Experiente luminoase in iubire/casatorie

[Mihailc]

În prealabil postat de TunsDiana

Exista relatii implinite care rezista. Nu cred ca se poate pierde dragostea, daca intr-adevar este dragoste nu se poate pierde.
Secretul reusitei este sa iti iubesti partenerul ca pe tine insuti, sa ii spui ca il iubesti in fiecare zi sau daca nu cat mai des posibil, sa il imbratisezi, sa il incurajezi, sa il ierti, sa nu faci lucrurile care stii ca nu ii plac, sa nu il superi, sa te rogi sa ii fie bine, sa faci multe fapte prin care iti arati iubirea, sa ii fii alaturi la bine si la mai putin bine, sa ii tii partea, sa nu il barfesti et etc. Cred ca orice om isi da seama care este secretul reusitei pentru ca aceste lucruri se simt.

Dacă experimentezi ce ai scris mai sus, jos pălăria!

În prealabil postat de Mihailc

Dacă experimentezi ce ai scris mai sus, jos pălăria!

Incerc, dar sa stiti ca firea noastra pacatoasa nu ne lasa, trebuie mereu sa incercam sa fim mai buni si sa iubim mai mult si asta nu putem decat prin singur Hristos.

[Mihailc]

În prealabil postat de TunsDiana

Incerc, dar sa stiti ca firea noastra pacatoasa nu ne lasa, trebuie mereu sa incercam sa fim mai buni si sa iubim mai mult si asta nu putem decat prin singur Hristos.

Sigur, cu dificultăți, poticniri și autodepășire, important e că se poate viețui frumos, păstrând mereu aprinsă candela dragostei!
Mulțumim pentru sinceritate și gândul luminos pe l-ai împărtășit cu noi!

[anna21]

În prealabil postat de Mihailc

Pentru că suntem în Postul Mare și avem nevoie să ne salubrizăm inimile și începând de-acolo tot restul ființei de toate deșeurile și relele sufletești (printre ele și de angoasa singurătății), m-am gândit să inaugurez un subiect cu potențial ziditor despre experiențe pozitive în iubire și/sau căsătorie, mai ales că predominante pe forum, dar și în viață, par să fie mai degrabă exemplele negative.
Nu e vorba aici de laudă, ci de mărturisire întru folosul aproapelui care, poate, și-a împuținat nădejdea că lucrurile pot să meargă și bine între doi oameni uniți la un moment dat de o formă sau alta de iubire.

Există relații împlinite?
Rezistă ele uzurilor fizice și psihice ale persoanelor implicate?
Cum se pierde dragostea și cum poate fi recuperată?
Care e secretul reușitei voastre?
Povestește-ne experiența ta și acceptă să răspunzi la întrebările celor care n-au avut parte de așa ceva!

Scopul nuntii crestine (parintele Cleopa):
"Scopul principal al nuntii crestine, dupa porunca lui Dumnezeu ( Facere 1, 28; 2, 18-24 ) si dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, este unirea prin iubire a celor doi soti in numele Domnului pentru nasterea de copii, spre inmultirea neamului omenesc. Apoi, ajutorarea sotilor intre ei, pentru usurarea vietii; infranarea trupeasca si evitarea desfraului si a imoralitatii in lume. Toate aceste scopuri sa fie spre preamarirea lui Dumnezeu"

Daca aceste scopuri sunt atinse, putem vorbi de o reusita a casatoriei.

Dar daca, spre exemplu, parintii se feresc de a face copii (parintele Cleopa compara acest fel de familie cu smochinul neroditor, care ajunge sa fie blestemat) sau nu duc o viata crestina, atunci degeaba traiesc ei o stare de "bine" psihologic pentru ca aceasta stare este inselatoare.
Dimpotriva, cei care chiar se straduiesc pe calea stramta, vor fi incercati din greu de vrasmas.

[Mihailc]

În Biserică nu există stil de viață uniform. L-am cunoscut și prețuit pe părintele Cleopa, ba chiar mi-a proorocit la un moment dat ceva ce nu s-a împlinit încă, dar am fost foarte aproape și mi-e teamă că am ratat momentul.

Acest topic este dedicat realității trăite, nu teoriilor. Știm care sunt exigențele vieții creștine, acum să vedem ce reușim să facem cu viețile noastre concrete. Nu există alt scop al unui cuplu, în afară de pătrunderea cât mai adânc în taina iubirii. În asta constă asemănarea cu Dumnezeu.

