Sa ramanem ORTODOCSI pana la capat !

Cuvinte intelepte:


,,E timpul sa marturisim pentru dreapta credinta Ortodoxa'' - Video ...

În prealabil postat de antoniap

Cuvinte intelepte:


,,E timpul sa marturisim pentru dreapta credinta Ortodoxa'' - Video ...

Cat e de bine langa Parintele Serafim Badila.......
Dumnezeu sa-l tina intre noi!

[zaharia_2009]

Probabil ca ascultind asemene parinti, si inca multi altii cit sunt in viata sau mai ales scrieri ai celor adormiti , intelegeti "accidentul" de pe firul ,,Rugati-va pt. tatal meu Niculaie" (sau ma rog, cum se cheama el corect) in lumina lui adevarata.
Eu stiu ca cei cu credinta serioasa, tare, inteleg ce trebuie dar mai stiu sigur si ca pe acest forum acestia toti ii poti numara pe degetele de la miini . Opinia generala insa , deocamdata, o fac cei multi , nu cei ce stiu ce trebuie !
Iar cei dintii se imbata cu sofisme in mod constient sau inconstient .
Este treaba fiecaruia ce crede si ce marturiseste... mintuirea nu a fost nici o data obligatorie !

În prealabil postat de Adriana Cluj

Cat e de bine langa Parintele Serafim Badila.......
Dumnezeu sa-l tina intre noi!

Amin.

Iata inca ceva:

VIDEO: IPS Serafim de Pireu rostind anatema către ereticii de ieri, dar si de azi: papa Ratzinger Benedict al XVI-lea, monofiziți, musulmani, rabini, iehoviști și ecumeniști:

[cristiboss56]

Biserica noastră sărbătoreşte duminică, 25 martie, Buna Vestire. În această zi este o rânduială deosebită, urmând să fie săvârşită Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, după cum a relatat pentru Ziarul Lumina, pr. prof. Andrei Zăgan, directorul Seminarului Teologic Liceal Ortodox 'Sfântul Ioan Gură de Aur' din Huşi.

'În ziua de 25 martie, când sărbătorim slăvitul praznic al Bunei Vestiri, avem o rânduială aparte. Întrucât acest praznic este de o importanţă deosebită în iconomia mântuirii neamului omenesc, Biserica Ortodoxă săvârşeşte în această zi o rânduială deosebită, şi anume Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, unită cu Vecernia zilei următoare. Aceasta se întâmplă când sărbătoarea Bunei Vestiri cade în timpul săptămânii (de luni până vineri). În anul în care ne aflăm, sărbătoarea Bunei Vestiri cade în duminica din săptămâna a patra a Postului Mare. Prin urmare se va săvârşi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, tocmai pentru a nu ştirbi din plinătatea numărului de zece liturghii ale acestui sfânt care se oficiază pe parcursul unui an bisericesc', a spus pr. prof. Andrei Zăgan.

Amintim că Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte de zece ori în perioada anului bisericesc: în ziua de pomenire a Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie), în ajunul praznicului Naşterii Domnului (24 decembrie), în ajunul praznicului Botezului Domnului (5 ianuarie), în primele cinci duminici din Postul Mare, în Sfânta şi Marea Joi şi în Sfânta şi Marea Sâmbătă din Săptămâna Patimilor

"Toate putem, daca vrem, sa le explicam si sa ne îndreptatim. În nici un caz nu avem dreptul sa brutalizam si sa înjunghiem. V-am auzit ca judecati puterea, sistemul, pe oameni. Si pe mine m-ati adus aici numai si numai ca sa gasiti un aliat sa va ajute sa înfrângeti partea cealalta. Spuneti asadar de comunism ca a darâmat bisericile, a închis credinciosii, a razboit Biserica. Da, asa este. Sa cercetam lucrurile mai în adâncime, sa vedem de unde au provenit.

Cu mult mai înainte poporul nostru si-a pierdut credinta, si-a dispretuit traditia, si-a uitat istoria, negând cele sfinte si cuvioase ale lui. Cine este de vina pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vina. Seceram ce am semanat… Sa ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii, comerciantii, functionarii statului si mai întâi de toate ce exemplu am dat noi clericii. Am fost cei mai rai dintre toti. entru aceasta si copiii preotilor, vazând în familiile lor imoralitate si iubire de bani, au devenit cei mai fanatici atei, cei mai aprinsi revolutionari. Cu mult înainte de Revolutia din 1917, clerul îsi pierduse orice putere de conducere a poporului. Devenise – vai de mine! – o ceata de meseriasi, unde împaratea necredinta si coruptia. Din multimea de manastiri din tara noastra, numai cinci-sase erau faruri luminoase ale crestinismului: Valaam, Optina cu marii ei stareti, Diveievo, Sarov si poate înca una-doua. În celelalte, nici credinta si nici virtute nu gasea nimeni, ci se sminteau de ideile lor lumesti si demonstratia neghioaba.

