurile pe care le are din fire (de exemplu o capacitate intelectuala limitata, sau agitatia celor cu ADHD), pentru greseli in care au fost tarati prin forta imprejurarilor, sau pentru pozne ce tin de usuratatea si impulsivitatea specifica varstei, nu de reaua vointa (de exemplu, cand un copil sparge ceva, sau strica un lucru din curiozitate).

• Purtati o discutie cu copilul pentru a-l ajuta sa-si dea singur seama ce a gresit. Acest lucru il va ajuta in continuare sa-si autoevalueze comportamentul si sa nu mai repete greselile, atunci cand se va afla in contexte asemanatoare. Nu-l intrebati niciodata pe un ton acuzator: „De ce ai facut asta?”, ci folositi intrebari care sa-l ajute sa descopere el insusi care ii este vina (de exemplu: „Mami ti-a spus sa strangi jucariile, nu-i asa? Ai facut ce ti s-a spus? Cum ai fost: ascultator sau neascultator?”).

• Explicati-i copilului ca este pedepsit pentru ca doriti indreptarea lui. Pedeapsa este eficienta cu adevarat atunci cand copilul simte ca nu a fost mustrat din rautate, sau la manie, ci fiindca orice lucru rau are o consecinta negativa fireasca si orice incalcare a unei legi aduce cu sine o „amenda”, in functie de gravitatea ei.

• Si, mai ales, nu uitati ca sa fiti si ingaduitori uneori, mai ales cand vedeti parere de rau reala din partea celui mic. Astfel, copilul va invata o alta lectie duhovniceasca importanta, aceea a iertarii. In cele din urma, sa luam aminte la faptul ca o educatie eficienta nu se face doar prin pedepse, ci prin construirea unei relatii calde, apropiate si bogate cu copilul. Iar aceasta se realizeaza alocand timp – timp pentru a sta de vorba cu el, timp pentru a face lucruri interesante impreuna, timp pentru a-l cunoaste si pentru a-i arata dragostea noastra. Cu cat ne asumam mai mult copiii prin timpul petrecut impreuna, cu atat vor primi mai usor sfaturile sau mustrarile noastre. Pana la urma, dragostea si durerea parintilor pentru caderile copiilor lor este cea care eficientizeaza cel mai bine orice act educational, si poate ca de aici ar trebui pornit totul. Dar fara o credinta vie in Dumnezeu, lucrata cu discernamant in viata de fiecare zi, lucrul acesta este din ce in ce mai greu in conditiile zilelor noastre. Sfantul Nectarie, de cate ori greseau elevii de la seminarul pe care-l conducea, nu pe ei ii pedepsea, ci pe sine, cu aspre postiri si cu nevointa. si astfel, din rusine, se indreptau si copiii pentru purtarea lor cea rea. Asadar, cand fiii nostri gresesc, sa stim ca si noi purtam o parte din vina, iar indreptarea lor depinde mult si de indreptarea noastra sufleteasca. Este si acesta un mijloc de educatie punitiva, unde insa incepem prin a ne pedepsi pe noi insine. Cand toate acestea sunt facute cu „mintea la Dumnezeu” (I Corinteni 2:l6), El se va implica cu mult mai mult in educarea copiilor nostri. E ca si cum ne-am creste copilul… impreuna cu Dumnezeu! (Revista Familia Ortodoxa)