Binele psihologic este anticamera binelui duhovnicesc. Uneori se poate și fără el, dar slavă Domnului că avem la îndemână o mulțime de posibilități, atâta timp cât rămânem ancorați în Hristos și în Biserică.

App, poate nu știi că părintele Cleopa avea un discurs bine adaptat înțelegerii fiecăruia. Eu l-am auzit spunând: ”ăstora din lunca Siretului trebuie să le bagi frica în oase, altfel nu se lasă de păcate”. Dar avut și momente de mare profunzime și delicatețe duhovnicească, el știind foarte bine ce înseamnă persoana unică și irepetabilă a fiecărui ipostas uman.

[anna21]

În prealabil postat de Mihailc

Pentru că suntem în Postul Mare și avem nevoie să ne salubrizăm inimile și începând de-acolo tot restul ființei de toate deșeurile și relele sufletești (printre ele și de angoasa singurătății), m-am gândit să inaugurez un subiect cu potențial ziditor despre experiențe pozitive în iubire și/sau căsătorie, mai ales că predominante pe forum, dar și în viață, par să fie mai degrabă exemplele negative.
Nu e vorba aici de laudă, ci de mărturisire întru folosul aproapelui care, poate, și-a împuținat nădejdea că lucrurile pot să meargă și bine între doi oameni uniți la un moment dat de o formă sau alta de iubire.

Există relații împlinite?
Rezistă ele uzurilor fizice și psihice ale persoanelor implicate?
Cum se pierde dragostea și cum poate fi recuperată?
Care e secretul reușitei voastre?
Povestește-ne experiența ta și acceptă să răspunzi la întrebările celor care n-au avut parte de așa ceva!

Din experienta mea de viata, iubirea romantica si credinta nu merg impreuna (sotul meu este necredincios).
Fac aceasta precizare pt a se intelege de ce raspunsurile pe care le voi da nu sunt chiar.. crestinesti.

1. Exista relatii implinite?
Probabil. Eu si sotul meu suntem complementari in multe privinte (se poate citi si "suntem f diferiti"). Cred ca pt copii este un lucru f bun. Dar noi ne Mai ciocnim.

2. Uzura.. Se lupta impotriva ei cu un pic de imaginatie. Cate ceva nou: mergem intr-un loc nou, gatesc ceva atipic (el gateste lucrurile noi. Este un bucatar exceptional, inovator, inventeaza pe loc tot felul de retete), jucam un sport cu copiii sau mergem impreuna la sala de sport, redecoram casa (daca nu sunt bani doar schimbam locul mobilei si mai punem niste ghivece noi) etc etc... Banii ajuta mult, dar daca nu sunt.. multa creativitate.

3. Dragostea se pierde cand unul se pune pe sine pe primul loc (in centrul preocuparilor)

4. Secretul reusitei noastre nu il pun in aplicare (desi il cunosc f bine) pt. ca nu duce la o viata crestina. Ca urmare, nu e un succes.

Rezistam pt ca la un moment dat am inteles ca o casnicie este o proba de rezistenta. El ma rabda eroic, este un fel de erou pt mine.
(nu este o gluma. Are un temperament dificil, in ultima luna a concediat cateva angajate pt. ca il "enervau".. De cate ori nu-l enervez si eu si nu zice nimic! Rezista eroic )

[Mihailc]

Anna21: Interesante răspunsurile tale, punctuale, realiste și pragmatice.

Cred că e inutil să întreb ce nu pui în practică la punctul 4! Chiar nu-mi dau seama despre ce-ar putea fi vorba.

[anna21]

În prealabil postat de Mihailc

Anna21: Interesante răspunsurile tale, punctuale, realiste și pragmatice.

Cred că e inutil să întreb ce nu pui în practică la punctul 4! Chiar nu-mi dau seama despre ce-ar putea fi vorba.

Pai nu e un secret, doar ca este dificil sa explic astfel incat sa ma fac inteleasa, plus ca daca dau detalii personale altii simt nevoia sa ofere compasiune, sfaturi (ceea ce e un lucru bun , dar nu e tema topicului).

Fiecare are anumite asteptari de la celalalt, constientizate sau nu.
Aceste asteptari sunt rodul experientei de viata, lecturilor, presiunii sociale (daca sotii a trei prietene fac ceva, atunci modelul acesta devine norma, "toti" fac asta, numai sotul meu nu! nefericire), modelului cultural (ce au vazut la tv, in filme, reviste..) etc..

