Parintele Cleopa despre purtarea fata de cei ce nu sunt ortodocsi

[glykys]

Cei mai multi parinti, daca nu toti, sunt in consens cu primul mesaj.

Una e partea practica, de intrajutorare, de omenie, de relatii interumane etc. si alta e partea dogmatica, de invatatura! Trebuie sa ii iubim pe toti, sa le facem bine tuturor, dar totul pana vine vorba de marturisirea credintei! Daca lucrurile sunt negre, nu o sa spunem ca sunt roz, numai ca sa nu facem suparare aproapelui. Sa ne amintim si ca cei mai multi sfinti au ajuns sfinti nu datorita unei vieti exemplare de la inceput pana la sfarsit, nu pentru ca dadeau pe dinafara de iubire pentru toti si toate, ci datorita faptului ca intr-un anumit moment crucial din viata lor, au avut taria sa isi marturiseasca credinta, indiferent de riscuri. Cum ar fi fost daca le-ar fi zis prigonitorilor ca nu vor sa le faca suparare, ca e asa cum zic ei?!!! Nu, s-au rugat pentru prigonitori, ba chiar le-au facut bine, dar totul pana la marturisirea adevaratei credinte!

De aia cand se intalnesc protestantii si catolicii, vorba par. Paraian, vorbesc despre fotbal, ca sa nu se certe.

În prealabil postat de glykys

Cum ar fi fost daca le-ar fi zis prigonitorilor ca nu vor sa le faca suparare, ca e asa cum zic ei?!!!

Dar nimeni dintre cei de mai sus nu sunt de părere că aşa ar trebui să procedăm, dragă surioară. Nici măcar Mari_S, cel atât de mult acuzat de ecumenism. Toţi părinţii noştri duhovniceşti, de la cei mai aspri la cei mai blânzi, de la Părintele Cleopa la Părintele Galeriu, Sofian sau Rafail Noica mărturisesc fără echivoc dreapta credinţă. Aşa cum au primit-o de la Sfinţii Părinţi, dar trecută şi prin filtrul propriei vieţi. Căci fiecare din aceştia ne învaţă nu doar din cărţi, ci şi din ce au trăit ei înşişi; de aceea sunt mari şi de aceea îi ascultăm.

Modalitatea de a spune adevărul, însă, diferă de la un duhovnic la altul, dar, mai ales, de la un credincios la altul, întrucât noi, neavând măsura duhovnicească a lor, greşim, fie fiind aspri când ar trebui să fim blânzi, fie fiind îngăduitori atunci când e nevoie de fermitate; potrivit firii pe care o avem, căci suntem oameni fireşti, nu duhovniceşti, cei mai mulţi dintre noi.
În Ortodoxie se vorbeşte adesea despre dreapta cumpănire, ca fiind o foarte importantă virtute. Trebuie să ne străduim, cu rugăciune, să o dobândim pe aceasta.

Gândiţi-vă, de exemplu, că sunteţi ortodocşi minoritari, aşa cum sunt cei din străinătate sau chiar unii dintre noi în propriile familii. Credeţi că de fiecare dată când ne întâlnim cu ceilalţi ar trebui să-i certăm pentru că nu vor să se întoarcă la Ortodoxie?
În ce mă priveşte, vă pot spune că am avut multe discuţii pe tema asta cu ai mei, pornite din îngrijorarea sinceră a mea pentru mântuirea lor, a lor pentru a mea. Nici ei nu m-au certat, nici eu pe ei. Am încercat să discutăm fără să anulăm dragostea pe care ne-o purtăm, fiind de părere, atât ei, cât şi eu, că neînţelegerile pot fi depăşite, ele datorându-se numai păcatelor noastre, pe când dragostea trebuie să rămână, ca fiind ceva ce nu este de la noi, ci de la Dumnezeu.

În mare parte mi-au primit argumentele, ba chiar au început să aibă o părere mult mai bună despre Ortodoxie. Pentru că aspectele sub care o cunoşteau ei sunt cele din popor, obişnuite, încărcate de superstiţii şi de obiceiuri păgâne. Ei credeau că Tradiţia este ceea ce păstrează poporul, necunoscând adevărata Tradiţie a Bisericii, a Sfinţilor Părinţi (pe care, de altfel, oamenii simpli nu o cunosc). Poate nu vor face pasul hotărâtor ca să reintre în Biserică, însă din cauză că mă iubesc şi au vrut să mă înţeleagă acum sunt mult mai aproape de Ortodoxie decât erau înainte.