Ce putea sa ia poporul de la asemenea purtatori de rasa, de la asemenea asa-zisi reprezentanti ai lui Dumnezeu? Noi l-am împins la revolutie, pentru ca nu i-am dat exemplu bun, nu i-am insuflat credinta, dragostea, rabdarea, smerenia. Nu uitati toate acestea. Pentru aceasta ne-a parasit atât de repede poporul; pentru aceasta a negat împreuna cu noi si pe Dumnezeu; pentru aceasta a darâmat bisericile. Nu pot asadar, nu pot sa judec statul, puterea de astazi, deoarece samânta ateismului a cazut atunci pe pamântul pe care noi însine l-am pregatit cu greselile si decaderea noastra. Aceasta a fost cauza si începutul raului. Toate câte au urmat, înca si acest lagar si martiriul nostru, jertfele fara sens ale atâtor oameni nevinovati, nu sunt decât consecinte inevitabile“.

(Parintele Arsenie - Acuzatul «ZEK-18376». Un Sfânt din lagarele comuniste, Editura Bunavestire, Bacau, 2001, pag. 100-101, preluat din Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, Vol I).

“Vad ca purtati o discutie aprinsa. Ati ajuns sa va certati. Dar asta tocmai pentru ca e greu aici in lagar, si pentru ca stim cu totii ce ne asteapta. E de inteles asadar de ce o simpla discutie ajunge sa fie atat de amara. Numai ca, ce sa fie cineva ucis? La ce-ar folosi? Voi blamati autoritatile, poporul. M-ati adus aici ca sa iau partea unora in pofida celorlalti!


Comunistii i-au arestat pe credinciosi, au inchis bisericile, au batjocorit credinta – spuneti voi. Intr-adevar, asa pare la prima vedere, dar ia sa ne uitam mai adanc, sa aruncam o privire in trecut! Multi dintre noi, rusii, ne-am pierdut credinta, ne-am pierdut respectul pentru trecut, am pierdut mult din ceea ce este cu adevarat de pret, cu adevarat bine. Cine este de vina? Statul? Nu, noi insine suntem de vina. Culegem ce am semanat!


Sa ne amintim ce pilda rea a dat intelighentia, nobilimea, negutatorimea, slujbasii. Iar noi, preotii, am fost mai rai decat toti.

Copiii de preoti au ajuns atei, pentru ca au vazut in familiile lor minciuna si fatarnicie. Preotii si-au pierdut dreptul de a fi pastori si indrumatori ai neamului, cu mult inainte de revolutie! Preotia a ajuns o meserie ca oricare alta. Multi preoti sunt atei, betivi! Cat despre manastiri, pe tot intinsul Rusiei, daca gasesti cinci sau sase care sa fie adevarate faruri ale crestinitatii. Manastirea Valaam, Optina cu marii ei stareti, Diveievski si Sarov! Celelalte nu-s decat niste obsti in care de-abia mai gasesti credinta. Ce sa invete oamenii din asa ceva? Ce pilda le-a stat inainte? Nu ne-am crescut neamul cum ar fi trebuit, nu i-am dat o temelie tare, temelia credintei. Ganditi-va la asta! Ganditi-va bine! Atunci, ce-i de mirare ca lumea s-a descotorisit atat de usor de noi, preotii? Oamenii si-au pierdut credinta! Au pus umarul la daramarea bisericilor si inca plini de sarg.
Asadar, eu nu pot sa acuz guvernul, pentru ca semintele lipsei de credinta au cazut in brazda trasa chiar de noi. De aici se trag toate, si lagarul, si suferinta, si moartea nedreapta a atator nevinovati“.

(Parintele Arseni. Marturii stranse de robul lui Dumnezeu Alexandru despre parintele sau duhovnicesc, Editura Ileana, Bucuresti 2001)

Desi in cuvintele de mai sus, este vorba de Rusia si poporul sau, situatia a fost si este similara si in Romania. Este un motiv ptr. care Romania si Rusia au cazut sub comnunism, iar Grecia nu.