(Doar ca exemplu, eu am fost mult timp indignata enorm ca sotul meu nu punea mana sa faca si el curat cu mine, asa cum am vazut ca se proceda in familia mea.. El, tot ca un exemplu la limita absurdului, se enerveaza daca nu port papuci de casa, nu glumesc.. un detaliu pe care-l umfla la proportii cosmice, cred ca ar putea fi chiar motiv de divort.. dar oamenii se cearta pentru detalii aproape intotdeauna si ignora esentialul)

Deci fiecare incearca sa-l puna pe celalalt pe patul procustian al propriilor preconceptii, limitandu-i astfel libertatea.
Si de la mine se asteapta ajustari pt a ma conforma unui model (dar un model al femeii moderne, nu cel crestin), probabil si eu fac acelasi lucru (desi ma straduiesc sa nu cad in aceasta capcana).

În prealabil postat de anna21

Deci fiecare incearca sa-l puna pe celalalt pe patul procustian al propriilor preconceptii, limitandu-i astfel libertatea.

... şi atunci începi să te sufoci. Ce faci? Îţi jertfeşti cu totul libertatea, devenind altcineva decât propria ta proiecţie (încercând să împlineşti proiecţia celuilalt despre tine?), sau... libertatea ta e sfântă?
Personal cred că sunt lucruri pe care le poţi jertfi şi lucruri pe care nu poţi nicicum.
Dar a-l iubi pe celălalt, nu înseamnă tocmai a-i dărui toată libertatea? A-l limita nu vine din egoism? Nu putem iubi fără a avea pretenţii, doar dăruind? Şi primind şi iubirea celuilalt, însă ca dar pe care singur îl oferă, atunci când simte asta?

PS. Punându-mi întrebarea, îmi vine în minte şi un răspuns: Practic şi în asta constă taina căsătoriei, că cei doi devin împreună. Rezultatul nu va fi nici proiecţia ta despre tine, nici proiecţia lui, ci un amestec din cele două, obţinut cu o permanentă jertfă de sine; atât din partea unuia, cât şi a celuilalt.
Fiecare îl modelează pe celălalt, dacă şi el se lasă modelat. Unii sunt dintr-un material mai tare, alţii mai moale... Probabil abia la bătrâneţe putem vedea dacă rezultatul e bun sau nu.

[anna21]

În prealabil postat de N.Priceputu

... şi atunci începi să te sufoci. Ce faci? Îţi jertfeşti cu totul libertatea, devenind altcineva decât propria ta proiecţie (încercând să împlineşti proiecţia celuilalt despre tine?), sau... libertatea ta e sfântă?
Personal cred că sunt lucruri pe care le poţi jertfi şi lucruri pe care nu poţi nicicum.
Dar a-l iubi pe celălalt, nu înseamnă tocmai a-i dărui toată libertatea? A-l limita nu vine din egoism? Nu putem iubi fără a avea pretenţii, doar dăruind? Şi primind şi iubirea celuilalt, însă ca dar pe care singur îl oferă, atunci când simte asta?

PS. Punându-mi întrebarea, îmi vine în minte şi un răspuns: Practic şi în asta constă taina căsătoriei, că cei doi devin împreună. Rezultatul nu va fi nici proiecţia ta despre tine, nici proiecţia lui, ci un amestec din cele două, obţinut cu o permanentă jertfă de sine; atât din partea unuia, cât şi a celuilalt. Probabil abia la bătrâneţe putem vedea dacă rezultatul e bun... sau nu.

Nu cred ca sotului/sotiei suntem datori sa jertfim libertatea, ci lui Dumnezeu.
Ascultarea datorata sotului se subsumeaza ascultarii lui Dumnezeu.
"pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam", se spune in Sf. Liturghie.
Altfel pot aparea erori grave, in care incalci poruncile dumnezeiesti din "iubire" de sot.

Eu cred (cum s-a mai spus aici) ca iubirea dintre soti este darul lui Dumnezeu.
De aceea, daca slabeste, la Dumnezeu alergam sa o cerem.
Cred ca oamenii sunt destul de neputinciosi.

Si mai cred ca o femeie trebuie sa faca totul in familie ca si cum pe Hristos L-ar sluji prin rolul ei de mama si sotie. Ideea aceasta am gasit-o exprimata de diferite sotii crestine si-mi pare adevarata. (Acum nu stiu cat reusesc eu sa o pun in practica, dar ma ajuta sa pun ordine in prioritati, mai ales in cresterea copiilor, ma motiveaza sa caut calea potrivita in rezolvarea problemelor cotidiene..)