“Adica sa atragem atentia asupra ratacirilor unora sau altora dar fara sa invinuiesti; sa nu arati cu degetul. Asa trebuie sa marturisim: indreptand degetul spre noi, nu spre celalalt. Pentru ca, sa stiti, nu suntem fara de vina. Cu totii raspundem pentru ratacirile din Biserica si din societate – ori ca nu am actionat la timp, ori ca nu ne-am rugat cu duh de pocainta, cu totii purtam vina caderii celuilalt, chiar daca, intr-un anumit fel, el singur se exclude din Trupul lui Hristos. Atunci cand vom reusi sa intoarcem degetul spre noi, atunci vom reusi sa facem ortodoxie curata si sa curatim invatatura Bisericii de zgura ratacirilor. Deci nu zic sa taci, caci este ateism, dar vezi in ce duh marturisesti, caci daca nu stii sa intorci degetul spre tine, te pozi*tionezi tot in afara ortodoxiei, care este traire”.[...]
În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt."
[Pr.Iustin Parvu]

“Bine v-am gasit! Dumnezeu sa-si faca mila cu noi toti!

Toate sa le facem spre slava lui Dumnezeu. Fiindca in El viem, catre El ne indreptam, vrand-nevrand. Si lucrul acesta ne ajuta indeosebi sa intelegem atunci cand lucram pocainta. Pocainta este o intoarcere la Dumnezeu in duh si-n adevar. Intr-adevar, notiunea de pocainta este din ce in ce mai putin inteleasa, pentru ca intre conceptia omeneasca de viata, si conceptia evanghelica se casca mereu o prapastie, fiindca noi, in simturi fiind, datorita senzatiilor, inclinam prin natura noastra pacatoasa, si a slabiciunii firii, si a ispititorului, spre ceea ce ne satisface in mod imediat si in planul acesta al simturilor si al senzatiilor, insa adevarul nu se ascunde in planurile sentimental si nici rational, ci in planul duhovnicesc.

Pocainta ne ajuta sa plecam de la realitatea aceasta, pacatoasa, spre cunoasterea Adevarului, si asta este si cel mai greu lucru de realizat. Nu pot sa zic ca Mantuitorul Hristos a intampinat aceasta dificultate de a se face inteles, ci a intampinat din partea oamenilor aceasta rezistenta la cuvantul Sau, la cuvantul Vietii. Omul, aceasta fiinta complexa, inzestrata cu capacitati extraordinare, in urma pacatului a cunoscut o influenta care l-a condus spre moarte, dezechilibrandu-l intern, in ceea ce priveste perceptia si simtirea adevarului.


A venit Creatorul in mijlocul fapturilor Sale, indeosebi pentru om si L-au cunoscut mai bine creaturile care s-au conformat voii Domnului. Stanca, pasarea, animalele, mineralele, toate au facut voia Lui, insa omul, in virtutea libertatii cu care a fost inzestrat, a avut carteala, a facut comentarii, a avut impotrivire fata de adevar, fata de cuvantul lui Dumnezeu. Spuneam si cu alta ocazie ca nu intalnesti vreo pasare care sa se fi repezit la El, sau vreun animal sa fi sarit la El, vreo insecta sau vreo planta; toate au ramas in firea lor minerala sau vegetala, pasari, animale, numai omul, aceasta faptura aleasa dupa chipul lui Dumnezeu, s-a impotrivit, a ras, a lovit, a scuipat, a rastignit, L-a ucis pe Mantuitorul Hristos.

Ei bine, problema pocaintei, am spus ca e legata de intoarcerea omului la Dumnezeu, la Dumnezeu ca Adevar, ca Putere, ca Creator, ca Ziditor, ca si Mantuitor, ca si Rascumparator, ca si Biruitor. Este legata asadar de intoarcerea omului de la pacat la Adevar, la Dumnezeu.

Pocainta o intalnim de la primul om. Cand e vorba de pocainta inseamna ca e vorba de cadere, inseamna ca e vorba de cainta si de indreptare. De la Adam intalnim notiunea de pocainta. Acest minunat om, aceasta faptura facuta dupa chipul lui Dumnezeu, asezata intr-un loc atat de bine intocmit, Paradisul, atunci cand a calcat porunca lui Dumnezeu in urma ispitirii, intalnim in Scriptura cateva aspecte in legatura cu atitudinea sa. Cand a pacatuit Adam si Eva s-au cait: “Am gresit”. Adam a avut un gand de cainta pe care nu l-a mai avut pana atunci. A avut un simtamant de vinovatie: nu-i bine ce-am facut, vai ce-am facut! A simtit apoi, a realizat ca nu e bine ce a facut. A simtit vinovatie, ceea ce n-a simtit pana atunci, si s-a rusinat, s-a ascuns: e prima fuga de Dumnezeu. Pacatul indeamna la fuga de Dumnezeu. Asa o sa fie pana la sfarsitul lumii. Veti cunoaste oameni care fug de Dumnezeu, fug de Biserica. Acestia sunt oameni sub pacat.

Pocainta este tocmai atitudinea aceasta care presupune cainta, recunoasterea faptului, si lupta de indreptare a mea, a faptelor mele, a gandurilor mele, vizavi de ce? De adevarul in care am fost creat si alcatuit.
Intalnim sentinta lui Dumnezeu: afara! L-a data afara din rai. Afara! Nu ca sa vezi, ca daca te mai prind o data. Nu! Afara! Dumnezeu S-a manifestat ca dreptate si bunatate inca de la inceput. Afara! L-a dat pe usa afara cu blestem si cu consecintele pacatului. I-a fagaduit Mantuitorul, dar iata starea lui Adam.

Tot Vechiul Testament, am spus asa despre primul Adam, si sa intelegem ca la toate popoarele sentimentul caintei, al parerii de rau si cu actele penitentiale care caracterizeaza vinovatia omului, le vom intalni la toate popoarele, in toate religiile. Numai ca sunt diferente. Si vreau sa ajungem la crestinism, ca sa intelegem notiunea de pocainta in planul crestin, pocainta evanghelica, care ne intereseaza pe noi, ca taina adusa de Domnul nostru Iisus Hristos. Dar pocainta ca sentiment si ca act ritualic de indreptare o vom intalni atat in Vechiul Testament, cat si la toate popoarele.

In Vechiul Testament proorocii au avut indeosebi misiunea de a aduce oamenii la Dumnezeu. Au fost acei oameni inzestrati cu un har deosebit, cu putere de a exprima voia lui Dumnezeu catre popor, de a le spune ceea ce au de facut in vederea indreptarii vietii dupa voia lui Dumnezeu, dar si ceea pot sa pateasca in caz ca ei nu vor asculta de Dumnezeu. Intotdeauna intalnim si aspectul acesta. Si la Adam, intru inceput, si profetii la fel, indemnau oamenii permanent la pocainta, si in cadrul poporului ales, daca e sa venim asa pe firul istoriei, dar le spuneau si ce vor sa pateasca in caz ca nu vor asculta de Dumnezeu. Dumnezeu vorbea prin oamenii aceia: daca veti crede in Mine, daca Ma veti asculta. Daca nu veti crede in Mine si nu Ma veti asculta, sabia va va manca. Iata, ori bunatatile pamantului ori sabia. Doua situatii: omul cand merge spre Dumnezeu merge spre binecuvantare sau merge impotriva voii lui Dumnezeu…

Apoi vreau sa explic ce inseamna conditia omului in pacat si posibilitatea lui de intoarcere. Mergand pe firul istoriei ajungem la Sfantul Ioan Botezatorul.
Actele penitentiale din Vechiul Testament, in ceea ce priveste cainta, care este numai o forma a pocaintei, o treapta ai ei – nu trebuie sa ne oprim doar la cainta. In Vechiul Testament intalnim indeosebi mai mult acte ritualice si acte de sentiment, dar nu ne aflam sub imperiul harului. Si de aceea trebuie sa intelegem si diferenta intre pocainta Vechiului Testament si posibilitatile pocaintei care s-au deschis in Noul Testament, ce-a adus nou Hristos si ce gasim in Biserica intemeiata de El. In Vechiul Testament la fel, gasim la profeti, vedem indemnuri diferite sub anumite aspecte doctrinare, unde au gresit ei, psihologice, cum este sentimentul – iata pacatul si consecinta lui sufleteasca, nelinistea -, social, moral – consecinta pacatului la nivelul intregii comunitati. Indemnul la pocainta era la nivel de persoana, dar si la nivel de colectivitati, de cetati, de neamuri. Mii, zeci de mii, ati vazut daca nu se pocaiau ce aveau sa patimeasca. Este cutremuratoare istoria Vechiului Testament, dar este neaparat de citit ca sa ne dam seama si, care constituie o pregatire pentru venirea Mantuitorului, a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, acte de cainta, de parere de rau: ruperea hainelor era o forma de cainta, smulgerea parului, a barbii, era o forma de pocainta, imbracarea in sac, punerea de cenusa in cap sau tarana, izolarea, pana la alte forme.